Sfântul Grigorie Palama și ortodoxia

Preasfânta Biserică Ortodoxă nu a aşezat fără un scop foarte adânc, tocmai la începutul Sfintelor Păresimi, Duminica Ortodoxiei şi pe Sfântul Grigorie Palama. Prin aceste două sărbători vrea să ne amintească de două poziţii fundamentale şi de două ţeluri urmărite în creştinism: ortodoxia credinţei şi sfinţenia vieţii, pe de o parte, iar pe de altă parte legătura inseparabilă dintre teologie şi sfinţenie, dintre dogmă şi Viaţă. Aşa încât să fie cu neputinţă existenţa teologiei fără sfinţenie şi a dogmaticii fără Viaţă.

Pentru ca cineva să se considere pe sine teolog, fiind însă lipsit de experienţe duhovniceşti personale şi descoperiri, are nevoie de o neruşinare prisositoare. Dacă apelăm la „istoria” teologiei ortodoxe nu vom vedea altceva decât sfinţeni drept caracteristică a reprezentanţilor acestei teologii.

Primul „Teolog ortodox” este Hristos. Din El, ca dintr-un izvor al Teologiei au scos învăţătură dumnezeieştii Lui apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Fără sfinţenia vieţii, fără o inimă curăţită de patimi, teologia este, în viziunea Părinţilor, de neconceput. Ce ar fi fost Sfântul Grigorie Palama fără cele două decenii în Sfântul Munte, fără lacrimile şi rugăciunile lui? Poate că un mare filozof, un mare antolog al teologie, dar Teolog ortodox nu. Teologia reprezintă iradierea Sfântului Duh în sufletele curăţite şi iluminate.

Aşa cum în sânul Bisericii mulţi creştini şi-au falsificat viaţa, tot aşa, în paralel cu Teologia adevărată şi autentică, s-a dezvoltat şi o teologie contrafăcută pe care o slujesc cei trufaşi şi necuraţi la suflet. Nu mă gândesc la eretici şi la erezii, ci la cei care teologhisesc fără sfinţenia vieţii. La cei pe care Sfinţii Părinţi i-au numit profanatori. Şi, precum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, „nimic nu este mai sărac decât mintea care filozofează despre cele dumnezeieşti fără dumnezeiasca iluminare”.

Răul acesta a ajuns astăzi la culme. Teologia a devenit o simplă ştiinţă, un fel de filozofie religioasă. Dintr-o experienţă mistică şi iluminare dumnezeiască s-a transformat într-o problemă de dialectică, într-o categorie a gândirii umane.

Zice-se că răul a început din Apus. Lucrul este adevărat. Roma a avut întotdeauna întâietatea. Dar fenomenul, nu cel istoric, ci cel duhovnicesc este prezent în toate „Bisericile”, precum şi în Ortodoxie, acolo unde teologia a sfârşit prin a fi slujită de o gândire influenţată de inima împătimită şi lipsită de iluminare.

De bună seamă altceva este Teologia ortodoxă autentică, patristică, care constituie temelia Bisericii noastre şi rămâne în mod nestrămutat patristică, şi altceva teologii nepatristici care, cu raţionalismul lor şi cu ale lor „basme lumeşti şi băbeşti” (1 Tim. 4, 7) despre ecumenism, îi aruncă pe credincioşi în confuzie. Noi, spre deosebire de catolicismul latin şi de protestantismul care se trage din el, am păstrat teologia patristică în Duhul Sfânt ca expresie oficială a Ortodoxiei. Apusul a naufragiat în raţionalismul său pe care l-a îmbrăţişat ca pe un instrument dialectic de cercetare şi de exprimare a adevărurilor mai presus de cuvânt. Sau, ca să fim mai precişi, protestantismul şi-a însuşit un raţionalism radical, iar catolicismul latin a amestecat în Teologia predată de Dumnezeu, o dialectică abundentă prin care a fost apoi târât în erezii.

***

Sfântul Grigorie Palama, autentic Teolog dogmatic al tradiţiei ortodoxe a luptat cu tărie împotriva metodei dialectice şi a arătat care este singura cale teologică printr-o demonstraţie întemeiată pe învăţătura Bisericii.

Întreaga lui învăţătură se caracterizează prin stăruinţa în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adică în adevărul revelat. De pe această poziţie a luptat împotriva catolicismului latin, care din mândrie şi îngâmfare, a introdus demoni noi în Teologia predată de Dumnezeu. Tocmai acestui punct i se datorează în principal deosebirea de vederi dintre Răsărit şi Apus. Anume că papismul a îndrăznit să încropească metode dialectice în locul stăruinţei pline de cinstirea şi smerenia cuvenită în adevărurile mai presus de cuvânt ale Bisericii. Şi cu toate că au trecut zece veacuri la rând de la Schismă, toate încercările de unire făcute din timp în timp nu au reuşit nimic. Dar nici nu se va reuşi ceva dacă catolicismul latin nu va părăsi joaca omenească cu cuvintele şi nu va primi întru smerenie toate cele pe care le-a dispreţuit şi sunt crezute de obşte azi, după zece secole de la Schismă.

Să nu ne înşelăm. Nimeni nu este îndreptăţit să teologhisească în Biserică după bunul lui plac. Toţi câţi îndrăznesc să strice învăţătura ortodoxă „mai mare osândă vor lua”. Acrivia Sfinţilor Părinţi în ceea ce priveşte credinţa se datorează adâncii lor cinstiri faţă de adevărurile veşnice ale lui Dumnezeu, pe care le-au trăit cu consecvenţă. În timp ce Biserica Ortodoxă de Răsărit a rămas „filozofând cu mrejele”, adică apostolic – după cuvântul lui Girigorie Teologul – cea Apuseană, amăgită de vrăjitoarea Circe a raţionalismului, „filozofează aristotelic”. Iar prăpastia nu se va închide dacă apusul, papistaş şi protestant, nu-l va părăsi pe „sfântul” Aristotel, pentru smeriţii pescari de pe Marea Tiberiadei.

***

Aşadar care este mesajul Sfântului Grigorie Palama pentru vremea noastră? Credinţă în învăţătura în Duhul Sfânt a Bisericii noastre Ortodoxe. Iar această credinţă are ca rezultat primirea dogmelor şi trăirea învăţăturii ei duhovniceşti. Neschimbat şi neclintit.

Nici o altă slujire faţă de preasfânta noastră Biserică nu este azi atât de importantă pe cât este adânca cinstire „faţă de propovăduirea Apostolilor şi faţă de dogmele Părinţilor”, precum şi familiarizarea prin fapte, după putere, cu experienţele lor duhovniceşti.

Marele Palama a fost prins în slujirea acestui scop dublu, dovedind legătura de nedezlegat dintre dogmă şi duhovnicie atunci când monahul Varlaam din Calavria a atacat atât învăţătura dogmatică a Ortodoxiei cât şi pe cea duhovnicească.

Dar ciocnirea întâmplătoare (?) pe teren teologic între Sfântul Grigorie şi italianul Varlaam au avut acest rezultat pozitiv: să arate că catolicismul latin nu numai că a alunecat în atâtea erezii, dar şi că a ajuns prizonierul unei insuportabile tiranii a raţiunii, care-l împinge mereu din rătăcire în rătăcire. Tocmai de aceea polemica Sfântului s-a întors împotriva diferitelor erezii latine de care au început, în cele din urmă, să-şi dea seama şi ei înşişi, dar binenţeles, n-o mărturisesc.

Sufletul sfinţit şi măreţ al lui Palama a rămas de neînduplecat până la sfârşit în lupta pentru credinţa atacată. A trecut la Domnul cu pana în mână. De bună seamă îi va fi milă, în lumea luminii necreate, de acei pseudo-teologi care în numele „iubirii” false şi fără de Dumnezeu trădează preasfânta noastră Ortodoxie.

Iată ce spune în „Decalogul” său despre eterodocşi acest vas al tuturor virtuţilor, care îl avea pe Hristos în inima sa: „Dacă dragostea către părinţii tăi eterodocşi ţi se face piedică pentru  adevărata şi mântuitoarea credinţă, atunci nu numai să fugi de ei, ci şi să-i urăşti, şi nu numai pe ei, ci şi pe toate rudeniile şi pe toţi prietenii ce te-ar despărţi de Dumnezeu …”.

Iată răspunsul pentru cei ce au o iubire „mai mare” decât Sfinţii noştri Părinţi!

Să ne rugăm neîncetat potrivit învăţăturii acestui mare Sfânt, ca să ni se deschidă ochii sufletului închişi de patimi, să vedem uimitoarea lumină necreată a dumnezeieştii noastre Ortodoxii. Ca să o iubim şi să o împărtăşim şi rătăciţilor care se află în afara sfintelor ei sânuri, ca adevăr, cale şi viaţă. Cu solirile apărătorului nebiruit al Teologilor, ale propovăduitorului harului, ale dumnezeiescului Palama, pe care latinii l-au afurisit!…

Sursa: Din volumul Monahou Theoklitou Dionysiatou, Athonika anthe, vol 2, ed. Asteros, Athena, 1996, pp. 290-294.