Experiența monahală a Duhului – 2

23 September 2014

Olivier clement

La fel ca și prezența apei Botezului, care este moarte și înviere, lacrimile arată, înainte de toate, căutare și pocăință, iar mai târziu minunare, recunoștință și bucurie. Acest lucru se întâmplă când vom conștientiza că abisul iadului, al iadului din noi, dispare asemenea unei minuscule picături a urii, în abisul dragostei dumnezeiești. Atunci, lacrimile devin haină de nuntă cu care se înveșmântează cei chemați la cina Împărăției, cărora nu li se cere nimic decât să-și înveșmânteze inima în straie de sărbătoare. Dacă putem vorbi despre ,,botezul Duhului” în tradiția monahală (așa cum face deseori Sfântul Simeon Noul Teolog), sau, mai degrabă pentru conștientizare și percepție personală (cu smerenie) a dimensiunii duhovnicești a Tainei Botezului, acest lucru se referă, înainte de toate, la darul lacrimilor. Desigur, acest lucru se află dincolo de orice triumfalism harismatic…

,,Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia”. Aceste lacrimi harismatice sunt, așa cum afirmă Mira Lot-Borodin, ,,ape adânci în inima omului”, care devine ascultătoare la acțiunea Duhului. Fără să schimbe fața, lacrimile curg din preaplinul inimii. Ridică la înălțime materia spiritualizată a ,,trupului slavei”.

chipuri29 IN

Fotografie de Pr. Constantin Prodan

Astfel, darul lacrimilor ne conduce la harisma ultimă, care este unirea și transfigurarea omului în Lumina Dumnezeiască de pe Tabor. Aceasta este o unire interioară, o tresărire ecstatică a inimii înduhovnicite care se reunește și este luminată de o rază venită de la Dumnezeu, care se oferă pe Sine, în timp ce rămâne ascuns în propria Sa lumină. Astfel, rugăciunea inspiră întreaga noastră existență, care descifrează și aduce la suprafață rugăciunea lumii întregi. Aceasta este harisma specială a rugăciunii simple care introduce lumea în Biserică, iar Biserica în trupul-templu al Duhului Sfânt. ,,Căci duhul se face cunoscut când locuiește în fiecare om, și nu încetează să se roage. Acest duh se roagă tot timpul. Căci, fie de se odihnește, fie de priveghează, rugăciunea nu încetează pentru acest suflet. Și, de bea ori mănâncă, dacă doarme sau orice altceva lucrează, mireasma și adierea rugăciunii se răspândește fără întrerupere  și în somnul cel mai adânc”.

Omul duhovnicesc se cufundă în Suflarea care însuflețește lumea și se îmbracă cu florile frumoase ale câmpului. Începutul acestei harismatice insuflări, care este ceva mult mai profund decât obișnuita răsuflare – ,,răsuflarea Duhului”, așa cum o numește Sfântul Grigorie Sinaitul – ne cheamă pe o cale care neîncetat se reînnoiește de la moarte-înviere, de la Moartea-Învierea Lui Hristos. Invocarea numelui se suprapune respirației, spiritualizând-o, iar Dumnezeu o unește chiar și cu bătăile inimii, fiindcă este interesat să ofere, nu să cucerească. În acest mod, omul, întreg, devine rugăciune, oferind inima sa pe jertfelnicul rugăciunii. Spațiul și timpul, care fac inima să tresalte, nu mai sunt o închisoare veșnică, ci un templu plin de lumină. Omul Îl ,,simte” (în sensul apofatic al expresiei ,,Îl simt pe Dumnezeu”) pe Hristos cel Înviat, care este chipul Tatălui, sub lumina Duhului. Duhul Îl unește cu suflarea veșnică a Fiului Său Unul-Născut.

În aceste căutări, pe aceste drumuri pe care pășim plini de luciditate, unde este respins orice demers la nivel lumesc, așa cum putem vedea astăzi în cazul unora care se pretind a fi harismatici, nu se pune problema manifestărilor exstatice, și nici a bucuriilor ,,mistice”, ci o lucrare sistematică la toate nivelurile în lumina care vine prin Cruce prin intermediul Cincizecimii. O revărsare de pace și lumină își face apariția prin chenoză, nu în afara timpului, ci în timp. Iradiază de la unicul Chip și arată că fiecare persoană este unică. Inima-duh primește lumină și se înalță departe cu dumnezeiescul Duh asemenea porumbiței de care vorbește Psalmistul. Din acest centru de dinăuntru, Lumina cucerește încet încet chipul întreg, metamorfozând chiar și simțurile cu o plinătate neobișnuită care ne amintește atât de bine de întâlnirea lui Motovilov cu Sfântul Serafim de Sarov. ,,Căci, atunci când sufletul – spune Sfântul Macarie într-o omilie de-a sa – tinde către desăvârșirea duhului, se curățește de toate patimile iar Duhul Mângâietor prin legătura nerostită care unește va învrednici duhul de a simți Duhul. Atunci, totul este lumină, totul este duh, bucurie, dragoste, milostivire, bunătate, cinste”. Aceste roade ale duhului sunt harismele dragostei și ale slujirii. Omul duhovnicesc, afundat în unitatea treimică, este despărțit de toți, și, în același timp, de nimeni: trăiește în Hristos realitatea de a fi un om irepetabil. Este ,,separat de toți, dar, în același timp, cu toți în comuniune” după cum spune Sfântul Evagrie Ponticul. În acest mod este recunoscută identitatea dragostei și a libertății.

Trei harisme se împletesc aici: deosebirea [duhurilor], vederea înainte și compasiunea. Tuturor celor care își curățesc inima cu lacrimi tăindu-și voia, Dumnezeu le descoperă duhul inimilor celorlalți. Aceasta se numește deosebirea duhurilor, fiindcă nimeni, niciodată nu poate să îl cunoască pe celălalt, decât prin descoperire de Sus. În felul acesta ei dobândesc paternitate duhovnicească, conform modelului Tatălui Care iubește jertfelnic și transmite Duhul Sfânt. Părintele duhovnicesc, cunoaște, ajutat de un ,,instinct harismatic”, când trebuie să vorbească și când să tacă, să asculte sau să întrebe, când să vindece sau când să observe doar, să deschidă o rană sau să o vindece pe cea existentă. Poate să deosebească la ceilalți, dar și la el, mișcarea gândurilor și vede patimile imediat ce acestea încep să pună stăpânire pe om. Așadar, el este înzestrat nu doar cu deosebirea/distingerea pe care o dobândește prin intermediul experienței omenești și a înțelepciunii, ci el are ,,dumnezeiască deosebire” [a duhurilor] care, numai aceasta îi dă posibilitatea să rostească de fiecare dată cuvântul care dăruiește ,,viață sufletelor”.

De foarte multe ori, acest dar al deosebirii duhurilor, este însoțit, la cei îmbunătățiți duhovnicește, de harisma vederii înainte. Făcând un salt în timp, observăm acest dar al vederii înainte, cât se poate de clar, la Sfântul Antonie cel Mare, cel care, după cum ne spune Sfântul Atanasie, cât timp s-a aflat în pustie, de foarte multe ori pleca de acolo și mergea să vadă ce se întâmplă în orașele și în satele din Egipt…Cel mai adesea, harisma vederii înainte este o stare internă. ,,Există în tine” – spune starețul Ambrozie de la Optina – este mai aproape de tine acesta decât îți ești tu însuți. Simți că ochii lui văd tot ce este bun și tot ce este rău în tine. Te bucuri cu acesta fiindcă nimic nu poate să treacă cu vederea aceluia care trăiește în tine”. Omul duhovnicesc, grație smereniei, rugăciunii, slujirii și bucuriei, poate, simultan, să se deschidă celorlalți și Lui Dumnezeu. Când se află împreună cu semenul său, având o stare de sărăcie interioară și reculegere, cuvintele pe care trebuie să le spună se descoperă în inima sa, fără să gândească mai înainte ce trebuie exact să spună. ,,Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat şi nedreptate nu este în el” (Ioan 7, 18).

Nedespărțită de harisma deosebirii duhurilor și a vederii înainte, este și harisma compasiunii, a ,,dragostei celei sfinte și jertfelnice”, așa cum o numește Antonie de Kiev, a participării la nebunia dragostei Lui Dumnezeu care a renunțat la transcendența Sa pentru a muri pe Cruce. Cei care primesc harisma compasiunii dobândesc, cu ajutorul harului dumnezeiesc, posibilitatea de a tămădui chiar și cea mai tainică durere a semenului lor. Se ,,întretaie” cu Hristos și ajung să trăiască sensibilitatea și căința absolută. Se roagă, împreună cu apostolul Pavel ,,să fie anatema de la Hristos pentru frații săi” (Romani 3, 9). Se roagă pentru mântuirea tuturor. Sfântul Isaac Sirul se ruga și pentru șerpi, și pentru demoni. Se roagă împreună cu ava Agaton ca să găsească un lepros căruia să îi ofere trupul lor iar ei să îl ia pe al acelora, să rabde singuri chinurile iadului, astfel ca nimeni altcineva să nu ajungă acolo. ,,Așa lucrează Dumnezeu care apără lumea, și tot asemenea Ava Macarie care ascundea greșelile [fraților], văzându-le dar prefăcându-se că nu le observă și auzind, dar făcându-se că nu aude”. Sfântul Cosma Etolianul, când a fost să părăsească Sfântul Munte, pentru realizarea lucrării sale misionare, a spus: ,,Măcar să piardă Hristos o oaie, pe mine, și să le câștige pe toate celelalte”. Omul duhovnicesc, care primește această harismă, deosebește la semenul său, dincolo de atributele sale personale, un adevăr ascuns, acela al chipului. În lumina acestei iubiri harismatice, sufletele, care, atât de des se urăsc pe ele însele, și care cred că sunt urâte și de către ceilalți, se deschid. Descoperă că sunt iubite, descoperă că iubirea este puternică.

Sursa: Olivier Clement, Monahismul Ortodox, Edit. Armós, pp. 75-86

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB