Tunderea în monahism a Cuviosului Iosif Isihastul. Ispita calendaristă

Anul 1923 marchează şi importante schimbări în Biserica Ortodoxă, prin trecerea la calendarul nou, fapt agreat şi de Biserica Autocefală a Greciei prin hotărârea luată la 10 martie 1924. Această piatră de încercare a provocat durere şi dezbinare şi în Sfântul Munte Athos (care aparţine canonic de Patriarhia Ecumenică), astfel încât monahii s-au împărţit în 2 tabere (ambele păstrând calendarul vechi, dar având o viziune diferită asupra relaţiilor cu celelalte biserici care şi-au asumat noul calendar): pe de o parte, majoritatea mănăstirilor şi monahilor athoniţi au păstrat comuniunea liturgică cu cei ce îşi rânduiau viaţa liturgică potrivit noului sistem de calcul, iar pe de alta, zelotiştii, (din care făceau parte monahii de la mânăstirea Esfigmenu, precum şi cei din regiunea Katounakiei) au întrerupt orice legătură cu Patriarhia Ecumenică, cu restul monahilor din Sfântul Munte, şi, în general, cu toţi cei care acceptaseră noul calendar (fiind convinşi că aceştia, prin acceptarea unei asemenea inovaţii, au decăzut din har).

Obştea bătrânilor Efrem şi Iosif a fost la început de partea zelotiştilor (chiar dacă într-o formă moderată), dar mai târziu Cuviosul Iosif Isihastul, atunci când va avea propria obşte, avea să treacă de partea majorităţii.

În toiul acestor dispute, s-a adăugat şi alta, personală. Francisc a reuşit treptat să imprime modul de vieţuire isihast şi stareţilor săi, prin tăierea oricăror legături cu monahii aparţinând chiliilor învecinate (concretizată prin neparticiparea la hramurile Chiliilor şi mânăstirilor învecinate, precum şi la pregătirile ce se făceau cu prilejul acestora, prin îngrădirea accesului pe proprietatea lor, etc.), pentru a se dedica în exclusivitate rugăciunii şi trezviei, fapt ce i-a adus în situaţia de a fi consideraţi înşelaţi. Dar ceea ce a stârnit şi mai mult indignarea acestora a fost atitudinea lui Francisc de a vorbi de cele mai multe ori în locul stareţilor săi, pentru aplanarea diferitelor neînţelegeri.

Bătrânul Daniil Katounakiotul

Acest lucru a dus la evitarea săvârşirii slujbei de tundere în schima monahală a lui Francisc de către ieromonahii din împrejurimile Chiliei lor, motiv pentru care Stareţul Efrem a fost nevoit să caute rezolvarea acestei probleme în altă parte[1]. Astfel, duminică 31 august/13 septembrie 1925, în vârstă de 27 de ani (împlinea 28 în 2/14 noiembrie), Francisc a fost tuns schimonah[2] în peştera Sfântului Atanasie, de către preotul locului, Eftimie, primind numele de Iosif (ca cel al unuia din bătrânii la care intrase în ascultare şi care adormise, de curând, întru Domnul). La acest moment unic a luat parte şi stareţul Daniil Katunakiotul, povăţuitorul dintru început al Cuviosului Iosif.

Necazurile s-au împletit cu mângâierile trimise de Dumnezeu, astfel că, în acea perioadă (între 1926-1928), la praznicul Arătării Domnului (Epifania, Bobotează), când urma să se săvârşească priveghere la Katunakia, Francisc a rămas singur la chilia sa, nevoindu-se în privegherea personală cu rugăciunea inimii, având parte de o Epifanie chiar în acel loc. Despre această experienţă scria el însuşi: „în timp ce privegheam tot în coliba mea… atunci am fost iarăşi răpit în extaz. Chilia mea se umpluse de lumină ca şi când ar fi fost ziua. Şi în mijlocul chiliei au apărut trei copii care aveau până la zece ani fiecare. Toţi de aceeaşi înălţime, cu acelaşi chip, cu aceeaşi îmbrăcăminte, cu nişte feţe frumoase… Eu mă minunam de acea vedere. Aceia m-au binecuvântat toţi trei deodată, aşa cum binecuvântează preotul, şi au început să cânte melodios: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aliluia!». Se îndreptau spre mine şi iarăşi mergeau înapoi, apoi iarăşi spre mine şi iarăşi înapoi. Eu îmi spuneam în gând: «Unde au învăţat să cânte atât de frumos aceşti copii şi cum de binecuvântează?», fără să-mi vină în minte că la Sfântul Munte nu sunt copii atât de mici. În cele din urmă, au plecat aşa cum au venit, pentru a binecuvânta şi pe alţii. Eu am rămas uluit şi zile întregi de atunci aveam în mine o bucurie nespusă şi nu puteam să-mi iau mintea de la ei. Dar nici nu se şterg din memorie vreodată aceste lucruri…

Pe lângă ispitele primite de la unii monahi, (care îl considerau „rătăcit” pentru faptul că se dedicase în întregime lucrării rugăciunii minţii, fiind foarte tânăr şi în felul lui un caz unic în acea vreme), cea mai grea lovitură a primit-o de la diavoli, care timp de 8 ani l-au chinuit cu războiul trupesc (deşi nu cunoscuse plăcerea trupească ca mirean).

Cu toate acestea, lucrul decisiv care i-a determinat să părăsească locul lor de nevoinţă l-a constituit rucodelia (lucrul de mână, ocupaţia) bătrânului Efrem. Acesta era cunoscut şi sub numele de „Dogarul”, fiind renumit şi căutat pentru confecţionarea de butoaie (în special pentru vin). Această ocupaţie, care îl împovăra mai ales toamna, când se culegeau strugurii, îl ţinea ocupat foarte mult, rămânându-i foarte puţin timp pentru isihie. Bătrânul nu refuza pe nimeni, astfel încât au ajuns să profite de bunătatea sa nu doar călugării, ci şi mirenii, care îi plăteau o sumă modică pentru multa sa osteneală.

Pentru o mai mare nevoinţă şi pentru a putea scăpa de griji şi de împrăştiere (condiţii necesare păstrării şi înmulţirii harului), cei trei s-au retras la jumătatea anului 1928 la Schitul Sfântului Vasile.

Note:

[1] Arhimandritul Efrem e de părere că adevăratele motive ale acestei amânări erau: 1. Faptul de a aparţine grupării zelotiste nu a plăcut conducerii Marei Lavre; 2. Zvonul răspândit de obştea părintelui Daniil Katunakiotul (exceptându-l pe acesta, care îi era povăţuitor duhovnicesc, de altfel) cum că ar fi înşelat.

[2] Practica athonită nu cunoaşte treptele monahismului slav, cel de rasofor şi monah, ci doar aceea de (schi)monah.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura