Cancerul. Știința medicală și familiarizarea cu moartea – 3

27 October 2015
moise ag color in

Bătrânul Moise Aghioritul (1952-2014)

Considerăm că exaltarea logicii, eudemonismul material, împuținarea credinței, modul apusean de viață importat și în Răsărit, nu îl lămuresc în mod mulțumitor pe om și nu îl ajută să înfrunte corect moartea. Credem că, dacă am schimbat denumirea de ,,birou de pompe funebre” în ,,birou de ceremonialuri de înmormântare” am reușit să înlăturăm din viața noastră moartea și amintirea ei. În America există chiar o procedură foarte minuțioasă și totodată foarte costisitoare de ,,toaletare” a morților. Chiar și în Grecia, în zilele noastre, oamenii nu mai sunt la fel de receptivi atunci când vorbim despre nemurirea sufletului, despre veridicitatea solidă și despre harul eliberator al credinței, și încercăm să găsim termeni noi de exprimare, moderni,  pentru a reuși să găsim o punte de legătură cu cei ce nu sunt de acord atunci când se vorbește despre viața de dincolo de moarte. Dacă omul crede în viața de apoi și crede că viața de aici de pe pământ se va sfârși la un moment dat, credem că se va simți mai liber să trăiască cu bucurie și interes fiecare clipă, cu putere și dragoste pentru el însuși și pentru ceilalți, fără să divinizeze reușitele sale și să considere că, dacă ar fi privat de ele, ar simți că nu mai există[5].

Apusul insistă să considere că nu este un eșec încercarea medicinii de a vindeca totul, chiar dacă s-a dovedit că acest lucru nu este posibil. Au reușit să prelungească viața omului, dar nu și să facă să dispară moartea. Omul apusean nu se smerește și nu acceptă că a dat greș încercând să găsească viața fără de moarte aici, pe pământ, și continuă să încerce nădăjduind s-o găsească. Mai ales civilizația americană contemporană readuce în atenție preocuparea pentru metempsihoză, reîncarnare, magie, astrologie, parapsihologie, prevenirea îmbătrânirii, operații de tot felul prin care oamenii încearcă să capete un aspect tineresc, ori prin internarea celor bătrâni și bolnavi în azile și clinici. Se evită sistematic orice referire la moarte, ca și când am vorbi de ceva murdar, rușinos, necuviincios. Însă, acest duh nu începe să se impună și în Grecia?

Ba da, și la noi, din păcate, arareori este abordată așa cum trebuie problema morții, chiar dacă aceasta este așteptată, și ne cuprinde deprimarea, iar nu întristarea și durerea care își găsesc justificare în bogata noastră tradiție elino-ortodoxă.

Și, pentru că în seara aceasta mă adresez în special medicilor, pe care interesul pentru știință și grija pentru pacienți i-a mânat în seara aceasta aici, ca unul care este și el bolnav și vorbește despre suferință știind ce este aceasta, permiteți-mi să spun că familia celui bolnav îl dorește mereu aproape pe medic, mai ales, în acele grele ultime clipe. Medicul este cel mai în măsură să anunțe moartea pacientului. Cei dimprejur vor să aibă încredințarea că s-a făcut tot ce se putea până în ultima lui clipă de viață. Aceasta este o cerință legitimă din punct de vedere psihologic. Medicul care anunță moartea pacientului se găsește într-o situație foarte delicată. Tocmai a eșuat în încercarea de a prelungi viața pacientului și și-a arătat astfel limitele în fața morții. Cel care până mai adineauri depindea de el, acum nu mai există. Încrederea celor din jur a fost zdruncinată, iar el este văzut acum cu alți ochi. Smerenia, sinceritatea, respectul vor ajuta amândouă părțile pentru a trece peste acest moment. Moartea semenilor noștri ne vădește neputința noastră, a tuturor, iar noi trebuie să o recunoaștem deschis. Cu cât medicul va fi mai tânăr și mai lipsit de experiență, cu atât mai vinovat se va simți într-o astfel de situație. Dacă și el va intra în panică, atunci va fi foarte greu să ajute cu ceva rudele celui plecat, care vor fi foarte tulburate în acel moment. Este de ajuns un singur cuvânt de îmbărbătare în care să spună că bolnavul a scăpat de-acum de suferință și nu se va mai chinui, oferind astfel un mic sprijin emoțional și compasiune pentru rude. Aceleași lucruri sunt valabile și pentru personalul medical, pentru asistenții sociali, și în special pentru preotul spitalului.

Aș dori să relatez o întâmplare. Un medic aflat în străinătate a fost acuzat de un coleg de-al său într-o emisiune televizată urmărită de milioane de telespectatori, că irosește transplanturile fiindcă primise să opereze pentru a treia oară un copil al cărui organism nu accepta noul organ. Cel acuzat a răspuns: ,,Am jurat, ca medic, să salvez omul și nu omenirea! Cu siguranță că există și alți pacienți care au nevoie să fie vindecați dar eu sunt chemat să mă ocup de cel pe care îl am acum în fața mea”[6]. Așadar, nu putem vorbi la modul general și nedeterminat. Fiecare bolnav este un alt pacient, cu altă personalitate. Suntem chemați să respectăm unicitatea și sfințenia persoanei umane. Cu toate cunoștințele noastre, cu toată puterea noastră, cu răbdare, cu smerenie și cu dragoste. Să nu ocolim patul celui bolnav de cancer și să nu îl vedem ca pe unul ce oricum va muri în scurt timp. Să epuizăm limitele rezistenței noastre, de vreme ce nu putem oferi nimic mai mult prin chimioterapie, iradiere, operații ori tratament medical.


Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=48507


Note:

[5] Filótheos Fáros, Doliul, Atena, 1981, p. 57.

[6] Monahul Moise Aghioritul, Întoarcere din America, Atena, 1999, p. 91.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB