Părinții Bisericii despre război și stagiul militar

20 June 2015

Care a fost atitudinea Bisericii primare despre război și participarea creștinilor la oaste? Au încurajat Părinții Bisericii înrolarea creștinilor în armată sau au considerat-o a fi o încălcare a poruncilor Evangheliei? Cum au motivat bizantinii războaiele purtate împotriva păgânilor? Cine are întâietate: sabia sau crucea? Răspunsurile la toate aceste întrebări le puteți afla lecturând cartea „Părinții Bisericii despre război și stagiul militar”, de Dragoș Dâscă, apărută recent la Editura Doxologia. Lucrarea cuprinde un studiu introductiv (în care este oferit un istoric al atitudinii Bisericii despre război și participarea la oaste) și două secțiuni. În prima sunt prezentate canoanele Sinoadelor ecumenice și locale despre comportamentul creștinului în timp de război. A doua secțiune conține o antologie cu extrase din operele și viața Părinților Bisericii din primul veac și până în zilele noastre despre război și stagiul militar. O parte din materialul patristic folosit pentru acest volum este inedit în spațiul publicistic românesc.

De maxim interes pentru realitatea zilelor noastre îl reprezintă faptul că volumul „Părinții Bisericii despre război și stagiul militar” nu ne oferă doar o culegere de texte, ci și modele vii de comportare a creștinului în timp de război. Mai exact, în paginile acestei cărți putem citi despre modul în care un anumit Părinte a înțeles să slujească la oaste, cum s-a comportat în timpul satisfacerii serviciului militar sau în timpul confruntărilor armate. În acest sens, exemple grăitoare sunt viețile Cuvioșilor Siluan Athonitul, Iacov Tsalikis și Paisie Aghioritul, acesta din urmă participând la războiul civil declanșat de partizanii comuniști (1946-1949) după cel de-al Doilea Război Mondial.

Mărturiile acestor Părinți contemporani sunt cu atât mai importante cu cât ei au cunoscut ororile și provocările războiului modern. Vedem că aceștia nu se roagă atât pentru a fi ocrotiți ei de Dumnezeu, ci pentru ca Dumnezeu să-i ferească de vărsarea sângelui aproapelui, pentru ca cei din jurul lor să fie ocrotiți și păziți de urgia glonțului și a focului. Atitudinea lor este una de eroism jertfelnic; nu simt ură față de inamic, nu îndeamnă la exterminare. Rugăciunea lor îl acoperă pe aproapele, harul iubirii apără comunități întregi.

Recomandăm această carte nu doar pentru ineditul temei, ci mai ales pentru actualitatea subiectului abordat, pentru a afla în ea modele de atitudine evanghelică față de realitatea crudă a războiului.

razboi-dasca-in

„Participarea creștinului la orice fel de război vine în vădită opoziție cu credința sa. Dar și tolerarea nedreptății ce se face celor nevinovați este culpabilă.”[1] Această concluzie cu valoare de aforism a lui Georgios Mantzaridis exprimă cel mai bine atitudinea Bisericii Ortodoxe față de război și stagiul militar. Biserica se opune participării creștinilor la războaie de cucerire însă încuviințează satisfacerea serviciului militar și participarea la războiul pentru apărarea patriei. Sunt și scriitori bisericești care par a se opune întru totul înrolării în armată, precum Origen, Lactanțiu, Tertulian, dar aceștia sunt excepții de la o atitudine deschisă a Părinților față de problema războiului de apărare și a necesității ca un stat să aibă o oaste care să-i protejeze pe cetățenii săi de o agresiune armată și un dispozitiv polițienesc menit să asigure ordinea internă.

Biserica Ortodoxă nu a susținut niciodată ceea ce alte denominațiuni creștine sau religii numesc drept „război sfânt”[2]. Nu există vreun Sfânt Părinte care să susțină că a ucide eretici sau păgâni este un lucru lăudabil. În Ortodoxie nu a existat practica iertării retroactive a păcatelor soldaților care au luptat împotriva celor de altă credință. Bizanțul a rămas ostil la ideologia cruciadelor – răspunsul Apusului la Jihadul propovăduit de popoarele războinice ale semilunii[3]. Pentru bizantini, războiul a fost dintotdeauna ceva „necurat”[4], iar canoanele Sfinților Părinți dovedesc acest lucru cu prisosință.

Scopul acestei cărți nu este de a explica sau analiza din punct de vedere istoric sau teologic concepțiile unui anumit Părinte sau deosebirile dintre diverși Părinți în privința problemei războiului, ci pur și simplu de a oferi cititorului român un florilegiu de texte patristice despre o tematică din nefericire mai mereu actuală.

Dragoș Dâscă

***

Să nu mai iubești nici această lume, nici slujirea în armata ei, fiindcă Scriptura adeverește că „cel care este prieten al acestei lumi este un vrăjmaș al lui Dumnezeu” [Iac. 4, 4]. Ostașul care folosește sabia este slujitorul morții, iar atunci când varsă sângele său sau al altuia aceasta este răsplata pe care o primește pentru slujirea sa. Va fi socotit ca vinovat de moarte fie din pricina morții sale, fie a păcatului său, fiindcă, în război, ostașul, luptând mai mult pentru altcineva decât pentru sine, este fie biruit și ucis, fie învinge și câștigă un pretext pentru a ucide – căci nu poate fi biruitor dacă nu varsă mai întâi sânge. Dar Domnul spune: „Nu puteți sluji la doi domni, Unuia Dumnezeu și lui Mamona” [Mt. 6, 24]… Ascultă-mă, așadar, fiul meu, și pleacă-ți urechea către mine. Rupe-te de orice legături care te țin prins în mrejele acestei lumi. Schimbă-ți slujba lumească de ostaș cu altceva mai bun: începe să-I slujești ca ostaș Regelui celui Veșnic.
[Sf. Paulin de Nola (353/354-431), Epistola 25, 3, 8. Traducere de D. Dâscă după textul latin din Patrologia Latina 61, 301-304]

[Împăratul Nichifor II Focas] a fost și el dornic să impună o lege cum că soldații care pier în luptă ar trebui să fie socotit vrednic de cinstirile mucenicilor… L-a îndemnat pe patriarh și pe episcopi să accepte această învățătură, dar unii dintre ei i s-au opus cu bărbăție și i-au zădărnicit planul, punându-i înainte canonul marelui Vasile care spune că cei care au ucis un adversar în luptă trebuie îndepărtați de la Împărtășanie timp de trei ani.
[Ioan Skylitzes (a doua jumătate a sec. al XI-lea), Synopsis Historiarum, în Yuri Stoyanov, „Eastern Orthodox Christianity”, publicat în volumul de studii Religion, War and Ethics: A Sourcebook for Textual Traditions, volum editat de Gregory M. Reichberg, Henrik Syse şi Nicole M. Hartwell, Cambridge University Press, 2004, p. 183.]

Un soldat care mergea la Salonic a venit să mă vadă la magazie. Sufletul meu l-a îndrăgit și i-am zis: „Roagă-te ca necazurile tale să se împuțineze”. Dar el mi-a zis: „Am învățat să mă rog la război. Am luat parte la multe bătălii. Ploua cu gloanțele în jurul meu, dar am rămas în viață… Iată cum mă rugam lui Dumnezeu: «Doamne, miluiește!»” Mă uitam la el când îmi arăta cum se ruga și se vedea limpede că era cu totul cufundat în rugăciune; și Domnul l-a păzit.
[Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, 2001, Sibiu, p. 197.]


[1] Georgios Mantzaridis, Morala creștină, vol. II, traducere de diac. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006, p. 380. Subcapitolul „Războiul” este una dintre cele mai bune abordări creștin-ortodoxe ale problemei. A se consulta [și] pentru o perspectivă etică ortodoxă binevenită despre chestiunea, relativ inedită în strategia militară, a „războiului preventiv” și a terorismului (pp. 380-381). Pe de cealaltă parte, un studiu din spațiul publicistic ortodox, care susține rațiunile „războiului preventiv”, este The Virtue of War. Reclaiming the Classic Christian Traditions East and West, care îl are co-autor pe istoricul și teologul ortodox Alexander Webster (Regina Press, MA, 2004).

[2] Nicholas Oikonomides, „The Concept of «Holy War» and Two Tenth Century Byzantine Ivories”, în Timothy S. Miller și John Nesbitt (ed.), Peace and War in Byzantium, The Catholic University of America Press, Washington, D.C., 1995, p. 68.

[3] Jihadul este prin excelență definiția „războiului sfânt”: „Obligația credincioșilor [musulmani] de a apăra şi răspândi credința musulmană prin întrebuințarea forței armate… Cei care mor în Jihad sunt considerați martiri pentru credință şi au un loc asigurat în Paradis”, N. Oikonomides, op. cit., p. 64. „Duceți război împotriva celor care nu cred deloc în Allah, nici în Ziua de apoi, care nu privesc deloc ca interzis ceea ce Allah şi Apostolul său [Mahomed] au interzis, şi a acelora dintre oamenii Scripturii [evreii şi creștinii] care nu practică adevărata religie. Duceți război împotriva lor până ce vor plăti tribut cu propriile mâini şi până când se vor supune” (Coran IX, 29), apud Jean Flori, Război sfânt, Jihad, cruciadă. Violenta şi religie în creștinism şi islam, traducere de Felicia Andreca, Editura Cartier, Chişinău, 2003, p. 84.

[4] Alexander F.C. Webster, The Pacifist Option. The Moral Argument Against War in Eastern Orthodox Theology, International Scholars Publiations, Maryland, 1998, p. 86.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB