Sfânta Ipomoni și Împăratul Constantin Paleologul

Semnul Crucii care s-a arătat lui Constantin cel Mare, primul împărat bizantin care a contribuit la consolidarea credinței creștine, nu prevestea doar victoria solemnă a creștinismului. El pecetluia și sublinia, în același timp, adevărul că acela care primește vreo stăpânire trebuie să fie pregătit să se jertfească pentru poporul lui sau împreună cu acesta.

Astfel, ultimul împărat al Bizanțului, Constantin Paleologul, a refuzat să capituleze și să predea de bunăvoie dușmanilor conducerea Constantinopolului, chiar dacă vedea catastrofa care se apropia. A refuzat de asemenea să părăsească orașul, așa cum îi recomandau senatorii și patriarhul. Poate că plecarea mea ar fi prielnică pentru mine, a răspuns, îmi este însă cu neputință să plec. Cum să las bisericile Domnului nostru și tronul și poporul meu într-o astfel de nenorocire ?

Acest fel de a fi îl învățase cu siguranță de la mama lui, împărăteasa Elena, soția lui Manuil al II-lea Paleologul (1349-1425), (o mamă) cu mulți copii și foarte educată, care a crescut șase băieți și două fete. După moartea soțului, împărăteasa Elena a plecat de la palatul imperial și a trăit vreme de 25 de ani în mănăstirea Doamnei Martha, ca monahie, luând numele de Ipomoni (Răbdare). A murit cu câțiva ani înainte de căderea Constantinopolului, iar Biserica o prăznuieşte ca sfântă în data de 29 mai. Sfânta Ipomoni a ales chilia monahală, însă întotdeauna a inspirat copiilor ei curaj, iubire de pace și duh de jertfă.

Astfel, atunci când Constantin Palelologul i-a trimis guvernatori la Mistra pe frații lui, Toma și Dimitrie, deşi între aceştia exista o anumită răceală, Ipomoni nu s-a rezumat numai la un salut protocolar, ci l-a chemat la mănăstire pe fiul ei, împăratul, pe ceilalţi doi fii ai ei, pe membrii curții imperiale și pe prietenul comun Frandzis, iar după ce i-a sfătuit ce să facă, i-a lăsat să plece punându-i să jure că vor respecta înțelegerile și acordurile făcute. Ca nici unul dintre ei să nu depășească locurile și granițele și să ia cu sila ceva, ci să colaboreze în pace. Adică, a reușit, ca o doică bună și mamă excelentă, să-i facă pe toți să fie de aceeași părere. Și acest lucru se întâmpla întotdeauna, după cum menționează Gheorghios Plithon-Ghemistos. Astfel, copiii ei se înțelegeau între ei și, cu girul intervenției materne, ea rezolva fără ceartă și în liniște diferendele dintre ei.

Sfânta Ipomoni nu a fost de folos numai familiei ei. Oricine se afla în preajma ei avea de câștigat roade duhovnicești. Sunt grăitoare în acest sens cele menționate de Gheorghios Scholarios, cel ce avea să fie ales patriarh după căderea Constantinopolului: când sfânta era vizitată de vreun om înțelept, acela pleca uimit de înțelepciunea ei. Când o întâlnea vreun pustnic, pleca rușinat de sărăcia virtuții lui. Când ea se întâlnea cu vreun om cuminte, acesta se îmbogățea cu mai multă înțelepciune. Când o vedea vreun om al legii, devenea mai atent. Când vorbea cu ea vreun judecător, constata că are în fața lui o lege de drept reală.

Și Scholarios continuă să spună: când Sfânta Ipomoni era vizitată de un om viteaz, acesta se simțea biruit, era plin de uimire din cauza răbdării, înțelepciunii și puterii caracterului ei. Când se apropia de ea un filantrop, dobândea mai intens sentimentul iubirii de oameni; când o întâlnea un iubitor de distracții, dobândea cumințenie și se pocăia, recunoscând smerenia în persoana ei. Când făcea cunoștință cu ea vreun om cu multă evlavie, acesta dobândea mai mult zel. Oricărui om îndurerat i se alina durerea când era lângă Sf. Ipomoni. [În preajma ei,] orice om trufaș își micșora iubirea de sine. Și în general, nu exista nimeni care să intre în legătură cu ea și să nu devină mai bun.

În Bizanț a existat acest fenomen, anume ca împărații, membrii ai familiilor imperiale, bărbați și femei sau alți demnitari care avuseseră funcții de conducere să îmbrățișeze, în urma vreunui eveniment, viața monahală. Însă părăsirea funcțiilor lumești și alegerea „vieții monahale celei pline de înțelepciune”, a „filosofiei practice”, a ascezei și a rugăciunii era însoțită de diverse motive. Unii, pătimind nenorociri, aflându-se în dizgrație sau pierzându-şi funcția și urmând să fie încarcerați sau trimiși în exil, erau obligați să se închidă într-o mănăstire. Existau, însă, și alţii, care de bunăvoie părăseau cele lumești și trăiau în pocăință, precum a fost și Sfânta Ipomoni, şi care s-a dovedit a fi un model de soție și mamă, dar și un exemplu de viață sfântă.

Sursa: Ziarul Macedonia (27 mai 2012)