Organizarea Bisericii Primare și Epistola către Filipeni a Sfântului Policarp al Smirnei

Epistola Sfântului Policarp către Filipeni este singura scriere a sa care s-a păstrat. Potrivit mărturiei lui Ignatie, Policarp era episcop al Bisericii Smirnei în prima jumătate a secolului al II-lea[1]. Caracterizarea sa drept ”învățător al Asiei”[2] trimite la slujirea prorocului itinerant pe care îl înfățișează Didahia, care părăsindu-și lucrarea de anvergură supralocală, în cele din urmă devine arhiereu și episcop într-o comunitate bisericească locală. El însuși, desigur, nu folosește nicăieri în epistola sa termenul de ”episcop” pentru a-și denumi demnitatea bisericească, dimpotrivă stăruie în folosirea termenului ”preot”[3]. Semnificația acestei epistole constă în faptul că oferă informații despre organizarea Bisericii – nu numai despre structura clerului bisericilor locale, dar și despre membrii ei voiajori.

Policarp al Smirnei, Basilica di Sant’Apollinare Nuovo, Ravenna, sec. al VI-lea

Mai concret, Policarp, într-unul din îndemnurile sale către preoții Bisericii Filipenilor spune următoarele lucruri, deosebit de importante: ”Astfel, dar, să slujim Lui (adică lui Iisus Hristos) cu frică și cu toată evlavia, precum Însuși a poruncit și ne-au binevestit Apostolii și prorocii, cei care au predicat mai dinainte venirea Domnului nostru”[4].

Informația aceasta este deosebit de importantă, pentru că lucrarea pe care o împlinesc preoții pare să se facă în urma unei porunci (ενετείλατο) a Domnului Însuși și, prin extensie, a apostolilor și a prorocilor. Termenul de apostol îi denumește aici pe cei doisprezece ucenici ai Domnului, care își datorează excepționalul prestigiu și autoritatea faptului că au fost aleși personal de Însuși Hristos cu scopul de a binevesti (ευαγγελισάμενοι) oamenilor[5], în timp ce termenul de proroc îi desemnează pe ucenicii, împreună-lucrătorii, urmașii și continuatorii lucrării apostolilor[6], aleși de Duhul Sfânt. Apostolii și prorocii sunt deținători ai unui prestigiu și autorități extraordinare și reprezintă slujitorii itineranți ai Bisericii, de la care, potrivit mărturiilor Noului Testament și ale Didahiei, își au autoritatea și membrii clerului bisericilor locale. Așadar, însemnătatea acestei mărturii a lui Policarp constă tocmai în faptul că adeverește caracterul apostolic al demnității preoților[7], care dimpreună cu diaconii, așa cum vom vedea în continuare, alcătuiesc clerul local.

Informațiile acestei epistole cu privire la clerul bisericilor locale sunt de asemenea importante. Absența desăvârșită din această epistolă a termenului de episcop este ușor de sesizat. Deși cunoaștem de la Ignatie că Policarp era episcop, în prologul prezentei epistole Policarp se prezintă drept ”Policarp și preoții dimpreună cu el…”[8]. Desigur, în această expresie se poate observa că Policarp se diferențiază de ceilalți preoți, fapt care ne conduce la concluzia că Policarp este episcopul acestei biserici locale și este înconjurat de ”preoții cei dimpreună cu el”, adică de preoțimea Bisericii Smirnei. Imaginea aceasta vine în deplină concordanță cu imaginea despre relația dintre episcop – preoțime pe care o prezintă Ignatie în epistolele sale. Însă insistența lui Policarp pe utilizarea termenului preot ne conduce la încă o concluzie, anume că Biserica locală a Smirnei nu folosea încă termenul de episcop pentru a-l denumi pe purtătorul demnității de episcop, deși această demnitatea exista deja ca realitate în Biserica Smirnei[9]. De asemenea, trimite și la termenul ”împreună preot” din Epistola I a lui Petru (5:1), ca termen care denumește relația lui Policarp cu ceilalți preoți ai acestei biserici locale[10].

Ultimii (preoții), potrivit acestei epistole a lui Policarp, au ca îndatorire ”să fie miloși și milostivi cu toți; să întoarcă pe cei rătăciți, să cerceteze pe cei bolnavi, să nu treacă cu vederea pe văduvă sau pe orfan sau pe sărac, ci «să se gândească pururea la ceea ce este bun înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor»; să se ferească de orice mânie, de părtinire, de judecată nedreaptă; să se îndepărteze de orice iubire de argint, să nu dea repede crezare celui care vorbește împotriva cuiva, să nu fie aspri în judecată, știind că toți suntem supuși păcatului”[11].

Îndemnul lui Policarp către Filipeni, ”… trebuie să se îndepărteze de toate acestea, supunându-se preoților și diaconilor ca lui Dumnezeu și lui Hristos”[12], presupune și existența diaconilor ca membri ai clerului local. Poziția diaconilor în această biserică locală este deosebit de importantă, de vreme ce Policarp îi cheamă pe membrii Bisericii Filipenilor să se supună ”preoților și diaconilor ca lui Dumnezeu și lui Hristos”, pentru că sunt ”slujitori [diaconi] ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos, iar nu ai oamenilor”. De aceea, diaconii sunt datori să fie ”fără prihană înaintea dreptății Lui (a lui Dumnezeu)…, să nu calomnieze, să nu vorbească în două feluri, să nu fie iubitori de argint, să fie înfrânați în toate, milostivi, sârguincioși, umblând potrivit adevărului Domnului, Care a fost diaconul [slujitorul] tuturora”[13].

Sintetizând datele obținute pe baza epistolelor lui Ignatie și ale lui Policarp, concluzionăm următoarele:

1. Amândoi Părinții adeveresc informațiile pe care le oferă Didahia despre stabilirea prorocilor itineranți în biserici locale, de vreme ce episcopul Bisericii Antiohiei, Ignatie, dă mărturie despre sine ca fiind ”episcop al Siriei”, în timp ce capul Bisericii locale a Smirnei, Policarp, ca ”învățător apostolic și prorocesc” ”al Asiei”.
2. Diferențele sesizate între vocabularul lui Ignatie și al lui Policarp cu privire la definirea membrilor clerului local sunt numai aparente. La amândoi Părinții, împărțirea clerului bisericilor locale este tripartită. Ignatie folosește trei termeni concreți pentru a-i numi pe slujitorii Bisericii: episcop – preot (preoțime) – diacon, prezentând pentru prima oară o organizare ierarhică clară și completă a Bisericii[14]. Policarp, deși pare să cunoască doar termenii de preoți și diaconi, nu ignoră nici demnitatea episcopului, pe care însă nu o numește ca atare. Astfel, prin analogie cu schema triplă a ierarhiei clerului local pe care o întâlnim la Ignatie, am putea spune că Policarp opune următoarea schemă: Policarp (sau numele episcopului) – preot – diacon.

În ce privește îndatoririle și competențele fiecărei trepte a clerului local, concluziile obținute din aceste epistole sunt în aceeași măsură importante. Episcopul este unic în fiecare biserică locală[15]. Este conducătorul acesteia, primul responsabil de fiecare comunitate bisericească locală[16]. Este înconjurat de preoțime (totalitatea preoților), care împreună cu episcopul au răspunderea administrativă a acestei comunități locale, dar și posibilitatea săvârșirii Dumnezeieștii Euharistii[17]. Cu toate acestea, în Bisericile locale ale Romei, Smirnei și Filipenilor, termenul de episcop pare să fie necunoscut, nu însă și demnitatea respectivă, deținătorul căreia poartă titlul de preot. Diaconii reprezintă colaboratorii direcți ai episcopilor, cei care aveau un rol executiv, de slujitori[18], participând de asemenea și la săvârșirea Dumnezeieștii Euharistii. Imaginea pe care o predă în special Ignatie cu privire la relația episcopului cu diaconul trimite la relația apostolilor cu colaboratorii lor direcți, precum aceea a lui Pavel cu Epafras și cu Tihic. Îndatoririle diaconului nu sunt limitate la granițele înguste ale comunității bisericești locale, ci îl urmează pe episcop în deplasările sale, împlinește slujirea de propovăduitor, în timp ce adesea se pare că își asumă îndatoriri de slujitor voiajor, cu scopul de a întreține comunicarea dintre diferitele biserici locale.

[1] ΙΓΝΑΤΙΟΣ, Πρὸς Πολύκαρπον, [Prolog] (ΒΕΠΕΣ 2, 282, 33-35) “Ignatie… către Policarp, episcopul Bisericii Smirneilor …”. Vezi Α. LEMAIRE, Les ministères… , p. 174, ΣΤ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΣ, Πατρολογία Α’, p. 181, Π. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνικὴ Πατρολογία, vol. II, Πατριαρχικὸν Ἵδρυμα Πατερικῶν Μελετῶν (Θεσ/νίκη), p. 437.

[2] ΜΑΡΤΥΡΙΟΝ ΠΟΛΥΚΑΡΠΟΥ, ΧΙΙ 2 (ΒΕΠΕΣ 3, 24, 17-21) și ΧVI 2 (ΒΕΠΕΣ 3, 25, 31-33), unde avem și mărturia că ”… preaminunatul Policarp, care a fost în anii noștri învățător apostolic și prorocesc, episcop al Bisericii celei sobornicești celei din Smirna …”. Vezi Β. ΦΕΙΔΑΣ, Τὸ πολίτευμα…, pp. 172-173. A aceluiași, Ἐκκλησιαστικὴ Ἱστορία Α’, pp. 106-107.

[3] ΠΟΛΥΚΑΡΠΟΣ ΣΜΥΡΝΗΣ, Πρὸς Φιλιππησίους, [Prolog] (ΒΕΠΕΣ 3, 15, 4) “… Policarp și preoții cei dimpreună cu el … “.

[4] ΠΟΛΥΚΑΡΠΟΣ, Πρὸς Φιλιππησίους, VI 3 (ΒΕΠΕΣ 3, 17, 10-13).

[5] Mt 10:2, Mc 3:14, Lc 6:13. Vezi Β. ΦΕΙΔΑΣ, Ἐκκλησιαστικὴ  Ἱστορία Α’, p. 63. A aceluiași, Τὸ πολίτευμα … , p. 127.

[6] Β. ΦΕΙΔΑΣ, Ἐκκλησιαστικὴ Ἱστορία Α’, p. 63. A aceluiași, Τὸ πολίτευμα … , p. 127.

[7] Tocmai despre Policart, Irineu face o confirmare directă a celor de mai sus (Ἔλεγχος καὶ ἀνατροπὴ τῆς ψευδωνύμου γνώσεως, Γ’, ΙΙΙ, 4 / ΒΕΠΕΣ 5, 143, 40 – 144, 1), menționând că ”… și Policarp… așezat de către apostoli episcop în Asia, în Biserica Smirnei…”.

[8] ΠΟΛΥΚΑΡΠΟΣ, Πρὸς Φιλιππησίους, [Προοίμιον] (ΒΕΠΕΣ 3, 15, 4).

[9] Π. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνικὴ Πατρολογία, p. 443.

[10] Α. LEMAIRE, Les ministères … , p. 175, Ι. ΠΗΛΙΛΗΣ, Ἡ Χριστιανικὴ Ἱερωσύνη, Καμπανᾶς (Atena) 1998, p. 266, Γ. ΚΟΝΙΔΑΡΗΣ, Περὶ τῆς φερομένης…, p. 37. A aceluiași, Γενικὴ  Ἐκκλησιαστικὴ Ἱστορία, p. 142.

[11] ΠΟΛΥΚΑΡΠΟΣ, Πρὸς Φιλιππησίους, VI 1 (BEΠΕΣ 3, 17, 1-7).

[12] ΠΟΛΥΚΑΡΠΟΣ, Πρὸς Φιλιππησίους, V 3 (ΒΕΠΕΣ 3, 16, 38-39).

[13] ΠΟΛΥΚΑΡΠΟΣ, Πρὸς Φιλιππησίους, V 2 (ΒΕΠΕΣ 3, 16, 26-29).

[14] ΣΤ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΣ, Πατρολογία Α’, p. 176. Vezi Π. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνικὴ Πατρολογία, p. 426. ED. LOHSE, Ἐπίτομη Θεολογία…, p. 226. SIMON M. – BENOIT A., Le Judaisme…, p. 176. Γ. ΚΟΝΙΔΑΡΗΣ, Γενικὴ Ἐκκλησιαστικὴ Ἱστορία, p. 141 și 142. A aceluiași, Περὶ τῆς φερομένης…, pp. 36-37.

[15] Σ. ΑΓΟΥΡΙΔΗΣ (Ὁ Χριστιανισμὸς…, p. 39), cu privire la demnitatea monarhică a episcopului, după cum însuși o caracterizează, atrage atenția că ”era necunoscută primelor generații de creștini” și că ”a apărut mai târziu, sub presiunea anumitor condiții (întârzierea celei de-a Doua Veniri, atacul ereziilor gnostice în comunități, dezbinări și rupturi)”. Dimpotrivă,  Γ. ΚΟΝΙΔΑΡΗΣ (Περὶ τῆς φερομένης… p. 52) observă că”episcopul nu este monarh, ci întâiul conducător, absolut necesar, al bisericii locale, el este capul văzut al acesteia…”

[16] Γ. ΚΟΝΙΔΑΡΗΣ, Γενικὴ Ἐκκλησιαστικὴ Ἱστορία, p. 141.

[17] Vezi Γ. ΚΟΝΙΔΑΡΗΣ, op. cit. A aceluiași, Περὶ τῆς φερομένης…, p. 52.

[18] Π. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνικὴ Πατρολογία, p. 426.