Viaţa lui Gheron Iosif Isihastul – 8: Înmulţirea ispitelor

Orice simţire îmbelşugată a Harului, atunci când se dăruieşte celor ce se nevoiesc potrivit unei rânduieli, este ca un premiu, ca o avansare în grad, care creşte simţitor credinţa provenită din contemplaţie, aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi. Pentru începători aceasta este un semn de luptă mai aspră, în timp ce pentru cei sporiţi este o înmulţire a luminii.

Am folosit cuvântul „rânduială” şi cu sfială încerc să-l explic pe scurt. Harul lui Dumnezeu dăruieşte răsplătiri şi mângâieri tuturor creştinilor care trăiesc potrivit conştiinţei. Şi dă fiecăruia ceea ce are nevoie pentru sprijin sau pentru mângâiere. Darurile acestea sunt speciale, nu se repetă şi aparţin Proniei atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, prin care conservă făpturile Sale. Însă adevăraţilor creştini, care pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru adevărata credinţă în El au lăsat totul, până şi firea lor, şi veghează cu multă acrivie pentru păzirea întocmai a poruncilor Sale, acestora Pronia dumnezeiască nu li se arată întâmplător sau într-un chip nedefinit, ca să-i mângâie sau să-i izbăvească de oarecari întâmplări. Ci pe aceştia Pronia îi însoţeşte cu o purtare de grijă părintească şi lucrează în diferite feluri. Le descoperă în chip simţit, prin intervenţii mai presus de fire, tai- nele firii şi tainele Împărăţiei Sale, îi vindecă de boli, îi duce în chip neobişnuit la mari distanţe, le arată multe din cele trecute şi din cele viitoare şi mai ales împreună-lucrează la sporirea lor duhovnicească.

În cei pe care-i cheamă Harul se naşte mai întâi înlăuntrul lor râvnă fierbinte şi evlavie. Acesta îi întăreşte în iubirea de osteneală şi le tâlcuieşte în amănunt respectarea şi sensul dumnezeieştilor porunci, care înseamnă ascultarea de voia dumnezeiască. Apoi, după ce ajung până aici, ajutaţi fiind de Har, Pronia îi ridică din viaţa împotriva firii, din viaţa păcătoasă pe care o trăiau, la cea după fire în care încetează necredinţa, neascultarea şi păcatul. Atunci le dă putere şi ajutor să plângă şi să se întristeze pentru trecutul vinovat. Apoi le hărăzeşte, pentru pocăinţa lor sinceră, iertare pentru cele săvârşite în trecut şi-i povăţuieşte spre luminarea dumnezeiască, după ce, mai întâi, i-a curăţit de-a lungul nevoinţei de mai înainte. Ţinuţi fiind de el cu atenţia cuvenită şi pregătiţi pe măsură şi luminaţi, ajung la măsurile sfinţirii şi la adevărata smerităcugetare, atribuind totul lui Dumnezeu şi bunătăţii Lui, Care a binevoit a aduce întru fiinţă cele ce nu au fost (Cf. 1Cor. 1, 28) şi a mântui pe om în dar.

Şi Stareţului, după această cercetare dumnezeiască, i s-a deschis calea spre o luptă mai aspră, mărindu-i-se astfel nevoinţa. Pacea a ţinut puţine zile, după care războiul trupului i s-a mărit. Aproape în fiecare noapte i se arătau aievea demonii şi-l ameninţau cu săbii şi cu topoare ca să-l înfricoşeze. Stareţul însă se apăra prin chemarea numelui lui Iisus şi al Maicii Domnului. „Cu numele lui Iisus biciuieşte-i pe vrăjmaşi”(Scara, Cuv. 20, 6), spune Sfântul Ioan Scărarul. De multe ori, ca să se arate răutatea invidioşilor demoni împotriva vitejilor nevoitori, Dumnezeu îngăduia ca să fie bătut de ei. Iar într-o noapte de iarnă, în timp ce ningea, demonii le-au smuls acoperişul colibei lor şi l-au aruncat cu tot cu lemne şi pietre, lăsându-i pe părinţi fără adăpost.

Cu toate acestea, războiul trupesc al Stareţului s-a dublat în intensitate.

„Plângeam, posteam exagerat de mult, privegheam cât puteam de mult, însă situaţia nu se schimba. Pentru puţin timp atacul se oprea, pentru ca apoi să înceapă cu mai multă tărie. Îmi loveam trupul cu băţul atât de mult, încât de la mijloc în jos eram vânăt de bătaie, dar războiul nu ceda. Singura mea mângâiere erau lacrimile şi rugăciunea, deşi simţeam că patima trăia în mine şi nu ceda deloc. Când Harul îşi face simţită prezenţa sa, atunci toate sunt suportabile. Câteodată însă, pentru pricini cunoscute numai de Pronie, se retrage, şi atunci omul îşi pierde nădejdea, i se micşorează râvna şi chiar credinţa lui slăbeşte. Acestea sunt clipele cele mai grele din viaţa duhovnicească, pentru că, dacă nu l-ar ţine Dumnezeu în aceste clipe, omul n-ar putea suferi. Însă când există fraţi experimentaţi şi cu aceeaşi lucrare se într-ajutorează foarte mult, şi atunci, după Înţeleptul Solomon, «frate pe frate ajutându-se, sunt ca o cetate întărită» (Pilde 18, 19). Dar ce se întâmplă când în loc de astfel de fraţi există contrariul? Fraţi iresponsabili şi, fireşte, necunoscători ai lucrării, care încearcă să te descurajeze cu batjocoriri şi ironii. Acesta este punctul culminant al relelor. Din pricina războaielor pe care le aveam de înfruntat, datorită strădaniei de a nu ceda în lucrarea liniştirii noastre şi, în general, de a ne păstra râvna, pot spune că ne-am limitat mult ieşirile şi nu mergeam nicăieri, decât numai la duhovnic. Hainele noastre cele vechi ni s-au rupt şi am sărăcit de tot, pentru că nu lucram. Dacă am fi mers la mănăstiri, ne-ar fi dat de-ale mâncării, dar nu mergeam, precum am spus, ca să ne păstrăm înstrăinarea şi neîndrăzneala. Şi astfel, prin lipsă, am mărit atât războiul lăuntric, cât şi pe cel din afară. Părintele Arsenie mergea la Marea Lavră, unde îi dădeau ceva alimente, şi aşa ne întreţineam pentru o vreme. Eu însă mă certam cu mine însumi, cu satana, şi cu orice altceva care-mi prelungea războiul. Rugam neîncetat pe Domnul şi pe Preacurata Stăpâna noastră, spre care am avut dintru început mare evlavie şi dragoste.

«Stăpâna noastră! Stăpâna noastră!» strigam cu durere. «Păzitoarea celor ce trăiesc în curăţie, tu ştii că niciodată nu m-am învoit cu păcatul trupesc şi după ce L-am cunoscut pe Fiul tău m-am silit spre feciorie atât cât se poate omeneşte. De ce atâta silă şi durere? Va birui oare intenţia mea cea bună?».

Aşa îngreuiat cum eram, am mers la coliba mea. Am închis uşa şi m-am aşezat pe scăunelul meu ca să rostesc Rugăciunea şi am început încet-încet să mă liniştesc. Deodată am auzit un zgomot ca şi cum s-ar fi deschis uşa, dar nu m-am mişcat, pentru că am crezut că este părintele Arsenie. Însă îndată am simţit că cineva mă aţâţă în părţile de jos ale trupului. Am deschis ochii, şi ce să văd? Era duhul cel necurat al desfrânării, exact aşa cum îl descriu Părinţii noştri. Cu un cap pleşuv, murdar, cu nişte coarne mici şi drepte. Cu faţa palidă, cu ochii rotunzi şi roşii, plini de viclenie, şi cu trupul lui murdar şi acoperit cu peri de porc sălbatic. Îndată m-am năpustit asupra lui cu toată puterea mea, dar, fireşte, era cu neputinţă să-l pot ţine. Numai în palme mi-a rămas senzaţia părului lui şi duhoarea, ca de pucioasă şi mocirlă, ce ieşea din el şi care a umplut tot locul acela. Din clipa aceea, cu Harul lui Hristos şi al Maicii Lui, mi-a dispărut greutatea acestui război, au încetat cu desăvârşire gândurile şi mă simţeam ca un copil mic, fără să mai simt această patimă. Atunci am cântat cântarea de biruinţă a Proorocului Moise: «Pe cal şi pe călăreţ i-a aruncat în mare» (Ieş. 15, 1). Toată noaptea aceea m-am bucurat şi am slăvit pe Domnul nostru, Care n-a trecut cu vederea ticăloşia mea şi «nu ne-a dat pe noi spre vânare dinţilor vrăjmaşului» (Ps. 123, 6).

Spre ziuă, când m-am culcat, Dumnezeu mi-a arătat însemnătatea luptei şi a războiului şi mai ales cum îi luptă şi-i robesc patimile pe oameni. Mi se părea că eram undeva sus, pe un loc înalt, şi înaintea mea se întindea o câmpie nesfârşită, asemenea unei mări. Din partea de apus veneau spre răsărit o mare mulţime de oameni, dintre care cea mai mare parte erau monahi. Înaintea lor, pe toată lăţimea câmpiei, erau aşezate curse. Aşa cum mergeau ei, fără atenţie, au fost prinşi de acele curse, unul de picioare, altul de mâini, altul de gât, altul de pântece şi altul de părţile ascunse, fiecare cursă prinzând mădularul trupului prin care se lucra patima. În clipa când erau prinşi, atunci se deşteptau şi începeau să plângă cu atâta jale, încât şi eu plângeam de durerea lor. Deodată văd că acea câmpie se deschide în două şi, ca dintr-o pâlnie, iese un arap înfricoşător, foarte înalt şi sălbatic, cu limba scoasă şi spânzurată în afară, care râdea cu răutate şi satisfacţie de nefericiţii care fuseseră prinşi în cursele lui. Atunci am înţeles cine era acela şi ce semnifică vedenia şi am suspinat cu durere, zicând:

«Vai neamului nostru din pricina acestui balaur din adâncimi care ne războieşte cu atâta răutate!»”.

***

Felul în care am descris până aici viaţa pururea pomenitului Stareţ are, pe lângă lipsa frumuseţii cuvântului şi a potrivirii frazelor, şi lipsa unei cronologii în expunerea faptelor, pentru că niciodată nu m-am gândit să le scriu şi să le public. Dar nici el însuşi nu ne spunea niciodată ceva din viaţa lui în mod sistematic, ci în sfătuirile lui de fiecare zi, prin care ne povăţuia şi ne întărea în viaţa noastră călugărească, ne mărturisea în clipele potrivite ale războaielor şi ale nedumeririlor noastre şi câte ceva din viaţa sa, ca o adeverire a unui text, fie al Sfintei Scripturi, fie al vreunuia din Sfinţii Părinţi pe care-l punea în lucrare. Odată, pe când gândeam să le scriu pe toate, el a înţeles lucrul acesta şi de atunci nu ne-a mai spus nimic. Aşadar, este cu putinţă să nu fi prezentat întotdeauna faptele în desfăşurarea lor exactă, însă scopul nostru a fost mereu acela de a respecta gândul cel smerit al Stareţului şi a ne depărta de orice încercare de supraapreciere sau vâlvă, aşa cum ar putea bănui unii. Numai un singur lucru am căutat: să ne îmbărbătăm unii pe alţii în nevoinţa ce ne stătea înainte prin pildele vii ale nevoitorilor noştri contemporani şi mai ales să împărţim ca pe o pradă de război experienţa lor, lucru atât de important în zăpăceala atât de mare, în dezorientarea şi neştiinţa care predomină astăzi. Mărturisim că nimic din cele istorisite nu lipseşte din biografia şi tradiţia patristică, astfel încât să pricinuiască nedumeriri şi semne de întrebare; de aceea nu trebuie să cugete cineva că vrem să aducem ceva nou. Dimpotrivă, toate cele scrise confirmă spusele Părinţilor. Dar faptul că trăirea patristică se descoperă în chip practic, iar nu prin povestirea unor întâmplări vechi, naşte o mare bărbăţie în cei care vor să se nevoiască. Altceva este cuvântul scris despre evenimente îndepărtate din trecut, petrecute cu sute de ani în urmă, şi altceva este cuvântul viu, actual, pe care-l confirmă persoane care încă trăiesc. Deşi metoda în viaţa noastră practică este determinată de tipicele şi de rânduielile Părinţilor noştri, astăzi multe dintre ele nu sunt acceptate de generaţia noastră. Unele sunt considerate exagerări care nu se pot împlini, altele sunt socotite de prisos şi de neconceput. Totuşi, pilda vie face ca totdeauna să fie primite toate. Nimeni să nu-şi închipuie că ar putea descrie viaţa unui om duhovnicesc, oricât de mult l-ar fi ascultat, l-ar fi văzut sau ar fi trăit împreună cu el. Un suflet aprins de dragostea dumnezeiască, având o cugetare luminată de strălucirea dumnezeiască şi un trup purtând peste tot semnele râvnei înflăcărate, care s-a botezat în durerea pe care scumpătatea conştiinţei o cere, în şiroaiele de lacrimi care i s-au făcut „hrană şi băutură ziua şi noaptea”(Ps. 41, 4) este ceva ce trece peste legile şi rânduielile fireşti şi nu se poate cerceta şi explica prin criteriile omeneşti. Şi pe bună dreptate, căci Pavel spune că „omul duhovnicesc pe toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”(1Cor. 2, 15).

***

Cu cât se înmulţeşte Harul dumnezeiesc şi cunoaşterea duhovnicească, prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi prin dumnezeieştile Sale răsplătiri, cu atât se înăspresc şi ispitele. „Am hotărât, ne spunea Stareţul, să stăm cât mai mult în chilie şi să ne nevoim cu zăvorârea, lucru ce mi-a plăcut dintotdeauna. Astfel, ne-am gândit să ne aprovizionăm şi noi ca şi ceilalţi părinţi cu puţin grâu, precum se obişnuia să se facă aprovizionări anuale în timpul verii. În unele porturi şi cheiuri ale schiturilor, corăbiile aduceau în fiecare vară diferite alimente de primă necesitate. Fiind înştiinţaţi părinţii, aceştia coborau şi luau fiecare cele de trebuinţă. Lucrul acesta nu se făcea regulat pentru mănăstiri, deoarece ele aveau metoacele lor şi îşi aduceau de acolo alimente pentru tot anul. Aşadar, am mers şi eu cu părintele Arsenie jos, la portul Kerasiei, cel mai apropiat de Schitul Sfântului Vasile, ca să cumpărăm şi noi puţin grâu. După ce am luat câte 25 de ocale, adică 35 de kilograme, fiecare în sacul lui, i-am legat la spate, precum se obişnuia, şi am pornit spre chilie. Cum aveam obiceiul să nu ne stricăm programul, am ţinut şi atunci postul, adică să nu mâncăm până la ceasul al nouălea după Vecernie. Când am început urcuşul abrupt şi soarele era cam la mijlocul cerului, eu am simţit că nu mai pot continua. Un trup atât de istovit şi de slab, care cu greutate mergea liber, cum să urce o astfel de pantă şi cu atâta greutate, însetat şi flămând? M-am silit de vreo două-trei ori să continui, dar era cu neputinţă.

– Arsenie, am spus, eu las aici sacul şi hai să plecăm. Nu pot să-l duc.

Dar mă îndoiam că pot să merg chiar şi fără greutate, pentru că simţeam o epuizare completă a trupului. M-am oprit puţin şi am lăcrimat: «Tu, Doamne, Care pe toate le cunoşti şi le întăreşti…», am zis şi îndată am simţit înlăuntrul meu mângâiere. Am pus din nou greutatea în spate şi am spus părintelui Arsenie să pornim. El mă privea cu mirare. Am pornit în tăcere. Pe tot parcursul drumului, până ce am ajuns la coliba noastră, am simţit pe cineva în spatele meu că-mi ducea greutatea, fiindcă eu nu simţeam nici cea mai mică greutate”.

Ne spunea toate acestea în împuţinările noastre sufleteşti şi, într-adevăr, cât de mult ne întărea! Voi povesti şi o altă întâmplare care arată lepădarea de sine a Stareţului, ca să-i încurajez pe nevoitori. Lucrul acesta ar putea părea de necrezut celor ce nu cunosc lucrarea râvnei dumnezeieşti, aceea pe care Avva Isaac o numeşte „beţie” şi care îi îmbată pe cei ce beau din acest vin. La această „beţie” s-au făcut părtaşi toţi Sfinţii pe care-i descrie Pavel şi prin ea au răbdat, fără să se plângă, încercările cele mai aspre. Mai ales Sfinţii Mucenici, îmbătându-se de vinul acesta al dragostei dumnezeieşti, au răbdat înfricoşătoarele chinuri ale prigonitorilor satanei, la a căror simplă auzire te cutremuri. Firea cea sensibilă a trupului omenesc, care cu greutate rezistă la căldura soarelui şi a lucrării ei blânde, suferea sălbăticia focului, fiind în întregime sub lucrarea acestei beţii sfinte. Las la o parte mutilarea şi celelalte chinuri, pe care cugetarea diavolească le născocea pentru a-i da la o moarte cât mai dureroasă. Iar după sfârşitul prigoanelor, când noii Mucenici se îmbătau de dragostea dumnezeiască şi cu râvnă îşi jertfeau mădularele lor pentru buna mărturisire, au continuat muceniciile fără sânge ale neştiuţilor mucenici şi mărturisitori, adică ale monahilor, aprinzându-se şi ei de acelaşi foc cu care s-au aprins vechii Mucenici. Fără zarvă şi în tăcere, au ieşit din mijlocul celor mulţi şi „s-au osebit”, şi nu numai de ceea ce este necurat nu s-au atins (2Cor. 6, 17), dar nici măcar de cele necesare şi îngăduite nu s-au împărtăşit. Singuri numai cu Dumnezeu, pe Care-L chemau în ajutor, se aruncau în luptă cu vechiul balaur şi, una câte una, doborau întăriturile lui. Având ca deviză supunerea întru ascultarea de Hristos (2Cor. 10, 5), au suferit toată mucenicia conştiinţei, răbdând şi nesocotind cele lumeşti. Întristaţi, lipsiţi, prigoniţi, trăiau pribegi în peşteri şi în tot felul de crăpături ale pământului, în aer liber şi de multe ori agăţaţi în copaci, străini şi nimic având, neîngrijindu- se nici de cele mai neînsemnate datorii ale firii, numai unul fiindu-le scopul: să-L iubească pe Dumnezeu mai presus de toate (Luca 10, 27). Erau cuprinşi de beţia dumnezeiască şi „înălţările lui Dumnezeu erau totdeauna în gura lor”(Ps. 149, 6).

 Plini de lepădare de sine, la auzul căreia omul de azi îşi întoarce capul în altă parte, ei au ridicat crucea mărturisirii, pentru a uni într-una cele două făgăduinţe, a botezului şi a călugăriei, ca să intre cu îndrăzneală după Cel iubit, în cele de după catapeteasmă (Evr. 6, 19), unde ca înaintemergător a intrat Domnul, dăruind nesfârşita şi veşnica izbăvire. Aşa stând lucrurile, cine este destoinic să descrie nevoinţele acestor atleţi, care au depăşit limitele puterii noastre de înţelegere?

Revenind la subiectul nostru, voi povesti următoarea întâmplare legată de Stareţ. La apusul vieţii sale a primit să-i aducem oarecare slujire, deşi era foarte aspru cu sine. Odată, când a transpirat mult, a primit să-i şterg transpiraţia de pe spate cu un prosop. Atunci am văzut pe trupul lui semnele unor răni vindecate. Şi ştiind că niciodată nu se îmbolnăvise de vreo boală şi nici nu se rănise, din curiozitate l-am rugat să-mi spună ce au fost rănile acelea, care acum rămăseseră ca nişte umflături mici rotunde, răspândite pe tot spatele. Atunci mi-a spus că pe când se afla la Sfântul Vasile şi se silea mult spre nevoinţă, nu-şi schimba niciodată hainele, mai ales flanelele, pe care le purta direct pe trup. Şi fiindcă organismul său nu era obişnuit cu transpiraţia şi cu reaua-pătimire, tot spatele său s-a umplut de bube care îi provocau mâncărime.

„Eu însă n-am dat importanţă şi când mă supărau, le presam lipindu-mă de un perete. Dar acestea s-au mărit şi s-au umplut de puroi. Odată am trecut pe la Mănăstirea Iviron, de unde am luat o traistă mare, plină cu posmag, am pus-o în spate şi am pornit spre locul nostru. Pe drum se vede că bubele s-au spart, pentru că simţeam că flanela se lipise de spate. Însă nici de asta nu m-am îngrijit, căci învăţasem să le las pe toate în grija lui Dumnezeu şi a Stăpânei noastre. Astfel, s-au vindecat încet-încet, iar flanela s-a rupt şi am aruncat-o”.

Auzind acestea, noi ne-am înfricoşat, dar el ne-a spus zâmbind:

„Nevoinţa împotriva iubirii de sine e aspră, însă pe toate le face Harul lui Dumnezeu. Dacă omul, mai ales la începutul nevoinţei sale, nu pune în practică asprimea cu sine, frica şi iubirea de sine îi taie tot sporul. Şi dacă omul nu intră în marea ispitelor numai cu credinţa, fără cruţare de sine, nu va primi ajutor simţit de la Dumnezeu, şi astfel nu va face nici un pas înainte. Aşa cum scriu Sfinţii Părinţi, (totdeauna îl lăuda pe Sfântul Isaac Sirul, pe care-l avea însoţitor nedespărţit), dacă mintea nu vede în chip simţit ajutorul dumnezeiesc, care se numeşte experierea Harului dumnezeiesc, nu dobândeşte râvnă, şi îndreptăţirile aduse de iubirea de sine îl înşeală (Isaac Sirul, Cuvinte ascetice recent descoperite, Cuv. 19). Şi astfel se clatină înainte şi înapoi până când, încet-încet, sfârşeşte în compromis. De aceea, nu fiţi molatici, mai ales acum la început. În felul acesta veţi atrage Harul dumnezeiesc. El obişnuieşte să-i mângâie pe cei care îi rămân credincioşi şi pe cei care pentru porunca dumnezeiască şi din dragoste se aruncă în marea lepădării de sine. Când, în sfârşit, mintea celor ce cred este înştiinţată de prezenţa ajutorului, atunci intră într-un alt fel de credinţă, nu cea începătoare ca la orice creştin, ci în credinţa vederii, cum o numesc Părinţii. Acesta este primul stadiu, după care unul ca acesta începe să se osebească de cei mulţi. Unul ca acesta, dacă nu se încovoaie sub batjocurile neştiutorilor şi trândavilor, ca să se întoarcă spre compromis, înaintează pe calea cea strâmtă şi cu scârbe a mărturisitorilor nearătaţi şi neştiuţi pentru cei mulţi (Mt. 10, 32). Va fi deci fericit acest suflet, dacă va avea pe cineva care să-l povăţuiască, să-l sprijine şi să-l înştiinţeze că, prin Harul lui Dumnezeu, păşeşte către sporire. Eu n-am avut pe cineva care să mă înţeleagă şi mult am suferit din pricina puţinei credinţe izvorâte din neştiinţă. Pe deasupra, i-am avut şi pe ocărâtori cu batjocurile lor, care totdeauna se aflau în preajma mea”.

Sursa: Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2009, pp. 69-81.