Tradiția psaltică din Constantinopol

18 October 2015

kissas inProtopsaltul bisericii Maicii Domnului Faneroméni din Vouliagmeni (Atena), Stamátios Kíssas, vorbește despre tradiția psaltică din Constantinopol, dar și despre primii săi pași în meșteșugul artei psaltice.

Constantinopolul, după cum știm, datorită așezării sale geografice unde se găsește, încă din anul 313, când a devenit capitală a Imperiului Roman de Răsărit, a fost creuzetul în care s-au contopit tradiția muzicală răsăriteană și apuseană. Când spunem tradiție apuseană nu ne gândim la tradiția muzicală din Centrul Europei, ci la tradiția muzicală omogenă de aici, din partea vestică a Imperiului, din jurul Munților Haemus (Munții Balcani). Tradiția muzicală constantinopolitană concentrează în sine întreaga tradiție muzicală grecească antică, ehurile muzicii vechi, și, fiindcă Constantinopolul a fost capitală atâta timp, era firesc ca aici să înflorească artele, una dintre acestea fiind și arta muzicii, în general, și cea bisericească, în special. Astfel, începând cu secolul al V-lea, și mai apoi, îi întâlnim pe marii dascăli Roman Melodul, Ioan Damaschinul și cei de după ei, Ioan Cucuzel, Kladás, Manuil Hrisaf și ceilalți. După Căderea Constantinopolului, muzica ce s-a transmis mai departe a fost muzica de la Palatul imperial, pe care au preluat-o și otomanii în ceremonialele lor. Pentru că otomanii formau un popor într-adevăr luptător, războinic, dar erau foarte departe de ceea ce numim artă. De asemenea, muzica din Constantinopol a fost influențată și de muzica persană. Iar din acest amestec, dintre muzica persană și cea constantinopolitană, a luat naștere muzica otomană, care, în esență, este muzică bizantină în limba turcă. Dascălii turcilor au fost, de asemenea, romei. Vorbim aici de Daniil Protopsaltul, Petru Lampadarie, dascălul de psaltichie de la Palat și mulți, mulți alții. Ceea ce este demn de remarcat și caracteristic Constantinopolului, este faptul că nu doar elita socială a vremii, cei din cercul Palatului și oamenii de cultură de seamă știau să psalmodieze, ci și oamenii simpli. Poporul știa să psalmodieze, adică să cânte imnurile bisericești. Acest lucru este remarcabil. Dacă un psalt sau un simplu credincios cânta ceva în biserică iar cântarea aceea nu era ,,tradițională” imediat toți își întorceau privirile spre el. Aceasta este harisma Constantinopolului și a locuitorilor lui.

Eu, de mic copil – cred că aveam 12-13 ani – când am început să cânt împreună cu ceilalți la strană, vedeam că oamenii din biserică se uitau ciudat atunci când venea vreun psalt nou la strană și cânta oarecum diferit față de ceea ce știau oamenii că se cântă. ,,Nu a făcut cadența cum trebuie, a greșit acolo, a greșit dincolo”. Deci, la acest nivel, oamenii din biserică, îl judecau pe cel ce aducea ceva nou față de ceea ce știau ei că se cântă. Pare greu de crezut, dar chiar și ziarele făceau referiri la muzica psaltică ce se cânta în vremea aceea în bisericii. Astfel, în presa locală de limbă greacă din Constantinopol apăreau frecvent articole pe această temă.

Tatăl meu, Evánghelos Kíssas, a fost psalt la rândul său și elev al lui Nyléas Kamarádos în perioada în care acesta era protopsalt la ,,Sfânta Treime – Halkidona”. A cântat acolo din 1905 până în 1910-1912 când a plecat la ,,Sfinții Împărați – Péra”. În perioada aceea tatăl meu, care se născut în 1897, a început să învețe muzică psaltică alături de Kamarádos, care era destul de înaintat în vârstă, pentru că se născuse în 1847 și avea, deci, în jur de 65 de ani. Tata nu mi-a spus niciodată că învățase muzică alături de Nyléas Kamarádos, ci eu singur am găsit mai târziu la el niște manuscrise ce aparținuseră marelui dascăl de psaltichie. Tatăl meu nu cunoștea așa bine tradiția muzicală patriarhală precum Nyléas, dar, prin anii 30, l-a cunoscut pe Iakovos Nafpliotul, care a venit la tatăl meu să încheie o asigurare. Tata era agent de asigurări, încheia polițe pentru case, magazine etc. Așa s-au întâlnit, așadar, și discutau foarte des despre muzica psaltică lucru pe care mi l-a mărturisit mai târziu el însuși.

Eu m-am născut în 1954 în partea asiatică a Bosforului, în satul Hrisokéramo, care acum, turcește se numește Çengelköy. Casa noastră se afla aproape de biserica Sfântului Gheorghe. De mic, tatăl meu mă trimitea să stau la strană alături de ceilalți psalți. Pe atunci aveam un psalt foarte bun la Sfântul Gherorghe, și anume pe Ahilléas Kartzóglou care, la rândul său, învățase muzică psaltică tot la școala lui Nyléas Kamarádos. Eu eram foarte mic pe atunci, aveam 8-9 ani și nu îmi amintesc foarte multe lucruri despre Ahilléas. Mai târziu, când aveam în jur de 10 ani, ne-am mutat din suburbia în care locuiam și ne-am instalat în cartierul Péra, pentru că, pe atunci nu existau podurile care leagă acum Constantinopolul de suburbii, și era foarte greu pentru mine să ajung la școală. Am mers și am locuit, așadar, în cartierul Péra. Acolo, la ,,Intrarea în biserică a Maicii Domnului” era psalt Stávros Makrídis, unde mergeam și eu la slujbe. Tot acolo era și părintele Grigoris care a murit mai târziu, aici, la Atena. Am mers o perioadă destul de lungă la această biserică, care se găsea foarte aproape de casa noastră. Mai târziu, aproape când terminam liceul, am început să merg la Patriarhie, unde cânta Vasílios Nikolaídis, dar nu pentru mult timp, pentru că am plecat în Grecia pentru a urma facultatea. În Constantinopol mergeam, apoi, doar în vacanțe și atunci când aveam răgaz.

Țin să spun că formarea mea ca psalt s-a datorat prezenței continue la strană, zi de zi, la fiecare utrenie și liturghie, la vecernii, sâmbătă seara, dar și în zilele de rând, la privegheri etc. Nu aveam altceva de făcut așa că mergeam la biserică. Pe atunci și clericii erau foarte buni psalți. Majoritatea clericilor cunoșteau foarte bine muzică psaltică iar acest lucru se vedea peste tot și a avut un rol foarte important în păstrarea și transmiterea psaltichiei. Vasílios Nikolaídis era cel mai mare dascăl de muzică psaltică în vremea aceea de la care am învățat foarte multe lucruri. Țin minte că aveam discuții în fiecare duminică, după slujbă, despre ceea ce urma să se cânte duminica următoare, sau despre perioada liturgică în care ne aflam și cântările caracteristicile acesteia. De multe ori ne cânta și ceea ce nu prea se cânta la Patriarhie. Știm că la Patriarhie există o anumită tradiție a cântărilor și nu se trece peste această tradiție. Ei, bine, atunci când avea timp, Nikolaídis ne cânta și ceea ce cântase el înainte să vină la Patriarhie, pentru că fusese psalt pentru o bună perioadă de timp în cartierul Tatávla și știa și ceea ce se cânta în celelalte bisericii care nu se aflau sub influența muzicală a Patriarhiei. Acest lucru a avut o influență foarte mare asupra noastră, a celor ce am înființat mai târziu ,,Asociația Iubitorilor Muzicii din Constantinopol”.

Noi, cei din generația care a înființat această asociație, am fost aproape toți ucenici ai lui Nikolaídis. Vasílios Nikolaídis era un om foarte simplu, iar ca profesor nu era deloc exigent, era blând, liniștit iar ucenicii săi au învățat muzică fără să-și dea seama de acest lucru, aproape fără eforturi deosebite. Și asta pentru că știa cum să ne facă să înțelegem ceea ce explica. Nu-mi amintesc să fi mustrat sever vreodată pe cineva dintre noi. Mergeam cu toții la vecernia de sâmbătă seara și duminică dimineața la Utrenie și la Liturghie și astfel am reușit să învățăm muzică psaltică. Tinerii, ce se găseau mai tot timpul în preajma stranei, știau foarte bine slujbele ce se săvârșeau – Vecernie, Utrenie, Liturghie – și oricând puteau să țină singuri slujba, mai bine chiar decât psalții de seamă din vremea aceea.

Puteți vedea aici slujba Acatistului Buneivestiri din Biserica Maicii Domnului Faneroméni din Vouliagmeni (Atena), la strană fiind Stamátios Kíssas:

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB