Bătrânul Evsevios, egumenul de la Xiropotamu (1904-1983)

Pe când eram copil, în anii ’60, un eveniment petrecut cu câțiva ani înainte continua să aibă ecouri profunde în satul nostru și să influențeze viața duhovnicească a oamenilor: trei tineri părăsiseră cele lumești, și-au părăsit satul natal, îndreptându-se spre Sfântul Munte. Au mers să viețuiască și să se nevoiască la Mănăstirea Xiropotamu.

Acest eveniment a fost motivul creării, în satul nostru, a unei atmosfere duhovnicești ,,aghiorite”. Circulau tot felul de istorisiri despre viața din Sfântul Munte, despre monahi, asceți, pustnici și cuvioși mucenici, iar toate acestea aveau darul de a produce o vie și adâncă emoție în sufletele noastre.

Noi, copiii, ascultam aceste povești ,,aghiorite” cu gura căscată și simțeam o bucurie în suflet, în timp ce imaginația noastră cutreiera munții, văile și pădurile Athonului, acolo unde ,,întâlneam” figuri de asceți bătrâni cu bărbi albe care ajungeau până la genunchi, pe jumătate goi (pentru a se nevoi mai mult în viața duhovnicească), pustnici sfinți care trăiau în locurile cele mai retrase și nu se arătau decât preotului care venea să îi împărtășească cu Dumnezeieștile și Preacuratele Taine, monahi niptici al căror chip iradia lumina caldă a dumnezeirii, dar și monahi tineri care nu erau încă deprinși cu ceasurile nesfârșite ale privegherilor și ale rugăciunii, cu smerenia și cu ascultarea desăvârșită.

Atunci au apărut primele gânduri, primele ,,fâlfâiri” ale inimii mele pentru Sfântul Munte. Auzisem că acolo i se aduce Lui Dumnezeu cinstire așa cum se cuvine, iar omul se apropie atât de mult de Dumnezeu, încât el însuși devine Dumnezeu după har, așa cum ne spunea părintele Iustin de la Mănăstirea Viánnou, cel care a slujit o perioadă ca paroh în satul nostru.

De atunci au trecut foarte mulți ani până când am putut să înțeleg ce anume vrusese să spună părintele Iustin, pe care, chiar dacă eram doar un copil, îl iubeam foarte mult și îl aveam la evlavie, fiindcă prezența și dragostea de care dădea dovadă îl făceau foarte respectat și iubit de către toți.

Auzisem, de asemenea, că acești trei consăteni ai mei care plecaseră la Sfântul Munte aveau acolo un părinte îmbunătățit, pe Gheronda Evsevios, care era de loc din satul Hristós-Ierápetra. Acesta era bătrânul lor, către care ei făceau ascultare desăvârșită.

Toate aceste cuvinte, ,,gheronda”, ,,ascultare” ,,începător”, le auzeam pentru prima dată și nu înțelegeam atunci importanța și conținutul lor exact. Mai mult de atât, atunci când am dorit să cunosc mai mult despre ceea ce înseamnă monahism, mi s-a spus că acești trei tineri își lăsaseră părinții, rudele, prietenii și pe toți cei apropiați și l-au urmat pe ,,Gheronda”, care, de atunci încolo le era tată duhovnicesc, la Sfântul Munte, unde, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, îi va încerca în privința ascultării și a nevoinței, și, dacă Gheronda va considera că ei corespund cerințelor vieții monahale, abia atunci îi va tunde în monahism, vor primi schima monahală și, de atunci încolo, se vor dedica cu toată ființa lor lui Dumnezeu.

Despre Bătrânul Evsevios Xiropotamitul toți vorbeau cu admirație și respect. Spuneau că se nevoia de peste 40 de ani la Sfântul Munte, că a ajutat foarte mult Mănăstirea Xiropotamu, atât în ceea ce privește lucrările de restaurare (după un incendiu devastator), cât și în ceea ce privește repopularea ei cu monahi tineri. Spuneau că acest Bătrân are foarte mulți fii duhovnicești pe care îi ajuta și îi îndemna să studieze, să devină creștini buni și evlavioși, să înainteze și să devină oameni folositori în societate.

Au trecut de atunci foarte mulți ani și, în iulie 1985, atunci când am ajuns pentru prima dată în pelerinaj la Sfântul Munte, la Mănăstirea Xiropotamu, am dorit să-l întâlnesc pe Bătrânul Evsevios, să-l văd în carne și oase și să îi cer binecuvântarea. Din păcate, însă, după cum m-a informat arhondarul mănăstirii (dacă îmi aduc bine aminte, era părintele Hrisostom) Bătrânul Evsevios trecuse la Domnul cu un an în urmă. În acel moment m-a încercat un sentiment de bucurie amestecată, în același timp, cu tristețe. Simțeam o bucurie foarte mare fiindcă mă găseam la Mănăstirea Xiropotamu, despre care auzisem atât de multe lucruri din fragedă copilărie. Mă aflam într-un loc al pocăinței, al nevoinței duhovnicești, al rugăciunii și al adevăratei jertfe nesângeroase aduse Lui Dumnezeu, într-un loc care avea marea binecuvântare de a avea cea mai mare bucată din Cinstita și de Viață Făcătoare Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Eram și trist, în același timp, fiindcă nu am apucat să îl văd în viață pe Gheronda, dar și fiindcă cei trei consăteni ai mei, care intraseră în obștea Mănăstirii Xiropotam în anii ’60 sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Evsevios, nu se mai găseau aici.

Unul dintre aceștia fusese tuns în monahism, primind numele Vasile. Mai târziu, a plecat din Sfântul Munte, a fost hirotonit ieromonah de către mitropolitul de Pétra, Dimítrios Burlákis (†1990), a intrat în obștea Sfintei Mănăstiri Viánnou, unde ocupă funcția de egumen de foarte mulți ani. Ceilalți doi nu deveniseră monahi și s-au întors în sat. Unul dintre ei a devenit mai târziu preot de mir, iar acum este paroh în localitatea Kastríou-Hondrou-Viánnou. Celălalt s-a căsătorit, fără, însă, să devină preot.

Cine era, însă, Bătrânul Evsevios Xiropotamitul, acest om binecuvântat al amintirilor mele din copilărie, cel care a slujit cu conștiință pe Dumnezeu, a dobândit zeci de fii duhovnicești, i-a ajutat să călătorească în siguranță pe drumul vieții și ,,la cunoștința adevărului să ajungă”?

Gheronda Evsevios, pe numele său de mirean Emmanouíl I. Daskalákis, s-a născut în 1904 în satul Hristós Ierápetras (pe atunci se numea Viánnou) din părinți evlavioși și iubitori de Dumnezeu care se numeau Gheórghios și Déspina. El a fost unul dintre cei 6 copii ai familiei. Ceilalți erau: Mihail, Maria, Haritoméni, Evanghelía și Paraskeví.

A învățat carte la școala generală din sat, iar mai apoi a învățat meseria de cizmar, ajutându-și, în același timp părinții (formau o familie numeroasă, 2 părinți și 6 copii) la lucrul pământului, într-o vreme în care sărăcia pusese stăpânire pe întreaga țară. Din acest motiv, toți se ocupau cu agricultura pe atunci, însă, foarte mulți aveau și o a doua ocupație (cizmar, fierar, potcovar) pentru a spori veniturile familiei.

Astfel își petrecea timpul tânărul Emmanouíl în satul său, până când, în 1922, la vârsta de 18 ani, Domnul a ,,bătut la porțile inimii sale”, făcându-l să ia hotărârea care avea să-i marcheze mai apoi întreaga viață.

A hotărât, așadar, să-și părăsească casa părintească, părinții, frații și pe toți ai săi, și să plece la Sfântul Munte, locul sfânt al Ortodoxiei, unde cele pământești se unesc cu cele cerești, cuptorul în care se încearcă, precum aurul în topitoare, sufletele înainte de a păși în lumina cerească veșnică.

La 23 aprilie 1922, de bunăvoie, a intrat pe poarta Mănăstirii Xiropotam, care, la acea vreme, în ciuda faptului că avea rânduială idioritmică, cunoștea o înflorire duhovnicească, iar acolo se nevoiau câteva personalități duhovnicești, cum erau, de pildă, ieromonahii Evdókimos și Vasílios. A intrat și el în acea obște pentru a se nevoi, pentru a fi încercat și pentru a deveni monah, dacă Dumnezeu ar fi dorit, ,,la vremea potrivită”.

La început a făcut ascultare față de părintele ieromonah Vasílios Vlassákis , bărbat al virtuților alese, care venise la mănăstire în 1893, și avea deja 30 de ani de viață ascetică în mănăstire. În mâinile acestui experimentat părinte duhovnicesc și-a încredințat tânărul Emmanouíl viața sa, punându-și toate nădejdea în părintele său duhovnicesc, dorindu-și ca el însuși să devină un monah autentic.

După o perioadă de încercare, a fost tuns în monahism la 11 septembrie 1922. La 23 februarie 1925 a fost hirotonit ierodiacon, și ieromonah la 10 martie 1930. La 7 ianuarie 1930 o fost ales stareț al mănăstirii. A fost unul dintre cei mai energici clerici din obștea Mănăstirii Xiropotamu, având diferite slujiri în cadrul mănăstirii. De asemenea, la un moment dat a îndeplinit și funcția de Președinte al Sinaxei Mănăstirii, fiind catigumen, funcție ce există în cadrul mănăstirilor cu viețuire idioritmică.

O slujire foarte importantă pe care gheronda Evsevios a îndeplinit-o a fost aceea de reprezentant al Mănăstirii Xiropotamu la Sfânta Sinaxă a Sfântului Munte.

În anul 1952 un incendiu a distrus corpul de clădiri din partea de nord-est a mănăstirii, după cum se menționează într-o carte în care se prezintă istoria mănăstirii, dar ,,a fost reconstruită prin strădaniile monahilor avându-l în frunte pe energicul proigumen Evsevios Daskalákis, cel care, timp de 50 de ani, și-a adus contribuția în mod substanțial ca proistamen și epitrop în cadrul conducerii Mănăstirii, dar și ca reprezentant (epistat) la Sfânta Chinotită a Sfântului Munte. Într-adevăr, în perioada în care a îndeplinit funcția de președinte al Sinaxei Mănăstirii, a fost cel care a condus lucrările de refacere a acelei părți a mănăstirii care fusese afectată de incendiu, lucrări care au fost duse la bun sfârșit prin strădaniile și eforturile sale.

Bătrânul a avut zeci de fii duhovnicești în lumea întreagă, pe care i-a povățuit și i-a sprijinit duhovnicește pe calea grea care duce către Hristos și către Împărăție. Cu sprijinul duhovnicesc, dar și material al părintelui Evsevios, au studiat 20 de teologi, 5 filologi și 4 juriști, mai mulți învățători și mulțime de clerici, printre care și un arhiereu, vrednicul de pomenire Mitropolit de Eleftheropóleos, Evdókimos. Cei mai mulți dintre aceștia au ocupat, sau ocupă până astăzi funcții importante. Alții au predat sau predau ca profesori universitari, alții dețin posturi importante în cadrul ministerelor (directori în cadrul Ministerului Culturii, în cadrul Ministerului Educației Naționale și a Cultelor Religioase). Unii dintre ei sunt la conducerea unor școli teologice și fundații religioase, alții, profesori la licee și școli, alții, învățători, dar, cei mai mulți sunt clerici, preoți ai Dumnezeului Celui Preaînalt, și săvârșesc Jertfa cea nesângeroasă în fața Sfântului Jertfelnic, atât în Grecia, cât și în afara granițelor patriei, pentru grecii din diaspora.

Gheronda Evsevios a condus ,,mulți tineri pe calea cea aleasă a monahismului, și mulți dintre ucenicii săi au studiat sfânta știință a teologiei și fiecare dintre ei își aduce contribuția, neștiuți de nimeni, în sfânta tagmă a monahilor, ca preoți ori arhierei. Părintele credea că Sfântul Munte trebuie să păstreze permanent legătura cu lumea din afară și să îndrume pe calea Lui Hristos pe toți creștinii ortodocși care ,,în lume” se nevoiesc. Cunoștea bine părintele cuvintele Domnului că ,,cel care seceră își va afla plata sa și va culege roadele muncii sale în viața cea de apoi”. Cu alte cuvinte, cel care atrage sufletele la mântuire, își va lua plata sa și va strânge roade pentru viața veșnică. Din acest motiv, cu binecuvântarea și încuviințarea Sfintei Chinotite, ,,în 1963 a avut inițiativa de a scoate cea mai mare bucată din Sfânta Cruce care se găsește la Sfânta Mănăstire Xiropotamu, și a o purta în procesiune prin toată țara pentru ca toți credincioșii să se închine”.

În cadrul acestei încredințări adânci pe care Bătrânul o avea despre legătura continuă care trebuie să existe între Sfântul Munte și lumea laică, se înscrie și acțiunea sa de a dobândi ucenici și fii duhovnicești peste tot în lume și de a-i ajuta pentru a propăși în viață, mai ales în viața duhovnicească.

Gheronda Evsevios citea și studia foarte mult și dădea importanță fiecărui lucru, mai ales atunci când era vorba de progresul duhovnicesc al fiilor săi, și de situațiile când adevărul trebuia mărturisit.

În periodicul atonit ,,Protáton” am descoperit de curând o scrisoare a părintelui Evsevios, care datează din 1983, și în care gheronda mulțumea editorului pentru reeditarea acestui periodic. De asemenea, gheronda își exprima dorința de a deveni abonat al respectivului periodic. Acest simplu exemplu dovedește faptul că ieromonahul Evsevios Xiropotamitul, în ciuda vârstei înaintate, nu înceta să depună eforturi susținute pentru a fi la curent cu tot ceea ce se întâmpla în lumea ortodoxă, pentru ca, astfel, să-i poată ajuta pe toți cei care veneau și îi cereau sfatul. Nu a încetat, de asemenea, să sprijine fiecare acțiune ce avea drept scop de a face cunoscută celor din lume viața duhovnicească a comunității monahale atonite, având ca scop final cultivarea duhovnicească a creștinilor. Printre acestea, există și următoarea: ,,Cu multă bucurie am primit ,Buletinul aghiorit pe care îl editați și vreau să vă transmit felicitările mele. Aș dori, de asemenea, ca în viitor să devin și eu abonat, conform regulamentului de înscrieri pentru abonați…”.

Trebuie spus, însă, că părintele Evsevios a avut în viața sa de trecut și peste multe încercări și ispite. Însă, acest lucru se întâmplă tuturor acelor creștini înflăcărați, și, mai ales monahi, care se străduiesc din răsputeri, cu spirit de sacrificiu și eroism, devenind, astfel, scop al ,,celui rău” în drumul sinuos al omului către Hristos, către Împărăție, către Ierusalimul cel de sus. Părinții Bisericii știau acest lucru, de aceea stă scris că ,,nu este cu putință să ajungem pe malul celălalt al râului fără să fim încercați de valuri și de vântul ce suflă împotriva noastră”. La fel, Sfântul Isaac Sirul se adresează fiecărui creștin, și, în special, acelora care se află în prima linie a luptei duhovnicești: ,,Să știi că, fără încercări și ispite, ești departe de drumul către Dumnezeu și nu calci pe urmele sfinților”. În aceste grele momente de încercare, de ispite pe care, dacă le rabdă cineva, cu smerenie, răbdare și credință, se dovedește a fi un mijloc pedagogic eficient pe drumul nostru către Iisus Hristos, părintele Evsevios își punea mereu nădejdea în Dumnezeu și repeta cuvintele psalmistului: ,,Nu întoarce fața ta de la mine; în orice zi mă necăjesc, pleacă spre mine urechea ta. În orice zi te voi chema, degrab auzi-mă” (Ps. 101, 3). Cu alte cuvinte, ne rugăm Lui Dumnezeu să nu întoarcă fața Lui de la mine, arătând că nu vrea să mă mai vadă. În ziua necazului meu, apropie de mine urechea ta și ascultă-mă cu îngăduință și bunăvoință. De oricâte ori Te-aș chema, Tu, Doamne, nu întârzia să mă asculți!

Gheronda Evsevios Xiropotamitul a fost învrednicit de Dumnezeu, cu câțiva ani înainte de a trece la cele veșnice, de a vedea mănăstirea sa de metanie trecând de la viețuirea idioritmică la cea de obște, devenind o mănăstire cu viețuire în comun. Gheronda Efrem Filoteitul va trimite în 1980 la Mănăstirea Xiropotamu o parte din obștea de la Mănăstirea Filoteu, sub îndrumarea duhovnicească a părintelui ieromonah Efrem, cel care, la 9 martie 1981 avea să devină primul egumen al noii obști a Mănăstirii Xiropotamu.

După trecerea la Domnul a Bătrânului Evsevie, înainte de vreme, la 21 noiembrie 1984, în ziua Intrării în Biserică a Maicii Domnului, egumen a fost ales ieromonahul Iosif cel care, continuă, și în zilele noastre să păstorească obștea înființată în urmă cu treizeci de ani.

Gheronda Evsevie Xiropotamitul a trecut la cele veșnice la 18 iulie 1985 la Atena, acolo unde se găsea în acele zile. Trupul său a fost dus apoi la mănăstirea sa de metanie unde a și fost îngropat.

Slujirea sa în via Domnului în tot timpul vieții sale ne arată un bărbat al virtuților al cărui suflet ardea de dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele.

Să avem parte de rugăciunile și de binecuvântarea lui!

A menționat: Antónios Emm. Stivaktákis, scriitor, Publicația Sfintei Mitropolii de Ierapitní și Siteía (Creta), nr. 69, iulie-august 2012.