Cea mai veche menţiune a chiliei Sfântului Ilie datează din veacul al XV-lea. În anul 1492, Vlad, domn al Ţării Româneşti, îi dăruieşte un venit anual de 1000 de aspri. La scurtă vreme, în jurul anului 1500, aici se retrage Protosul Cosma al Mănăstirii Hilandar.
În 1759, la chilie îşi găseşte reşedinţa Cuviosul Paisie Velicikovki însoţit de 35 de ucenici ai săi, transformând-o în schit. Puţină vreme mai apoi au fost construite măreaţa biserică principală şi celelalte numeroase dependinţe. Schitul aparţine de Sfânta Mănăstire Pantokrator.
De-a lungul vremii la schit s-au adăugat un atelier metalurgic, un spital, un atelier fotografic, o mare bibliotecă, o moară cu aburi şi un vas de pescuit de 350 de tone. În anul 1910, numărul monahilor era în jur de 500. Schitul avea metoace în Odesa, Constantinopol şi în alte părţi.
Astăzi, în aripile laterale ale curţii în formă dreptunghiulară a Schitului se găsesc trapeza, cuptorul de pâine, arhondaricul şi camerele pentru oaspeţi, synodikonul, birouri şi chilii ale monahilor, biblioteca, atelierul de pictură şi de conservare a icoanelor, paraclise şi alte dependinţe auxiliare.
Până în anul 1903, Schitul a beneficiat de puternicul sprijin al ţarilor ruşi, lucru care s-a materializat în construcţia unor vaste clădiri şi a unei biserici imense. După instaurarea comunismului şi a regimului sovietic, ajutoarele au încetat, iar monahii din Rusia şi Ucraina nu au mai putut sosi în Sfântul Munte, iar Schitul a căzut în paragină.
Declinul şi pustiirea au continuat până în anul 1972, atunci când Mănăstirea Pantocrator a decis instaurarea unei noi obşti, fapt care a dat o nouă viaţă Schitului