Viața Sfântului Iosif cel Nou – 6. Minuni după trecerea la cele veșnice

Și după trecerea sa la cele veșnice, Sfântul Iosif nu a încetat să facă minuni, minuni care se întâmplă și astăzi celor care vin  cu credință și se închină sfintelor sale moaște.

Cu două zile înainte de praznicul Sfinților Apostoli, în anul 1658, a fost adusă la Mănăstirea Sfinților Arhangheli, de către tatăl său, Ioan Muică, o tânără surdo-mută. Tatăl fetei era un om foarte bogat din Rama, iar fata era singurul său copil. Tânăra era foarte frumoasă și la vârsta când trebuia să se căsătorească, dar, din cauza suferinței sale, nici un tânăr nu vroia să o ia de soție. În ajunul sărbătorii, în timpul vecerniei, egumenul mănăstirii l-a sfătuit pe tatăl fetei să se roage la mormântul sfântului. Astfel, copila a rămas întreaga noapte în genunchi la mormântul sfântului ierarh, iar spre dimineață, de oboseală, a ațipit. În zorii zilei, când monahii au venit la biserică ca să înceapă Utrenia, au găsit-o pe copilă încă dormind pe placa mormântului sfântului. Când au trezit-o, aceasta a întrebat foarte mirată unde se găsește. Atunci, egumenul i-a explicat ce se întâmplase. Toți au înțeles că tânăra s-a vindecat, și au înălțat rugăciuni de mulțumire către Dumnezeu și către Sfântul Iosif. Din recunoștință pentru vindecarea fiicei sale, tatăl copilei va face daruri bogate mănăstirii[1].

În anul 1672, în ziua Întâmpinării Domnului, primarul din Ciacova, Ilie Micluș, a adus-o la Mănăstirea Partoș pe fiica sa, Anca, în vârstă de 18 ani, care suferea de epilepsie. Imediat ce au ajuns, fata a făcut o criză, chiar înainte de începutul Dumnezeieștii Liturghii. Atunci, tatăl său a luat-o în brațe și a așezat-o pe mormântul sfântului, și imediat copila s-a liniștit. Până să înceapă Liturghia, s-a ridicat singură și a mers și a îngenuncheat la mormântul sfântului, unde a rămas până la sfârșitul slujbei. La sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii s-a întors, împreună cu tatăl său la casa lor, iar acesta a oferit mănăstirii multe și bogate daruri, în semn de recunoștință[2].

În preajma sărbătorii Nașterii Domnului a anului 1685, negustorul Pavel Grecu din Timișoara s-a vindecat de lepră rugându-se la mormântul Sfântului Iosif. A stat acolo timp de 40 de zile, în post și rugăciune fierbinte către Dumnezeu. În ziua a 40-a, Sfântul Iosif i s-a arătat în vis lui Pavel, și i-a poruncit să se trezească și să iasă afară, fiindcă s-a vindecat. Când s-a trezit, a mers la monahi, care s-au minunat cum de s-a făcut bine acesta, iar  de pe trupul lui a dispărut orice urmă de lepră. Apoi, au mers împreună în biserică și i-au mulțumit cu recunoștință Lui Dumnezeu și Sfântului Iosif[3].

În 1692 s-au vindecat doi paralitici, Ilie Daia și Gheorghe Avidei din Caransebeș. În 1703 s-au vindecat de ciumă la mormântul sfântului 12 oameni[4].

În anul 1709, în ziua când Biserica noastră îl serbează pe Sfântul Profet Ilie, a fost adus pe o targă, la mănăstire, Mustafa-Aga din Ciacova, care rămăsese complet paralizat, și, de 6 luni nu putea să își miște nici mâinile și nici picioarele. Aga Mustafa, după ce a încercat tot felul de doctorii –  care nu au adus nici o îmbunătățire a sănătății – a cerut să fie dus la mormântul Sfântului Iosif cel Nou. Monahul Teodor, care era portarul mănăstirii atunci, văzând că turcii vor să intre în mănăstire, nu a vrut să le deschidă, fiindcă aga și însoțitorii săi nu erau creștini, dar egumenul Vasile i-a primi, și le-a poruncit să îl așeze pe aga pe mormântul sfântului, și apoi a dat binecuvântare ca să înceapă slujba. În acea clipă, aga s-a ridicat în picioare, a privit spre Sfântul Altar, apoi și-a întors capul către lumea care umpluse biserica, și, cu lacrimi în ochi, a îngenuncheat și a sărutat mormântul Sfântului Iosif. După Dumnezeiasca Liturghie, acesta a mers la egumen și i-a oferit două pungi pline cu bani, i-a sărutat mâna cu respect, și a plecat spre casa lui complet vindecat[5].

La mormântul sfântului s-au întâmplat, însă, alte multe minuni, pe care este imposibil să le  descrie cineva. Mulți credincioși din ținuturile dimprejur, dar și din cele mai îndepărtate, îi aduceau pe cei suferinzi la Mănăstirea Partoș pentru a se atinge de mormântul sfântului și a petrece noaptea întreagă în rugăciune, pentru a primi tămăduire sufletească și trupească[6].

Conform tradiției, între 1750-1753, Marcu Muțiu[7], judele Timișoarei, a construit lângă biserica veche, una nouă și încăpătoare, ca să-și arate recunoștința către Sfântul Iosif, care a vindecat-o pe fiica sa[8].

Mănăstirea Partoș a devenit un însemnat loc de /închinare pentru creștinii ortodocși, odată cu înhumarea în acel loc a cinstitelor moaște ale Sfântului Iosif cel Nou unde toți găseau vindecare, și, astfel, a devenit cunoscută în tot ținutul.

După ce regiunea a intrat sub stăpânire austriacă[9] (1718), acest pelerinaj ce se făcea continuu la mormântul sfântului a început să îi deranjeze pe noii cuceritori, care erau de altă credință. În anul 1771, Mănăstirea Partoș mai avea doar 6 monahi. În cele din urmă, a fost închisă la porunca împărătesei austriece (de credință catolică) Maria-Tereza, la 16 ianuarie 1777[10]. Monahii vor părăsi mănăstirea la 10 noiembrie 1778, luând cu ei obiectele bisericești de valoare și sfintele relicve. Cei mai mulți dintre ei se vor așeza la Mănăstirea Sângeorge, iar alții la Volovița[11].

Astăzi, la Partoș se găsește doar vechea biserică, unde se află și mormântul sfântului. Cea de-a doua biserică, ce a fost construită la mijlocul secolului al XIX-lea, este folosită ca biserică de enorie a satului, dar lumea care vine să se închine la mormântul Sfântului, o numește până astăzi ,,Mănăstirea de la Partoș”.

La mănăstirea Sângeorge se păstrează un Minei în limba slavonă, care conține următoarea însemnare: ,,Cartea aceasta aparține Mitropolitului Timișoarei, kir Iosif, 1655”. Această însemnare a fost completată mai târziu de către altcineva, astfel: ,,..cel care, după retragerea sa de la conducerea Mitropoliei, a mers și a viețuit la Mănăstirea Partoș, unde a trăit câțiva ani, după care s-a mutat la cele veșnice, unde cei sfinți se odihnesc”[12].

Sfântul Iosif este și sfântul protector al multor familii, care îi cer ajutorul în diferitele împrejurări ale vieții. Unul dintre aceștia este și Hagi Peici, cel care, în 1749, a mers să se închine la Sfintele Locuri, și va dărui mănăstirii Partoș, o Sfântă Evanghelie, la 30 mai 1749, pentru ca sfântul să-l ocrotească. Pe această Evanghelie, el a lăsat următoarea însemnare: ,,Această sfântă carte, numită Evanghelie, o depun eu, păcătosul robul lui Dumnezeu Hagi Peici, la mănăstirea Partoş unde este aşezat trupul Sfântului vlădică Iosif, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, ca să binecuvinteze călătoria noastră  spre sfânta cetate a Ierusalimului”. Dăruiesc aceasta pentru pomenirea sufletelor robilor Lui Dumnezeu: Nedelcu, Maria, Matei, Grigore, Ioachim, Marta, pentru veșnica lor pomenire”.

Note:

[1] Gheorghe Cotoșman, Considerațiuni generale asupra izvoarelor și literaturii istorice privitoare la personalitatea Mitropolitului Sfântul Iosif cel Nou, în “Mitropolia Banatului” nr. 7-9 (1956), Timișoara, p. 113-115.

 [2]Ibidem, p. 115.

[3]Ibidem, p. 127.

[4]Ibidem, pp. 115-117.

[5]Ibidem, p. 119-123.

[6]Pr. P. Bizerea, Sfântul Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarii, Biserica Ortodoxă Română, 5 (1930), p. 420.

[7]Mănăstirea Partoș, un valoros monument istoric bănățean, Timișoara, 1971, p. 15.

[8]I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977, p. 96.

[9]Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Iași, 2000, p. 100.

[10]Pr. Grigore N. Popescu, Viața Sfântului Iosif el Nou, Mitropolitul Timișoarei și a toată țara Banatului, Biserica Ortodoxă Română, 10-11 (1956), p. 929.

[11]N. Tincu-Velea, Istoria Bisericească politico-națională a Românilor peste totu, Sibiu, 1865, p. 198.

[12] I. D. Suciu, op. cit., p. 96.

[13]Mănăstirea Partoș, Timișoara, 1971, p. 29. Această Evanghelie provine de la biserica din localitatea Giera, iar astăzi se păstrează laVicariatul Sârb-Ortodox din Timișoara, cu Nr. 874.