Dumnezeiasca dragoste în învățătura Cuviosului Porfirie

4 August 2014

anestis keselopoulos in rPublicăm astăzi cea de-a doua parte a studiului profesorului Anéstis Keselópoulos de la Facultatea de Teologie din Tesalonic (prima parte a studiului o puteţi găsi aici: http://www.pemptousia.ro/?p=39267) având ca temă importanţa vieţii duhovniceşti, aşa cum reiese din învăţătura cuviosului Porfirie. Fiindcă articolul a fost scris şi publicat înainte de canonizarea sfântului, în cuprinsul studiului, Cuviosul Porfirie este numit când Gheronda, când Părintele.

***

Dragostea și dumnezeiescul eros, ca dimensiune a vieții duhovnicești, sunt elementele care pecetluiesc întreaga învățătură a cuviosului Porfirie, după care, de altfel, a fost orientată întreaga sa viață. De aceea, deseori spunea că ,,dacă iubeşti, trăieşti în armonie, în bună înţelegere cu ceilalţi, şi nici nu îţi dai seama bine de asta. Nu vezi nici maşinile de pe stradă, nici lumea din jurul tău, nu vezi absolut nimic. Îl ai în suflet pe cel pe care îl iubeşti. Trăieşti, eşti bucuros iar acest lucru îţi dă avânt, te inspiră în tot ce faci. Nu este acesta un lucru de dorit pentru noi toţi? Gândiţi-vă ce minunat ar fi ca cel pe care Îl avem în sufletul nostru tot timpul să fie Hristos Însuşi! Hristos în mintea ta, Hristos în inima ta, Hristos în toată existenţa ta, pretutindeni Hristos”[10]. De altfel, el însuşi ne confirmă că toate acestea nu sunt simple teorii, ci este propria sa experienţă de viaţă, sunt propriile sale trăiri: ,,Eu, cu acestea mă îndeletnicesc. Încerc să descopăr cum pot să-L iubesc şi mai mult pe Hristos. Nu mă satur de această dragoste. Cu cât Îl iubeşti mai mult pe Hristos, cu atât ai impresia că nu Îl iubeşti îndeajuns şi tânjeşti să Îl iubeşti din ce în ce mai mult. Şi, fără să îţi dai seama, urci tot mai sus, tot mai sus…”[11].

gerpo2

Însemnările părintelui Porfirie despre dimensiunea iubitoare a vieţii duhovniceşti au darul de a ne deştepta şi a ne îndruma pe fiecare dintre noi. Cu altă ocazie, gheronda sublinia că viaţa duhovnicească ,,este dragoste, este eros dumnezeiesc, entuziasm, nebunie, este pofta după tot ceea ce este dumnezeiesc. Toate acestea se găsesc în noi. Sufletul le doreşte şi caută să le câştige. Pentru mulţi, însă, credinţa este văzută ca o luptă continuă, o nelinişte continuă. Din cauza aceasta, mulţi îi consideră nefericiţi pe unii credincioşi, fiindcă îi văd în ce hal se găsesc…”[12]. Desigur, aici Gheronda vorbeşte despre efectele secundare şi legătura duhovnicească bolnăvicioasă care poate exista între om şi Dumnezeu. Aceste situaţii, din păcate, sunt foarte des întâlnite în rândul aşa-numiţilor ,,oameni religioşi”.

Hristocentrismul, pe de-o parte, dar şi această dimensiune a dragostei şi a erosului dumnezeiesc a vieţii duhovniceşti, pe de altă parte, caracterizează – fără să exagerăm deloc – întreaga învăţătură a părintelui Pofirie, care, în acelaşi timp, au constituit marea izbândă a vieţii sale. El însuşi a trăit deplinătatea acestei relaţii şi, de aceea, ne îndeamnă şi pe noi să ne fixăm pe aceeaşi ,,frecvenţă”: ,,Mereu să ţintiţi tot mai sus, spre Hristos, să vă familiarizaţi cu Hristos, să lucraţi împreună cu Hristos, să trăiţi cu Hristos în suflet, să respiraţi cu Hristos, să suferiţi împreună cu Hristos, să vă bucuraţi împreună cu Hristos. Hristos să fie totul pentru voi. Sufletul vostru să-L caute, să strige după Mirele lui: Pe Tine, Mirele meu te doresc… Hristos este Mirele, este [Calea spre] Tatăl, El este totul. Nu există lucru mai de preţ în viaţa noastră decât să-L iubim pe Hristos. Tot ceea ce avem nevoie, doar Hristos ne poate oferi. Hristos este totul. Bucuria, desfătarea, toată viaţa paradisiacă. Când Îl avem pe Hristos în noi, avem toate bunurile din lume. Sufletul care este îndrăgostit de Hristos este mereu bucuros şi fericit, şi uită de jertfa şi truda pe care le-a depus ca să ajungă la această înălţime”[13].

Dragostea faţă de Dumnezeu are drept condiţie esenţială – înainte de orice altceva – dragostea faţă de aproapele. Astfel vom deveni una cu Hristos, şi Îl vom recunoaşte drept Tată al nostru şi Cap al Bisericii: ,,Dragostea pentru aproapele cultivă în noi dragostea pentru Dumnezeu. Suntem cu adevărat fericiţi atunci când, în mod tainic, îi iubim pe toţi oamenii. Vom simţi atunci că toţi cei din jurul nostru ne iubesc şi ei. Nimeni nu poate să ajungă la Dumnezeu dacă, mai întâi, nu îi iubeşte pe semenii săi”[14]. Dragostea aceasta se extinde şi asupra acelora despre care credem că nu urmează drumul care trebuie în viaţă, fiindcă dragostea nu se limitează la ,,calitatea morală” a semenilor noştri. De altfel, de foarte multe ori, această dorinţă a noastră de a-i îndrepta ,,este un mod de a ne promova pe noi înşine. În realitate, noi suntem cei care vrem să devenim mai buni, dar, fiindcă nu putem, cerem acest lucru de la ceilalţi şi insistăm asupra acestui lucru. Şi, deşi toate se rezolvă rugându-ne, noi, de foarte multe ori ne mâhnim, ne indignăm şi ajungem să judecăm”[15]. ,,Moralistul” din noi, când vede pe cineva că se abate de la drumul său, reacţionează imediat, deşi, de cele mai multe ori, el însuşi, cel care face observaţii, nu respectă ceea ce el susţine cu tărie. Însă, nu vede bârna din ochiul său, ci paiul din ochiul celuilalt. Acest lucru Dumnezeu nu îl doreşte”[16].

Această atitudine a părintelui nu este dictată de vreo conduită morală ori de norme psihologice, ci are motivaţii eclesiologice, de vreme ce există în viaţa creştină adevărată. Părintele Porfirie sublinia că Hristos se arată pe Sine tocmai în unitatea noastră şi în dragostea Lui, Biserica. Pentru noi toţi, cel mai important lucru este să intrăm în Biserică şi să fim împreună cu semenii noştri, asumându-ne atât bucuriile, cât şi durerile celorlalţi. În Biserică ne rugăm pentru toţi, ne rugăm ca toţi să se mântuiască şi devenim una cu fiecare om nefericit, cu fiecare îndurerat, cu fiecare păcătos. Nimeni nu trebuie să vrea să se mântuiască de unul singur, fără să se mântuiască şi ceilalţi. Când ne separăm pe noi de ceilalţi, atunci nu mai arătăm că suntem creştini. Dimpotrivă, suntem creştini adevăraţi atunci când simţim adânc că suntem membri ai Trupului tainic al Lui Hristos cu neîntreruptă legătură a dragostei, adică atunci când trăim unitatea în Biserică Lui, cu sentimentul că suntem una. Acest lucru arată lămurit care este adevărata semnificaţie a Bisericii[17].

De asemenea, părintele Porfirie ne-a învăţat că tot ceea ce facem în viaţa duhovnicească trebuie făcut din dragoste, nu din obligaţie. Metaniile şi orice fel de nevoinţă, în general, au valoare atunci când sunt făcute cu sinceritate, cu inima curată. Nu fiindcă vrem să câştigăm ceva – chiar dacă acest lucru poate fi chiar Împărăţia – ci din dragoste pentru Hristos[18]. Astfel, dragostea dă sens adevărat acestei nevoinţe a noastre, de vreme ce este un drum dificil, care îl face pe creştin să renunţe la ale sale pentru ceilalţi. ,,Cine vrea să devină creştin trebuie, mai întâi de toate, să se jertfească. Asta e! Trebuie să suferi. Să iubeşti şi să suferi. Să suferi pentru cel pe care îl iubeşti. Dragostea cere jertfă pentru cel pe care îl iubeşti. Toată noaptea aleargă încoace şi-ncolo, priveghează, se osteneşte, ca să se întâlnească cu cel pe care îl iubeşte. Se jertfeşte, nu precupeţeşte nici un efort, nici greutăţi, nici primejdii, datorită dragostei pe care o poartă în suflet. Dragostea pentru Hristos este cu totul altceva, este un lucru cu mult mai înalt”. Şi, se grăbeşte imediat să precizeze: ,,Şi, când spun dragoste, nu mă refer la virtuţile pe care le vom dobândi, ci la inima iubitoare faţă de Hristos şi faţă de ceilalţi”[19].

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=43589

Note:

10. Gheronda Porfirie, Viaţa şi învăţăturile sale, p. 215

11. Ibidem, p. 218.

12. Ibidem, p. 206-207.

13. Ibidem, p. 232. Vezi şi troparul ,,Mieluşeaua Ta, Iisuse…”

14. Ibidem, p. 383.

15. Ibidem, p. 394.

16. Ibidem, p. 449-450.

17. Ibidem, p. 196-197.

18. Ibidem, p. 258.

19. Ibidem, p. 234.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB