Un capitol pierdut din Herodot

Iar dincolo, în largul mării, întoarsă înspre vest și nord, se găsește Insula Niatirb, despre care chiar Hecateus spune că ar avea aceeași mărime și formă precum Sicilia, doar că o întrece în lățime, iar dacă cineva spune că este triunghiulară, nu va greși. Insula are o densitate mare a populației, fiind locuită de un neam ce poartă straie nu cu mult diferite de alte neamuri barbare din părțile de nord-vest ale Europei, deși graiul acestora este deosebit. Acești insulari, caracterizați printr-o răbdare și o tenacitate ieșită din comun, au următoarele obiceiuri.

În miezul iernii, atunci când abundă cu precădere ceața și ploaia, au o mare sărbătoare pe care o numesc Exmas pentru care se pregătesc vreme de patruzeci de zile așa după cum voi descrie în continuare: mai înainte de toate, fiecare locuitor are datoria de a trimite fiecăruia dintre prietenii și rudele sale o bucată pătrată de pergament pe care este imprimată o imagine, care în limba lor se numește felicitare de Exmas. Imaginea respectivă reprezintă fie un stol de păsări poposind pe ramurile unui copac; fie mai mulți copaci cu frunza în formă ascuțită de culoare verde închis; fie o ceată de bărbați înveșmântați în felul în care niatirbenii gândesc că se îmbrăcau strămoșii lor în urmă cu două sute de ani și conducând care de genul celor folosite de înaintașii lor; fie case cu acoperișul plin de zăpadă.

Niatirbenii nu vor, însă, să vorbească despre legătura pe care o au aceste imagini cu sărbătoarea în sine, de parcă ar păstra (după cum cred eu) o taină sfântă. Și pentru că toți locuitorii insulei au această datorie de a trimite aceste felicitări, piața este ticsită de oamenii veniți să le cumpere – toate acestea, așadar, necesită multă trudă și un mare volum de muncă.

Iar după ce cumpără îndeajuns de multe felicitări, se întorc toți la casele lor și găsesc ce felicitări le-au trimis ceilalți. Și atunci când găsesc felicitări din partea celor pe care i-au felicitat, le aruncă și mulțumesc zeilor că măcar până la anul următor nu mai trebuie să se ostenească cu toate acestea. Atunci, însă, când găsesc felicitări dăruite de cei pe care nu i-au felicitat, își lovesc cu pumnii pieptul, se văicăresc și proferează blesteme și invective la adresa expeditorilor; iar după ce și-au plâns îndeajuns de mult nenorocirea, își pun din nou încălțările în picioare și ies în ceață și pe ploaie pentru a le cumpăra la rândul lor o felicitare. Și cu aceasta, socotim că am vorbit destul despre felicitările de Exmas.

De asemenea, își trimit unii altora daruri, îndurând la fel de multe ca și în cazul felicitărilor, sau poate și mai mult de atât. Căci fiecare locuitor trebuie să ghicească cât prețuiește darul primit din partea fiecăruia dintre prieteni pentru a trimite un dar de aceeași valoare, fie că își permite sau nu acest lucru. Și își dăruiesc unii altora astfel de daruri, încât nici unul dintre ei n-ar cumpăra vreodată așa ceva pentru sine. Căci negustorii, înțelegând bine obiceiul, scot la vânzare tot felul de vechituri și, pe scurt, orice lucru nefolositor și caraghios pe care nu au reușit să îl vândă în timpul anului.

Și deși niatirbenii spun că dețin puține bunuri precum cele din metal, piele, lemn sau hârtie, în fiecare an se risipește o cantitate incredibilă de astfel de lucruri ce sunt preschimbate în daruri.

În răstimpul acestor patruzeci de zile, cei mai vârstnici, mai săraci și mai sărmani dintre locuitori își pun bărbi false și poartă anterie roșii, mișunând întruna prin piață – după părerea mea, sunt costumați în chip de Chronos. Atât vânzătorii cât și cumpărătorii de daruri ajung să fie palizi și obosiți la față, din pricina forfotei și a ceții, astfel că oricine ar pătrunde într-o cetate a niatirbenilor în această perioadă a anului, ar putea crede că așezarea respectivă a fost lovită de o năpastă. Acest răstimp de pregătire e numit în graiul barbarilor Goana dinainte de Exmas.

Dar atunci când sosește și ziua praznicului, cei mai mulți dintre locuitorii urbei, istoviți fiind de atâta umblet, zăbovesc în pat până la prânz. Seara, însă, mănâncă de cinci ori mai mult decât ar mânca în alte zile și punându-și pe cap coroane de hârtie, se dedau în mod conștiincios la băutură. Iar în ziua de după Exmas devin foarte serioși, fiind tare tulburați trupește din pricina îmbuibării cu mâncare și băutură și socotind cât de mult au cheltuit pe daruri și pe vin. Căci la niatirbeni vinul este într-atât de scump încât trebuie să dai pe gât băutură în valoare de cel puțin un talant ca să te poți îmbăta cum se cuvine.

Acestea sunt, prin urmare, obiceiurile lor de Exmas. O mică parte, însă, dintre niatirbeni mai țin o sărbătoare, pe care o sărbătoresc în aceeași zi cu Exmas, deoparte de ceilalți, denumită Crissmas. Iar cei ce țin Crissmas-ul, contrar obiceiului majorității locuitorilor, se trezesc devreme în acea zi, cu fețe zâmbitoare, și se duc înainte de răsăritul soarelui în anumite temple unde iau parte la un sfânt praznic. Cele mai multe dintre aceste temple sunt împodobite cu imagini în care este reprezentată o femeie frumoasă ce ține pe genunchi un prunc nou-născut, dimprejurul său fiind păstori și animale adunați laolaltă spre a se închina pruncului.

Eu însumi am stat de vorbă cu preotul unui astfel de sfânt lăcaș și l-am întrebat de ce țin ei Crissmas-ul în aceeași zi cu Exmas-ul, căci socoteam acest lucru a fi nepotrivit. Preotul, însă, mi-a răspuns: “Nu este legiuit, o străine, ca noi să schimbăm sorocul Chrissmas-ului, dar bine ar fi ca Zeus să pună în mintea niatirbenilor să sărbătoarească Exmas-ul în altă zi sau să nu-l mai sărbătorească deloc… Căci, iată, Exmas-ul și Goana de dinainte abat până și cugetul celor puțini la număr de la lucrarea cea sfântă. Și cu adevărat suntem bucuroși, pentru că în ziua de Crissmas suntem cu toți chemați să ne veselim; dr întru Exmas bucurie nu se mai găsește”.

Iar când l-am întrebat de ce rabdă Goana de dinaintea Exmasului, acesta mi-a răspuns: “Aceasta, o străine, este o rachetă” [racket], folosind (din câte mi-am putut da seama) cuvintele vreunor oracole și vorbind într-un fel de neînțeles pentru mine (căci racheta este un obiect pe care barbarii îl folosesc la un joc numit tenis). [Joc de cuvinte al autorului, căci racket înseamnă și rachetă de tenis, dar și mafie, n.tr.]

Ceea ce spune, însă, Hecateus, și anume că Exmas și Crissmas ar fi unul și același lucru, nu este demn de crezare. În primul rând pentru că imaginile imprimate pe felicitările de Exmas nu au nimic în comun cu istorisirea sfântă pe care o povestesc preoții în legătură cu Crissmas. Și în al doilea rând, pentru că cea mai mare parte a locuitorilor din Niatirb, nedând crezare religiei celor puțini la număr, trimit daruri și felicitări și iau parte la Goană, iar apoi beau purtând pe cap coroane de hârtie. Este, însă, foarte puțin probabil ca un neam, fie el și barbar, să se supună de bună voie la atât de multe grozăvii în cinstea unui zeu în care nu crede.

Dar destul, de-acum, cu istorisirea noastră despre Insula Niatirb.

Sursa: volumul Undeceptions: Essays on Theology and Ethics