Arhimandritul Sofronie, «Scrisori către prieteni apropiaţi»

12 September 2014

Arhimandritul Sofronie, Lettres à des amis proches, traducere din limba rusă de Anne-Marie şi Athanase Tatsis-Botton, Cerf, Paris, 2013, 146 p., colecţia «Intimité du christianisme»

În 1947, Arhimandritul Sofronie (1896-1993) ajunge în Franţa după mai bine de douăzeci de ani petrecuţi în Sfântul Munte Athos. Aici se stabilește împreună cu o mică comunitate care se formase în jurul său la «Donjon» în Sainte Geneviève des Bois şi îl cunoaşte pe părintele Boris Stark care slujea la „Maison russe” (casă de bătrâni) şi la cimitirul rusesc care se găseau în acest oraş. În continuare, Părintele Boris va deveni duhovnicul Părintelui Sofronie – care va deveni el însuşi părintele duhovnicesc al întregii familii a Părintelui Boris – şi îi va putea fi un sprijin preţios atunci când, printr-o gravă operaţie, i se va îndepărta o mare parte a stomacului ceea ce îl va lăsa nu doar foarte slăbit ci şi foarte nesigur în ceea ce priveşte durata propriei sale vieţi. Născut în 1909 în Rusia, după ce îşi va pierde mama în 1925, Părintele Boris îl va urma pe tatăl său în Franţa. Devenit preot, în 1952 el va hotărî să se reîntoarcă în Rusia pentru a-şi realiza slujirea mai întâi la Kostroma, mai apoi la Catedrala din Kerson şi, în sfârşit, la Rzbinsk şi Iaroslavl. Părintele Sofronie va păstra până la moartea sa cu Părintele Boris, soția sa, Natalia Dimitrievna, și cei patru copii ai lor legături afective și duhovnicești foarte strânse. Acest volum adună șaizeci de scrisori pe care li le va adresa între 1952 și 1992.

Aceste scrisori sunt de un mare interes. Pe de o parte, adresându-se unor prieteni apropiați, Părintele Sofronie face numeroase destăinuiri confidențiale asupra vieții sale personale pe care nu le găsim în altă parte (despre starea sa de sănătate, despre munca lui, despre relațiile cu ceilalți, despre ocupațiile în sânul comunității sale și despre modul în care el percepe natura și evoluția acesteia în Franța, iar mai apoi în Anglia, unde ea se va muta, plasându-se sub omoforul patriarhului de Constantinopol, după ce proiectul Părintelui Sofronie de a merge și a se stabili în Rusia nu va găsi nici un ecou pe lângă autoritățile Patriarhiei de Moscova…). Pe de altă parte, el va face remarci profunde și, foarte adesea, inspirate, asupra vieții duhovnicești și asupra stării lumii actuale.

Sofronie-Sakharov-IN

Vom cita, cu titlu de exemplu, câteva extrase și, mai întâi, acest pasaj dintr-o alocuțiune ținută în fața clerului la congresul ACER la Nisa în 1951 și publicat în această carte înaintea scrisorilor:

«Când, în cadrul slujirii noastre, intrăm în contact cu lumea, vedem că acest lucru este extrem de dificil. Nu știm de ce Dumnezeu nu a binevoit să ne dea puterea de a „vindeca toate suferințele oamenilor”, așa cum a dat-o Sfinților Apostoli și Sfinților noștri Părinți. Este ca și cum, lipsiți de această putere de vindecare, în slujirea noastră noi am fi mereu acoperiți de oprobriu.

Atunci când oamenii, chinuiți sub greutatea suferinței lor, vin să ne vadă căutând la noi ajutor și consolare, noi le dăm opusul a ceea ce ei așteaptă. Fără ajutor vizibil, în cele mai multe dintre cazuri, cuvântul nostru nu este primit. Și mai mult, el pare crud. Le cerem răbdare și speranță dar ne atragem acest răspuns: „Este ușor să le ceri celorlalți răbdare, dar am vrea să vă vedem atunci când suferințele voastre devin insuportabile. Este ușor să spui altora că nu trebuie să dispere, dar cum să-ți păstrezi nădejdea atunci când peste tot vedem confuzie, ruină și disperare?” În tristețea inimii mele, am gândit adesea că, dacă cei care vin să ne vadă constată că nu putem face minuni pentru a-i ajuta, vom fi în oprobriu până la sfârșitul zilelor noastre. Și aceasta nu fiindcă cuvântul nostru nu este adevărat sau pentru că este pervertit, ci pentru că, lipsiți de semne vizibile, el nu va fi primit decât de puțini aleși. Cine va deschide auzul duhovnicesc al oamenilor, cine le va da viziunea duhovnicească, astfel încât ei să poată vedea lumina și să poată auzi frumusețea cuvântului predicat de către Biserică, iar sufletele lor să fie întoarse de la orice altceva? Întoarse – nu vreau să zic pline de ură sau ostile, ci conștiente de distanța de necuprins între ceea ce este din lumea aceasta și cuvântul lui Hristos. Și noi, în nebunia noastră, îndrăznim să spuneam că vă propovăduim, vouă și lumii întregi, acest cuvânt al lui Hristos care dă viață veșnică. […]

Nu vă mirați că suntem atât de puțini la număr, că fructele propovăduirii noastre sunt, din punct de vedere cantitativ, atât de neglijabile. Măreția cuvântului nostru nu va fi împuținat din acest motiv și adevărul în esența sa nu va avea de suferit. Cuvântul lui Dumnezeu se adresează, cu blândețe și fără violență, omului liber; omul îl poate primi sau îl poate refuza. Disprețuiți, aruncați, persecutați, noi ne închidem în colțul nostru și preferăm liniștea. Vedem că lumea își urmează propriile sale căi. Inima oamenilor se deschide avidă pentru a primi fiecare sămânță de suspiciune, de dușmănie, de ură, de ostilitate și rămâne surdă și oarbă la chemările Bisericii: să iubim pe aproapele nostru. Dar ingratitudinea oamenilor devine strigătoare mai ales atunci când ei își ascund dușmănia și minciuna în spatele numelui lui Hristos și a practicii lor religioase».

Fragment din scrisoarea 20:

«Pe când eram încă „artist”, mă gândeam mereu, și încă mă gândesc, că arta cea mai înaltă este arta de a trăi. Oamenii manifestă adesea mari daruri de stăpânire de sine și, când se cufundă în munca lor creatoare, ei ajung până la a stăpâni mișcări foarte subtile ale degetelor (la muzicieni), a gândi cu precizie cel mai mic cuvânt (la poeți și scriitori), a găsi nuanțe abia perceptibile (la pictori). Dar, iată, în viață aproape toți acești „artiști” se dovedesc absolut incapabili să-și stăpânească nu numai cel mai neînsemnat detaliu al vieții lor interioare, al emoțiilor lor sau al înlănțuirii gândirii lor, ci chiar să-și țină în frâu patimile cele mai grosolane.

Astfel, arta de a trăi (adică de a se domina în fiecare clipă, în tot locul, orice ar face și față de oricine) este, indiscutabil, cea mai nobilă artă; și, fără nici o îndoială, indestructibilă, deoarece îl va însoți pe om dincolo de moarte, în viața veșnică. După cum știți, eu predic această artă de a trăi deoarece face parte din slujirea mea, fiind totuși foarte conștient de completa mea incompetență. Pentru mine este clar că întreaga suferință a lumii nu poate fi atribuită Creatorului. În mod ciudat, oamenii nu aleg ceea ce este mai bun, ci mediocritatea. Nu spun ceea ce este mai rău, ci mediocritatea. Dar suntem foarte strâmtorați în această mediocritate atunci când ne agățăm de ea fără să dorim să ne lăsăm inima să se lărgească. Astfel, toată viața noastră trece luptând împotriva îngustimii inimii oamenilor. Și ca să fiu sincer, adeseori sunt la marginea deznădejdii. Oamenii, chiar cei care sunt buni, drăguți, inteligenți, instruiți, nu sunt capabili să trăiască în bună înțelegere, și atunci țesutul vieții se rupe la fiecare pas. Acest țesut viu nu poate fi cârpit decât printr-o încordare extremă a întregii iubiri pe care o dăm celorlalți. Inima, și toată firea împreuna cu ea, este într-o mare suferință, atunci când am dat tot fără să-i putem restabili integritatea.

Iată, vă destăinui starea în care se găsește adesea sufletul meu în prezent, adică ajuns la bătrânețe, când puterea mea a slăbit și când văd sosind sfârșitul vieții mele fără să ating ceea ce caut și am căutat mereu. În mod evident, acest lucru nu se va întâmpla în această lume. Și plecarea noastră de aici va fi în mod inevitabil legată de întristare pentru starea lumii.

Nu interpretați aceste cuvinte precum un semn de lașitate. Nu. Este mai degrabă un semn de îndurare, de milă. Este obositor să-ți petreci întreaga viață luptând împotriva neștiinței grosolane, a relelor înclinații ale oamenilor. Este obositor, pentru că oamenii nu doresc binele, nici lumina. Experiența de secole a arătat toate pagubele produse de învrăjbiri și lupte. Se pare că ar putea fi posibil… că ar fi marele moment… de a înțelege că, dacă oamenii și-ar uni forțele, ar putea trăi fără să le lipsească nimic. Dar dorința de a stăpâni, de a domina, este atât de înrădăcinată în inima oamenilor, încât tocmai această stare li se pare a fi normalitatea».

Fragment din scrisoarea 31

«Fie ca bucuria de a aștepta venirea Zilei fără de sfârșit a lui Hristos să nu vă părăsească și ca adevărata inspirație, care nu este alta decât Duhul Sfânt Însuși, să rămână pururi cu voi și să vă învăluie mai mult încă decât aerul pământesc. Această urare este cu atât mai arzătoare acum, când în lumea întreagă se nasc și se înmulțesc „pre-oamenii”, foarte adesea brute incapabile să accepte nașterea pe care o dă Duhul primit de sus: ei rămân „pre-oameni” până la sfârșitul zilelor lor și sunt lipsiți de conștiința de a fi fii ai lui Dumnezeu, incapabili de a spune așa cum trebuie rugăciunea Domnului, „Tatăl Nostru”. Lumea devine o grădina zoologică gigantică. Trebuie ca noi să ne ridicăm mereu glasurile către Dumnezeu pentru ca El să trimită o nouă revelație – sau, mai degrabă, noi minuni (nu de ordin tehnic, bine-înțeles) – acestei lumi, care piere în menghina disperării și a absenței de sens astfel încât să trezească conștiința acestor –„pre-oameni” pentru a se naște la o viață umană autentică. Starețul [Siluan] și mulți alți asceți s-au rugat pentru lume timp de decenii și această rugăciune este fără de sfârșit. Dar Hristos a biruit și biruința Sa rămâne pe veșnicie».

Fragment din scrisoarea 35

«Am hotărât să-i las pe „copiii” mei, așa cum îi numesc eu, să se pregătească pentru inevitabila mea plecare, adică să lupte singuri pentru existența lor, dar și pentru a mă putea odihni și regăsi pe mine însumi departe de această agitație fără de sfârșit. Dar mă vei crede (știu că mă vei crede, pentru că tu însuți treci prin această încercare), că mi se întâmplă foarte adesea să nu am vreme să fac ordine în camera mea, să mănânc normal și liniștit sau să-mi fac un program pe care să-l pot urma. Mă ofer tuturor și fiecăruia – și mai ales celor care suferă, care au cu disperare nevoie de ajutor), care sunt apăsați de vreo grea singurătate, de boli, de muncă pentru puterile lor sau de către propriile lor imperfecțiuni. De ei am mai întâi grijă. Către ei îmi îndrept mai întâi inima și atenția. Vin mai apoi inevitabilele „treburi” ale lumii acesteia: toate problemele oficiale și administrative legate de existența noastră. Apoi, primirea numeroșilor vizitatori, dintre care cei mai mulți vin de departe și merită, deci, întreaga noastră solicitudine. În sfârșit, mai este și corespondența […].

Tu știi că, pentru un preot, corespondența sa este, mai mult decât orice altceva, complexă și exigentă, pentru că toți cei care i se adresează o fac în speranța că el va fi atent la toate problemele lor, că le împărtășește toate necazurile și așa mai departe. Adesea, este de ajuns cea mai mică imprudență, cea mai mică neglijență, pentru ca o persoană să fie rănită mortal de această neatenție și chiar să fie dusă în ispită pentru mult timp. Toate acestea necesită multă forță interioară. Mă mir eu însumi câteodată că am purtat toată această povară în tot acest timp. Totuși, nu pot să mă laud că am o sănătate bună. De la operație, aproape în toți acești ani, seara (adică la unu sau două noaptea) a trebuit să iau somnifere pentru a putea începe slujba la ora șase. Foarte adesea a trebuit să mă mulțumesc cu patru ore de somn. Câteodată am reușit să mă odihnesc un pic după-amiaza, dar câteodată mă prăbușesc în patul meu complet epuizat.

Tu nu o să spui, așa cum fac alții, că mă plâng: oamenii nu îngăduie unui preot să-și exprime cea mai mică dificultate, pentru că ei așteaptă ca el să-i ajute, așa că el trebuie să poarte toate greutățile lor și chiar, dacă așa vrea Dumnezeu, greutățile lumii întregi. Îi înțeleg; celor care cer prea mult (și doar acelora) le scriu că nu pot să țin pasul, nu am destulă forță, așa încât să primească cu mai multă îngăduință o eventuală neglijență din partea mea».

Jean-Claude Larchet

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB