O isihie „neliniștită”

24 February 2013

Dacă ar putea cineva să pătrundă cu adevărat în miezul agoniei existențiale a omului care se naște din dorința de unitate ar descoperi că tocmai această dorință trădează setea sufletească a omului de liniște. Omul este dezbinat și sfâșiat lăuntric; acela care măcar trăiește nevoia de unitate ca pe o căutare fundamentală a vieții, în adâncul sufletului ființei sale tânjește după liniște. De altfel, dacă un om tulburat de conflictele și dezbinările sale lăuntrice ar ajunge la închegarea și unificarea sa sufletească, primul lucru bun de care s-ar împărtăși ar fi cu siguranță pacea duhovnicească, ca expresie a armoniei stărilor și a conținuturilor sale sufletești. De aceea, viețuirea ascetică, pustia Părinților neptici ar propune celui însetat de unitate și de dorința de absolut să experimenteze în spațiul sufletesc al singurătății sale liniștea ascetică și ”îndepărtarea” de lucrurile acestei lumi. Și aici, desigur, s-ar confrunta cu o realitate probabil ”irațională”, cu o stare specială de liniște și de singurătate sufletească.

ταραγμένη θάλασσα

În percepția comună a lumii, dar și în spiritul multora dintre cei care decid să se înroleze în regimul ascetic, liniștea vieții monahale este înțeleasă ca o abandonare a realității și ca o renunțare la îndatorirea socială a vieții. Este adevărat că regimul monahal este ales de cele mai multe ori ca un mod de viață sub presiunea nevoii sufletești de fugă, de ”abandonare”, de căutare a unei liniști trupești și duhovnicești departe de grijile și zgomotele lumii. În cazul acesta, omul obosit de viață, deznădăjduit de iluziile pe care aceasta i le oferă, dezgustat de falsele relațiile interpersonale, cere ocrotire, liniște și odihnă în brațele regimului monahal. Dar exact aici există o neînțelegere teribilă pe care, însă, Isaac Sirul o spulberă prin descrierile sale pătrunzătoare și prin exemplificările sale caracteristice.

Potrivit Sfântului Issac Sirul, liniștea monahală sau ascetică nu este o pace sufletească care asigură o relaxare plăcută, molâie a sistemului nervos și, în general, a spiritului omenesc. Nu este o lipsă de griji în contextul seducător al unei indolențe orientale. Este un proces duhovnicesc dinamic ce se experimentează, cel puțin în prima fază al lui, în spațiul extenuant și istovitor al încercării și al întristării. În interiorul cuptorului aprins al lumii lăuntrice circulare se consumă fiecare element sufletesc negativ și se pregătește cercetarea de sine purificată. În cazul acesta, omul întâlnește ”absurdul” în înțelesul cel mai profund al liniștii monahale sau ascetice. Această liniște nu este o abandonare a celor lumești, care pornește dintr-o dorință inconștientă de ”dezertare”, ci forma cea mai dinamică a vieții de punere în practică și de exercițiu. Este o isihie „neliniștită”.

Potrivit Sfântului Isaac, ”liniștea omoară simțurile din afară și trezește pe cele dinăuntru, iar viețuirea din afară face cele potrivnice acestora, trezește simțurile din afară și omoară pe cele dinlăuntru”. Liniștea activează lumea lăuntrică a personalității și o introduce în mod excepțional într-o luptă dificilă și sângeroasă. De aceea, numai cel care surprinde cu adevărat înțelesul liniștii, știe în ce lucrare urmează să se angajeze, iar cunoașterea acesta îl însoțește pe toată durata efortului neîntrerupt pe care-l depune pentru a experimenta în mod conștiincios neliniștile ascetice ale ”liniștirii”. Așa cum cârmaciul ia aminte la stele pentru a menține drumul corect al corabiei sale, ”așa ia aminte și călugărul prin privirea înăuntru, pe tot drumul călătoriei sale, spre ținta pe care și-a luat-o în mintea sa în ziua cea dintâi în care a pornit să călătorească în marea aspră a liniștii, până va afla mărgăritarul pentru care s-a scufundat pe sine în adâncul neajuns al mării liniștii”.

Despre experimentarea liniștii ascetice, ar putea spune cineva, că este o încercare primejdioasă de scufundare continuă în ”adâncul neajuns” al lumii lăuntrice. Este o strădanie istovitoare ce are loc sub întinderea mării lăuntrice și în vederea descoperirii mărgăritarului cunoașterii de sine și a cercetării de sine purificate.

Dar intensitatea și amploarea acestei strădanii sufletești lăuntrice subliniază faptul că ”intrarea” în liniște trebuie să fie considerată o chemare cerească. ”A se dedica cineva lui Dumnezeu este o harismă” și pentru aceasta, ”intrarea ta în liniște să fie cu dreaptă socoteală. Caută de înțelege lucrarea aceasta și să nu alergi după nume”. Dorința și râvna pentru liniștea ascetică trebuie să fie înțelese ca o chemare și o harismă cerească, ca o cale duhovnicească tainică, deja trasată înaintea picioarelor adevăratului atlet duhovnicesc, înainte de a porni pe drumul său. Cel chemat ”să primească pentru mărturia sa nevăzută cununile sfințirii”, prin truda sufletească de nedescris a pustiei, este chemat la o luptă neîncetată care duce la cunoașterea de sine și la purificarea sufletească. Nu este, așadar, destinat să se liniștească, ci să lupte! Însă, pe măsură ce luptă, se liniștește!

Înțelesul cel mai adânc al căutării liniștii este cu siguranță întâlnirea liberă și comuniunea cu Dumnezeu. ”Isihastul” nu se odihnește pentru a-și satisface cererea umană de liniște sufletească. Se liniștește dinamic și energic pentru a păși pe o cale duhovnicească unică și deosebită care îl va aduce aproape de Dumnezeu și îl va uni cu ”Mirele Hristos”. Ascetul și monahul care se dedică purificării și cuceririi lumii lăuntrice, merg astfel pe un drum legitim de dialog și de unire cu Dumnezeu.

În orice caz, însă, omului străin de cele duhovnicești îi pare ciudată sublinierea sângeroasă a cuceririi lumii lăuntrice ca și condiție prealabilă a unirii cu Dumnezeu. Atletul neptic a ales o cale deosebită, dar și dificilă, de a ”păși” în cer! Probabil că omul lumesc nu poate să scape ușor de dispoziția critică atunci când analizează adâncimea și intensitatea lumii lăuntrice în interiorul căreia ascetul caută mărgăritarul, experimentarea iubirii tainice cu Dumnezeu.

Cu toate acestea, experiența ascetică a lumii lăuntrice, în spațiul duhovnicesc al liniștii, este uimitoare și cutremurătoare pentru duhul nostru distrus de secularism. De aceea, atunci când ne aflăm în fața ”icoanelor” sufletești și duhovnicești ale liniștii ascetice, ne bucurăm de priveliștea tainică fără a o putea înțelege. ”Lucrarea prețioasă a liniștii este limanul tainelor”. Și la acest liman al tainelor, la experiența tainică a liniștii, admirăm măreția lumii lăuntrice în interiorul căreia este închis cu adevărat cerul.

Să ascultăm, desigur, cu smerenie glasul ascetic: ”Străduiește-te să intri în cămara cea mai dinăuntru a ta și vei vedea cămara cerească. Căci într-o singură intrare le vei vedea pe amândouă. Scara împărăției aceleia e înlăuntrul tău, ascunsă în sufletul tău. Botează-te [spală-te] pe tine în tine însuți de păcat și vei afla acolo suișuri pe care vei putea urca”.

Această icoană duhovnicească a lumii lăuntrice a Împărăției lui Dumnezeu este o experiență avansată a liniștii ascetică, este o izbândă a valorii duhovnicești a cunoașterii de sine și a cercetării de sine, dobândită prin trudă sufletească de nedescris și prin încercări ascetice, este o individualizare a Împărăției lui Dumnezeu prin puterea liniștii și a punerii în practică.

De altfel, cercetarea de sine, intrarea în cămara lumii lăuntrice, este tocmai o ”cercetare” a celui ce se osârduiește înlăuntrul liniștii, în Biserica în care locuiește Duhul Sfânt, adică în adâncimea ce mai intimă a personalității sale. ”Cel ce cercetează sufletul său în toată clipa își are inima veselindu-se de descoperiri. Și cel ce-și adună privirea minții înlăuntrul său vede în ea raza Duhului. Cel ce se scârbește de orice împrăștiere vede pe Stăpânul înlăuntrul inimii sale. Iată cerul este înlăuntrul tău, de ești curat, și vei vedea îngerii împreună cu lumina lor.”

Această experimentare a lumii lăuntrice surprinzătoare reprezintă o cercetare lăuntrică a unității sufletești absolute și, în același timp, este o satisfacere a dorinței de absolut. Experimentarea aceasta este deci, o contradicție cutremurătoare cu singurătatea spirituală a lui Camus și un răspuns pentru omul contemporan care caută să-și așeze sufletul său pe cele cinci vânturi!

Cel ce se depărtează de sinele său își înmulțește sfâșierile sale lăuntrice și se silește fără milă să purceadă pe cale fără ieșire. În schimb, cel care acceptă să intre în „cămara„ sa, să se întoarcă în sinele său, descoperă calea tainică a unității și a armoniei sufletești și duhovnicești. Dincolo de aceasta, cercetează taine nedescoperite și de nedescris, pentru că ”celui ce se cunoaște pe sine i s-a dat cunoștința tuturor. Căci în cunoștința de sine se află plinătatea cunoștinței tuturor”. De aceea, desigur, ”cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri”. Astfel, cunoașterea și interpretarea lumii [exterioare] o experimentează în miezul lumii lăuntrice,  după ce în decursul procesului duhovnicesc a realizat unitatea sinelui său. În acest înțeles ascetic al liniștii, omul contemporan găsește soluția enigmei lui Camus.

Ceea ce îl tulbură pe Camus și îl face să trăiască un gol istovitor este ”tăcerea lumii”. Lumea nu îi vorbește. Fie pentru că nu are nimic să-i spună, fie pentru că nu poate să vorbească ”despre ea însăși”. Ei bine, tăcerea lumii intensifică sfâșierile lăuntrice ale lumii interioare, o face să se risipească în cele cinci vânturi, deoarece căutarea unității, dar și a sensului lumii risipește forțele sufletului într-o luptă continuă, în lupta lui Sisif. De aceea, în mitul lui Sisif, Camus vede întregul sens tainic al absurdului care ”se naște” din contradicția existentă dintre dorința omului și tăcerea absurdă a lumii”.

O observație atentă a omului modern și a dorinței sale nesatisfăcute de ”progres” și de ”dezvoltare tehnică” ne dezvăluie faptul că astăzi omul întruchipează pe mult zbuciumatul Sisif. Omul lucrează ”obsesiv” la sfâșierea treptată a sinelui său prins în cursa absurdului. Liniștea constituie o experiență îndepărtată, o nostalgie, aparținând pauzelor luminoase ale autocriticii ”mecanice”. Cum ar putea omul să se oprească puțin din alergătura sa sisifică pentru ca să asculte cu atenție mesajul liniștii ascetice?

Iată o problemă teribil de „neliniștitoare”.

Sursa: Ioannis Kornarakis, Ανταύγειες της Πατερικής ερήμου μέσα στο σύγχρονο κόσμο, p. 22-28, Ed. Pournara, Thessalonic 1982

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB