Părintele Petroniu de la Prodromu

Remarcăm apariția la Editura Bizantină a celui mai extins volum dedicat Părintelui Petroniu Prodromitul apărut în România: în peste 600 de pagini de texte și imagini inedite, Părintele Constantin Coman și Costion Nicolescu schițează cel mai amplu portret al fostului egumen al Schitului Sfântului Ioan Înaintemergătorul din Muntele Athos.

***

Părintele Petroniu Tănase face parte din galeria marilor duhovnici români ai veacului al XX-lea, ocupând între aceștia un loc cu totul aparte. Prezent în viața Bisericii românești, încă din perioada interbelică, ca secretar al Patriarhului Nicodim, Părintele Petroniu își leagă viețuirea monahală de Mănăstirile Antim, Neamț, Slatina și Sihăstria, pentru a-și petrece ultimii treizeci și trei de ani ca viețuitor și stareț al Schitului românesc Prodromu de la Sfântul Munte.

Imaginea pe care i-o păstrez este aceea a unei personalități bisericești și monahale puternice și bine conturate, dar ascunsă, necunoscută îndeajuns, din pricina discreției și a smereniei sale. Nu au ajuns să-l cunoască îndeajuns, după propriile mărturii, nici cei care au trăit cu dânsul în obște zeci de ani. Vorbea puțin cu oamenii, cum avea să-mi mărturisească părintele Iulian, dar vorbea mult cu Dumnezeu. Stătea puțin printre oameni și numai atunci când programul mănăstiresc o cerea: la biserică și la trapeză, la cancelarie. În rest, fie se retrăgea în chilia sa, unde nu pătrundea nimeni, fie din nou se retrăgea la ascultările sale singuratic.

A fost un pustnic, deși a trăit în obște. A fost un pustnic în obște. Părintele Petroniu a fost un monah robust, dedicat cu prioritate nevoințelor monahale până la sfârșit. A făcut acest lucru o viață întreagă, cu o hotărâre și o consecvență greu de închipuit. Deși provocat să se ocupe de problemele administrative, ca stareț al Schitului, nu a făcut nici cel mai mic compromis în ceea ce privește nevoințele sale monahale. Încercând să schițez portretul sau icoana dansului, aș reține ca o prima trăsătură caracteristică rigoarea niciodată ezitantă sau împuținată cu care și-a împlinit datoriile sale creștinești și monahale, rigoare care se întipărise și pe chipul său, desenat de linii aspre și adânci, dar și în general în felul său de a fi, de a merge, de a vorbi, de a zâmbi, etc.

Spre apusul vieții acesteia pământești ajunsese adus de spate, încovoiat bine, dar această imagine nu sugera gârbovire sau slăbiciune, ci actualiza într-o continuă reluare aplecarea trupului făcând metania mare.

Cine l-a văzut la locul său din biserica, în timpul slujbelor de noapte, și-l poate aminti în această postură, încovoiat, făcând necontenit închinăciuni sau metanii. Aveam să aflăm de la ucenicii dânsului, un lucru ușor de presupus, că toată viață a făcut metanii, începând cu câteva mii pe zi, când era tânăr, și sfârșind cu cel puțin cincizeci pe zi la bătrânețe. Rigoarea această privea în egală măsură somnul, hrana, petrecerea cu ceilalți frați sau cu închinătorii, treburile în grădina și gospodăria Schitului, etc. Această rigoare personală se impunea cu asprime și în jurul dânsului. Aflăm despre ea din mărturiile fraților care viețuiesc în Prodromu, dar și din cuvintele sale adresate monahilor mănăstirii pe care a stărețit-o atâta timp – mai ales în cuvintele adresate în trapeză. Mănăstirea însăși luase chipul său în toate.

Părintele Constantin Coman

***

Întrebat despre Părintele Petroniu Tănase, Părintele Adrian de la Antim va spune: „Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit! Cel mai smerit! Cel mai smerit!” Tot el ne va spune că, în anul 1937, perioada în care obștea Mânăstirii Antim a fost cea mai numeroasă, numărând 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei și singurul care nu se îndreptățea pe sine era Părintele Petroniu Tănase.

Părintele Ioanichie de la Mânăstirea athonită Simonos Petras, spune: „Părintele Petroniu de la Prodromu îmbina perfect dragostea cu asceza și nevoința cu blândețea. Până acum câțiva ani,Părintele Petroniu se ruga la priveghere stând toată noaptea în picioare, de seara până dimineața. Când îngenunchea era o adevărată binecuvântare.”

***

Sunt născut în comuna Fărcașa, raionul Ceahlău, regiunea Bacău[1], înregistrat la 23 mai 1916[2], din părinți țărani agricultori, Ion și Olimpia Tănase, al șaptelea din cei 8 copii (șase fete și doi băieți)[3].

Școala primară am urmat-o în satul natal (7 clase), după care la vâr­sta de 14 ani – an 1930 – am intrat frate în mânăstirea Neamț[4]. Aci am urmat cursurile școalei de cântăreți, iar în 1935 am mers la Seminarul monahal Cernica, unde am urmat 7 ani; clasa a 8-a precum și diploma de absolvirea seminarului le-am dat la sem. [seminarul – n. red.] Central București, întrucât sem. monahal Cernica se desființase în 1941.

În același timp, în urma examenului de diferență, am dat bacalaureatul – secția științe – la liceul Mihai Viteazul din București, sesiunea din toamnă, 1942.

M-am înscris apoi la Fac. de Teologie și la Fac. de Matematici din București, pe aceasta din urmă întrerupând-o după un an de studiu, fiind prea împovărat cu două facultăți și cu obligațiile de serviciu de la cancelaria Sfântului Sinod, unde intrasem ca angajat din oct. 1942, pentru a-mi asigura mijloacele de întreținere la studii. Din 1943 m-am înscris la Fac. de litere și filosofie – București, pe care am absolvit-o în 1946, odată cu Fac. de Teologie.

După terminarea studiilor, am continuat să fiu funcționar la Cancelaria Sfântului Sinod, iar din 1946 până în 1948, detașat la Secretariatul Patriarhului Nicodim; până în septembrie 1950 am fost numit suplinitor la seminarul monahal din m-rea Neamț. Până la această dată intrasem în cinul monahal și fusesem hirotonit diacon și ieromonah (1947).

La sem. Neamț am funcționat doi ani, la catedrele de pedagogie și catehetică (an I) și la cat. [catedra] de muzică (an II); în 1952 contopindu-se seminarul cu Școala de Cântăreți Eparhială, am mers la m-rea Slatina, unde mi s-a încredințat conducerea școlii monahale și a cursurilor de pregătire elementară – 7 ani – din acea mânăstire. La m-rea Slatina am rămas până în anul 1959 – îndeplinind, pe lângă ascultările de mai sus, și pe acelea de preot și stareț al m-rii [mânăstirii], între 1957 – 1959.

În 1959, luna mai, în urma dispozițiilor chiriar­hale, a trebuitsă părăsesc m-rea, retrăgându-mă în com. Broșteni, reg. Suceava, raionul Vatra Dornei[5], la o soră, unde am stat până în prezent.

Munca, cinstea și corectitudinea le-am învățat încă din copilărie, de la părinți, care fiind săraci, nu ne-au putut lăsa altă moștenire, și cu ele am străbătut până acum de-a lungul anilor. Nu am făcut niciodată nici un fel de politică și nici n-am suferit vreo condamnare, nici de legile bisericești, nici de cele civile. În prezent, mă aflu cu sănătatea șubredă, neînstare de eforturi fizice, având nevoie de îngrijire deosebită și tratament medical.

Decembrie 1961,
Ierom. Petroniu (Petru) Tănase

[1] Astăzi, în jud. Neamţ.

[2] Este curios cum unele surse dau ca an al naşterii Părintelui 1914, iar altele anul 1915!

[3] La botez a căpătat numele de Petru.

[4] Aici are ocazia să-l cunoască pe viitorul sfânt Ioan Iacob.

[5] Astăzi în jud. Suceava.