Chestiunea primatului – 16. Primatul și alegerea patriarhilor

Textul Patriarhiei de la Moscova susține că acceptarea protos-ului duce la anularea egalității tainice dintre episcopi [175]. Același lucru insinuează și în cazul acceptării primatului de cinste, ale cărui atribuții canonice de altfel le neagă. Oare de ce nu se întâmplă la fel și la nivel local (provincial)? Dacă, într-adevăr, recunoașterea protos-ului la nivel universal anulează egalitatea tainică dintre episcopi, atunci nu ar trebui să existe protos nici la nivel provincial. În virtutea aceleiași ipoteze, nu ar trebui să existe ierarhie bisericească, ci fiecare episcop ar trebui să fie considerat pe deplin autocefal. Întrucât, însă, există o anumită ierarhie la nivel provincial, care, cu siguranță, nu anulează egalitatea tainică dintre episcopi, tot astfel există o anumită ierarhie și între Bisericile locale, iar această ierarhie implică și existența unui protos.

Știm din istoria bisericească că, până la primul Sinod Ecumenic, episcopii erau aleși de episcopii din eparhiile adiacente. Primul Sinod Ecumenic, ținând cont de împărțirea politică administrativă a Imperiului în provincii, a instituit sistemul mitropolitan. Mai exact, a stabilit ca fiecare episcop să fie ales de episcopii provinciei sale, în frunte cu mitropolitul, în timp ce alegerea acestuia din urmă trebuie făcută de către toți episcopii aflați sub jurisdicția sa [176]. Mai apoi, odată cu înființarea sistemului patriarhal, s-a stabilit ca patriarhul să fie ales de către mitropoliții aflați sub jurisdicția patriarhiei respective.

Această evoluție în plan administrativ, adică alegerea unui patriarh și investirea sa cu anumite privilegii, cu siguranță că nu a fost asociată de sfintele canoane cu atribuirea de primate anumitor Biserici locale. Inițial, adică în primul mileniu creștin, la rangul de patriarhii au fost ridicate numai acele reședințe eclesiale cărora le-au fost atribuite anumite primate. Astfel, Biserica Ciprului, deși a devenit autocefală prin canonul 8 al Sinodului III Ecumenic [177], totuși nu a fost ridicată la rang de patriarhie și nici nu a primit primate de cinste.

Așadar, deși sfintele canoane au atribuit primate anumitor Biserici care, ulterior, au devenit patriarhii – prin acordarea de primate egale patriarhiei de Constantinopol în Răsărit și patriarhiei Romei în Apus, și, implicit, prin «reducerea» cinstei cuvenite celorlalte patriarhii răsăritene din cauza privilegiilor acordate scaunului de Constantinopol prin canoanele 9 și 17 ale Sinodului IV Ecumenic [178] – nu au asociat aceste primate cu modul de alegere a purtătorilor acestora, adică a celor cinci patriarhi. Iar acest lucru nu s-a întâmplat deoarece, așa cum am specificat mai sus, primatele se referă la anumite locuri, iar nu la persoane.

Este evident faptul că greutatea celor doi factori decisivi – apostolicitatea bisericească și importanța politică – a cântărit mai mult decât concepția conform căreia mitropolitul unei provincii trebuie ales de către episcopii aflați sub jurisdicția sa, lucru care, în mod analogic, ar fi însemnat că protos-ul la nivel universal ar trebui să fie ales de patriarhii sau întâistătătorii celorlalte Biserici locale. Dacă acest lucru era prevăzut de sfintele canoane, așa cum pare să-și fi dorit textul Patriarhiei de la Moscova, ar fi trebuit ca și întâistătătorii Bisericilor locale să fie aleși nu de mitropoliții aflați sub ei, ci de ceilalți întâistătători, la fel ca în cazul alegerii mitropoliților.

Cu siguranță, o astfel de ipoteză legată de alegerea protos-ului la nivel universal ar fi abolit, așa cum observă și textul Patriarhiei de la Moscova [179], autocefalia Bisericilor locale. De altfel, textul de la Ravenna, adoptând principiul unanimității la nivel universal, adică aplicând prevederile canonului 34 apostolic (care se referă la nivel local), nu identifică poziția mitropolitului unui sinod eparhial cu cea a protos-ului din cadrul Pentarhiei. Astfel, de pildă, acesta din urmă nu este obligat să convoace sinodul de două ori pe an, așa cum este prevăzut în canonul 5 al primului Sinod Ecumenic [180].

Ceea ce reușește să realizeze textul de la Ravenna este integrarea episcopului Romei în cadrul Pentarhiei și acceptarea principiului unanimității în luarea deciziilor privitoare la chestiuni dogmatice și canonice de importanță majoră. În acest sens, căderea de acord între Ortodocși și Romano-catolici în această privință reprezintă un progres remarcabil în cadrul dialogului inter-creștin, mai ales că este vorba despre o chestiune care se află în deplină concordanță cu Eclesiologia Ortodoxă, cu practica canonică seculară a Bisericii și cu realitatea istorică.

Faptul că, conform sfintelor canoane, întâistătătorii scaunelor patriarhale investite cu primate de cinste nu se aleg între ei, în nici un caz nu înseamnă că aceștia funcționează în mod autonom. Alegerea unui patriarh este [a]probată de ceilalți patriarhi atât în ceea ce privește canonicitatea alegerii, cât și autenticitatea drept-credințe a persoanei alese. În acest sens, epistolele sinodale redactate cu ocazia alegerii unui întâistătător capătă un sens și o importanță majoră și, în nici un caz, nu reprezintă o simplă formalitate. Am amintit deja de cunoscutul caz al patriarhilor Ignatie și Fotie. Dacă, după alegerea lor, rezulta problema autenticității dreptei lor credințe, atunci ar fi fost întreruptă comuniunea dintre ei. În cazul caterisirii sau demiterii unui patriarh de către mitropoliții săi, acest demers al mitropoliților trebuia (și încă trebuie) să fie acceptat de ceilalți, fie direct, așa cum pretinde sfântul Teodor Studitul, fie indirect, prin recunoașterea succesorului său.

Din cele expuse mai sus, rezultă clar că Sfinții Părinți ai Sinoadelor Ecumenice au acordat primate de cinste anumitor scaune bisericești, fără să asocieze direct alegerea purtătorilor lor [patriarhilor, n.tr.] de celelalte scaune bisericești investite cu primate de cinste. În consecință, nu au pretins aplicarea la nivel universal a principiului alegerii protos-ului la nivel local. De altfel, nici textul de la Ravenna nu face vreo referire la acest lucru. Cu toate acestea, redactorii textului rus par să-și dorească această analogie cu orice preț. Și întrucât nu o pot demonstra, cred că au orice drept să nege existența protos-ului investit cu atribuțiile și privilegiile de rigoare de către sfintele canoane și tradiția canonică.

(Va urma…)

Note:

[175] Vezi Text: «Таковое признание, упраздняя сакраментальное равенство епископата».

[176] Canoanele 4, 5 și 6 ale Sinodului I Ecumenic – vezi Rállis – Potlís, op. cit., 2, 122, 124-125, 128.

[177] Rállis – Potlís, op. cit., 2, 203-204.

[178] În consecință, nu poate fi acceptată poziția sfântului Nicodim Aghioritul referitoare la egalitatea de cinste dintre scaunele patriarhale. Vezi Pidálion, Atena 1970, 157-158.

[179] Text, «…следствием которой становится умаление или даже упразднение автокефалий Поместных Церквей».

[180] Rállis – Potlís, op. cit., 2, 124-125.