Naşterea lui Ioan

Atât Zaharia, cât şi femeia lui, Elisabeta, s-au rugat ani întregi ca să le dăruiască Dumnezeu un copil. Socoteau că este o ruşine să îmbătrânească fără moştenitori.

– Dăruieşte-ne un copilaş, Doamne! se roagă Zaharia.

– Un copilaş! cere în genunchi şi Elisabeta.

Îmbătrâniseră deja şi li se hotărâse soarta. Vor muri fără moştenitori. Şi au încetat să se mai gândească la aceasta şi să mai ceară în rugăciunile lor. Acum cer de la Dumnezeu bătrâneşti liniştite şi sfârşit în pace.

În acea vreme, când încetaseră să se mai roage pentru a avea un copil, a sosit vestea cea aducătoare de bucurie. În timp ce Zaharia era în Templu înaintea jertfelnicului şi se pregătea să tămâieze, i s-a arătat Îngerul Domnului.

Zaharia lasă neterminată rugăciunea pe care tocmai o spunea încet, iar mâna în care ţine cădelniţa devine şovăielnică. Tot şovăielnice îi sunt şi cuvintele pe care încearcă să le spună.

– Nu te teme, Zaharia! îi spune îngerul cu blândeţe. Eu sunt Gavriil. Îţi voi spune o veste care o să te facă să salţi de bucurie.

Zaharia stă mut înaintea lui Gavriil. Din cauza fricii şi a uimirii şi-a pierdut graiul. Nu îndrăzneşte nici măcar să-şi ridice ochii şi să-l privească pe Înger.

– Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunile, Zaharia, îi dă de veste Îngerul. Şi îţi va dărui copilul pe care îl ceri de atâţia ani. Va fi băiat şi îl vei numi Ioan. El va pregăti calea lui Mesia.

Zaharia nu prea înţelege cele spuse de înger. I se par atât de ciudate! Atât de greu de crezut! În cele din urmă reuşeşte să spună:

– Cum se va întâmpla tot ceea ce îmi spui? Eu sunt deja bătrân, iar Elisabeta de mult nu mai poate da naştere la copii. Cum este cu putinţă acum, la bătrâneţe, să devenim părinţi?

– Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu, spune Îngerul. Iar tu, ca preot, trebuia să cunoşti acest lucru. Pentru aceasta vei rămâne surd şi mut până în ziua în care îi vei pune nume copilului.

Îngerul se face nevăzut, iar Zaharia nici nu mai vorbeşte, nici nu mai aude. Oamenii din Templu sunt nerăbdători pentru că preotul întârzie atât de mult. De ce nu iese să tămâieze?

Când, în cele din urmă, apare pe poarta din mijloc, toţi rămân uimiţi. O lumină neobişnuită îi străluceşte pe faţa sa. Îşi spun unii altora:

– Se pare că Zaharia a avut o vedenie.

Într-un fel sau altul, toţi îl socotesc sfânt.

După nouă luni, Elisabeta aduce pe lume un băieţel foarte frumos. Bucurie mare se face în casă. O adevărată sărbătoare! Se adună vecinii şi toate rudele.

– Să vă trăiască! Să vă bucuraţi de el!

Peste nouă zile s-au adunat din nou cu toţii, alături de ei, pentru a-i pune nume copilului.

– Cum se va numi? întreabă toţi cu nerăbdare.

– Zaharia, cum altfel? îşi dau unii cu părerea.

Elisabeta însă spune că nu. Prin semne, îi cer părerea şi lui Zaharia. El are primul şi ultimul cuvânt. Dar cum să vorbească Zaharia care este mut? Îi dau o tăbliţă să scrie numele pe ea, iar el îl scrie. La ultima literă, limba lui se dezleagă.

Ioan! pronunţă el, clar, numele copilului. Apoi prooroceşte toate lucrurile minunate pe care le va săvârşi acest copil, Ioan, pentru a pregăti calea lui Mesia.