Père Placide Deseille: Drumul meu către Ortodoxie – Abația cisterciană Bellefontaine (1942-1966)

În iulie 1942, circumstanțe providențiale m-au condus într-o scurtă vizită la Abaţia de Bellefontaine, în Anjou [5]. Părintele Abate mă va întreba în mod foarte abrut chiar de la prima noastră discuţie: «Când doriţi să intraţi?», făcând astfel, în mod cu totul straniu, o derogare de la obiceiul său de a încerca îndelung [pe cei chemați la monahism]. Surprins, dar nu descumpănit, i-am răspuns: «Cu cât mai curând, cu atât mai bine!» Am fost primit ca începător în luna septembrie a anului următor. Aveam pe atunci şaisprezece ani. Ca şi benedictinii, cistercienii trapişti urmau Regula Sfântului Benedict, dar viaţa lor avea un caracter de simplitate şi de austeritate mai marcat. La Trappe mă simţeam mai aproape de izvoarele vii ale monahismului, mai aproape de Evanghelie, aşa cum Părinţii Pustiului au vrut să-o transpună în viaţa lor.

Abatele mănăstirii, Dom Gabriel Sortais, era un bărbat de mare credinţă şi de rugăciune. Nu oprise el într-o zi un incendiu, aruncându-şi metanierul în flăcări? Energic şi bun, riguros în asceza sa personală şi ştiind să se arate exigent către ceilalţi, se străduia, după exemplul Sfântului Bernard de Clairvaux, să se arate «tată şi mamă» pentru călugării săi. Nu cred să fi citit prea mult din Părinţii Bisericii, dar era foarte legat de tradiţia monastică, întâlnindu-se cu duhul vechilor Părinţi prin respectarea şi practica concretă a Regulii.

La şcoala Părinţilor Bisericii şi a tradiţiei monastice

Pentru formarea mea, Părintele Abate mă va încredinţa dascălului începătorilor, Părintele Emil, un călugăr tânăr care se pătrunsese de învăţătura Sfântului Casian şi care împărtășea începătorilor Regula Sfântului Benedict, făcându-le tâlcuirea ei plecând de la izvoare: Părinţii Pustiei, Sfântul Pahomie şi Sfântul Vasile. Puţin mai târziu, va trebui să citesc scrierile Sfântului Dorotei al Gazei şi ale Sfântului Ioan Scărarul, care fuseseră, în vremea convertirii sale, principalele surse de inspiraţie ale Abatelui de Rancé, marele reformator al Abaţiei de Trappe din secolul al XVII-lea. În timpul acestor ani de formare îi frecventam asiduu pe autorii cistercieni ai secolului al XII-lea, care conjugau în mod armonios tradiţia spirituală augustiniană cu un origenism purificat şi decantat de către Sfântul Grigorie de Nissa şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Însă iubeam, de asemenea, şi învăţăturile Sfântului Ioan al Crucii din şcoala franceză a secolului al XVII-lea, unde se regăseşte ceva din marele suflu al Părinţilor Bisericii şi a unor autori iezuiţi cum ar fi Părintele Lallemant şi Părintele Surin, ghiduri practice şi lucide pentru cine vrea să progreseze în viaţa spirituală.

Această formare monastică a continuat sub conducerea Părintelui meu spiritual, Părintele Alphonse, călugăr înflăcărat, plin de umor şi câteodată puţin «nebun în Hristos». De asemenea, studiile teologice mi le-am făcut tot la mănăstire. Pe parcursul mai multor ani, am studiat într-o manieră aprofundată operele lui Toma de Aquino. Am iubit foarte mult filozofia tomistă pe care continuu să o apreciez. Acolo am găsit un excelent antidot contra otrăvurilor individualismului, obiectivismului şi idealismului care au impregnat gândirea modernă. Dar felul în care Thomas de Aquino se foloseşte de raţiune – chiar dacă în legătură cu credinţa – pentru a construi o teologie care să răspundă definiţiei aristoliene a «ştiinţei» mă deranja; ea era profund diferită de demersul teologic al Părinţilor.

Nu mă puteam împiedica să admir coerenţa şi armonia sintezei teologice tomiste, dar ea evoca pentru mine arhitectura gotică a epocii sale, genială, dar întru care raţiunea impregnează prea riguros materialul exigenţelor sale. Metoda scolastică mi se părea expusă prin chiar natura sa să reducă tainele lui Dumnezeu la ceea ce raţiunea poate pricepe, identificându-le în definiţiile ei sau punându-le în silogisme. Din contră, Părinţii Bisericii aveau o conştiinţă atât de vie a transcedenţei lui Dumnezeu, încât n-ar fi îndrăznit Să-i aplice conceptele noastre umane filozofice, cum ar fi cele de esenţă sau de relaţie, după semnificaţia lor proprie salvată în mod riguros în chiar sânul transpoziţiei lor analogice, astfel încât să creeze o teologie de tip scolastic. Pentru ei, conceptele noastre aplicate lui Dumnezeu, chiar dacă exprimă ceva adevărat, păstrează, totuşi, într-o oarecare măsură, supleţea şi distanţa unei metafore. De aceea, scrierile Părinților respiră un sens al sacrului şi al tainei şi sugerează o întrepătrundere a divinului şi a umanului, care-şi găsesc corespondentul lor plastic în arta romană sau bizantină.

Această dragoste pentru Părinţii Bisericii îmi va aduce, de altfel, câteva neplăceri. Puţin înainte de hirotonia mea întru preot, Părintele Abate mă va sfătui să citesc un tratat bun asupra preoţiei. I-am răspuns că mi-ar plăcea să citesc câteva opere ale Sfinţilor Părinţilor asupra acestui subiect. El îmi va răspunde foarte prompt: «Nici să nu vă gândiţi! Veţi fi hirotonit în trei săptămâni: aveţi nevoie să citiţi, pentru momement, ceva serios despre preoţie. Pe Părinţii veţi avea timp destul să-i citiţi apoi, în completare.» Am avut dreptul la o lucrare de secol XIX-lea, la fel de sentimentală pe cât de „subtilă” în teologia sa. Aveam să întâlnesc des astfel de reacţii. Unul dintre verii mei, Dom Jean-Baptiste Porion, Procuror general al Carthusienilor la Roma şi remarcabil cunoscător al literaturii spirituale reno-flamande din secolul al XIV-lea, căruia i-am vorbit de Părinţi, mi-a răspuns: «Da, fără îndoială, există lucruri frumoase la Părinţii Bisericii. Dar, ei nu au teologie şi nici mistică. Nu a existat o adevărată teologie în Biserică înainte de Sfântul Toma de Aquino. Şi chiar dacă au existat în Orient mucenici şi mari asceţi, nu a existat mistică. Mistica în Biserică începe cu Sfântul Bernard şi nu ajunge la maturitate înainte de Sfântul Ioan al Crucii, în secolul al XVI-lea».

Aceste două considerații merită să fie citate, deoarece ele ilustrează o stare de spirit de care m-am lovit foarte des. Se admitea cu ușurință că Părinţii sunt foarte interesanţi, că rămân izvoare preţioase, dar nu puteau să găsească o doctrină ajunsă la maturitate. Gândirea lor, mi se spunea, a rămas în stare de proiect. Între Sfinţii Părinţi şi marii clasici ai catolocismului roman, toţi ulteriori secolului al XII-lea, există o distanţă precum cea care separă copilăria şi adolescenţa de vârsta matură. Părintele Urs von Balthasar, deși era un bun cunoscător al patristicii, estima totuşi că «scrierile Părinţilor sunt jurnalul intim al Bisericii pe când ea avea şaptesprezece ani»!

Mie îmi era imposibil să intru în această manieră de a vedea lucrurile. Desigur că îl admiram pe Toma de Aquino şi speram că, neinterpretându-l prin prisma comentariilor sale mai târzii, ci punându-l în lumina izvoarelor sale patristice, ar fi fost posibil să se micşoreze distanţa care îl separa de învăţătura Sfinţilor Părinţilor. Dar aveam convingerea intimă că aceştia erau martorii privilegiaţi ai tradiţiei Bisericii, pe care o aflam în plenitudinea sa. La Sfinţii Părinţi toate aspectele doctrinei şi ale vieţii creştine erau mereu lămurite plecând de la tainele centrale ale Sfintei Treimi şi de la îndumnezeirea omului prin întruparea mîntuitoare a lui Hristos. La Sfinţii Părinţi, cunoaşterea îşi avea mereu obârşia în plenitudinea vieţii şi a experienţei spirituale; după o formulă care trebuie să fi fost spusă de Homiakov sau de Kireievsky şi pe care o citez din memorie: «Sfinţii Părinţi nu ne învaţă plecând de la deducţii sau de la conjecturi: ei ne vorbesc despre o patrie unde au mers».

De altfel, ceea ce mă interesa la Sfinţii Părinţi nu erau elementele mai individuale sau mai originale ale gândirii lor: erau, din contră, convergenţele, tot ceea ce mărturisea despre tradiţia Bisericii, primită şi asumată personal de către fiecare dintre ei. Criteriul Sfântului Vincent de Lérins mă încânta: «Trebuie să vegheaţi cu cea mai mare grijă să ţineţi ca fiind adevărat ceea ce a fost crezut peste tot, mereu şi de către toţi [6].» Duhul Sfânt manifestă plinătatea adevărului prin Biserică în întregimea ei, unită în dragoste în timp şi spaţiu. Liturghia mă copleşea și ea pentru că nu este rugăciunea unei singure persoane sau a unui anumit grup; ea nu poartă pecetea nici a unui loc, nici a unei epoci determinate: născută la vârsta Sfinţilor Părinţi, ea s-a dezvoltat și a trecut prin filtrul a generaţii de credincioşi şi de rugători şi, ceea ce fusese a fost păstrat este, în mod autentic, al Bisericii.

Scotocind prin biblioteca mănăstirii pe care o primisem în grijă, am descoperit într-o zi viaţa unui călugăr bulgar scrisă de un călugăr asumpționist, în care am găsit acest citat din Sfântul Simeon Noul Teolog: «Nu înceta să te pocăieşti şi să te învinovăţeşti, fără ca vreodată să-i judeci sau condamni pe ceilalţi; să ai, în plus, un sentiment de milă pentru toate creaturile Domnului pentru că toţi suntem născuţi în slăbiciune.» Aceste cuvinte s-au întipărit profund în mine şi mi-au fost mereu o lumină în dificultăţile pe care le-am întâlnit în ceea ce a urmat.

Eram cu totul fericit în mănăstire. Mă simţeam acordat în mod intim la viaţa liturgică şi la întreg cadrul practicilor religioase. Bellefontaine era, de altfel, o mănăstire unde o mare fidelitate față de regulă (tipic) se alia unui spirit de libertate şi de relativă supleţe. Părintele Abate nu era deloc preocupat de amănunte, nu era ceea ce se cheamă un chiţibuşar. Singurul lucru care mă deranja era un anumit hiat care exista între regulă şi liturghie, pe de o parte, şi teologie şi spiritualitate, pe cealaltă parte. Primele erau rămase substanţial aceleaşi cu cele care au existat de-a lungul primelor unsprezece secole creştine ale Bisericii; cele din urmă, din contră, erau la mulţi călugări foarte marcate de catolicism, aşa cum devenise acesta începând cu sfârşitul Evului Mediu. Îmi amintesc că am spus într-o zi, şi nu era doar o simplă vorbă de duh: «Regula noastră şi liturghia noastră sunt patristice; tologia noastră este dominicană; spiritualitatea noastră este carmelită sau iezuită!» Problema era destul de asemănătoare celei pe care o voi întâlni mai târziu în Bisericile Uniate, unde exista o tradiţie venerabilă, dar ruptă de climatul său original şi pe care mulţi o practicau doar din ascultare, fără a mai cunoaște «sensul» său profund. Mi se părea necesar a reconstrui unitatea vieţii noastre revenind la învăţăturile şi la duhul Părinţilor Bisericii, fie Părinții primelor secole, fie cei din ordinul Cistercian al secolului al XII-lea, rămaşi atât de mult în concordanță cu predecesorii lor. Și am simțit că Biserica Ortodoxă a păstrat mai bine această mare tradiţie a primelor secole creştine.

Sejur în Algeria

Serviciul militar m-a adus să petrec un an în Algeria, 1947-1948, cu câţiva ani înainte de războiul care a fost atât de dezolant și care avea să însângereze această ţară. În garnizoană la Mascare, şefii mei mi-au încredinţat paza casei unui ofiţer întors în Franţa pentru un concediu de lungă durată. În fiecare seară, odată serviciul zilnic terminat, mă reîntorceam în această casă. Dar asta mi-a permis să mă alătur, aproape zilnic, unui grup de tineri musulmani care se reuneau în jurul mokaddem-ului frăției sufite, întemeiată la Mostaganem de către șeicul El-Alawi. Ne reuneam în mica băcănie pe care o aveau în partea arabă a oraşului. Astfel, am făcut împreună lectura comentată a unei bune părţi a Tratatului asupra dragostei de Dumnezeu de Sfântul François de Sales. Aceşti tineri – băieţi de cafenea, vânzători în souks, mecanici în garaje – erau profund religioși şi se interesau cu pasiune de tot ce ţinea de rugăciune.

Duminica, atunci când nu eram reţinut de o reuniune cu cercetaşii din parohie pe care îi avem în grijă, mergeam la picnic pe munte cu prieteni arabi. Atunci când trebuia, ei se achitau de datoriile lor religioase făcându-şi rugăciunile ca orice bun musulman; în ceea ce mă privea, câţiva metri mai departe, îmi făceam slujba Ceasurilor mici din rânduiala slujbelor de rit cistercian, aşa cum se făcea în mănăstire când se spunea slujba la locul de muncă, făcând plecăciuni la «Slavă Tatălui», pe când prietenii mei făceau plecăciuni şi se prosternau aşa cum le cerea tradiţia lor. Mai înainte avuseseră loc rebelinuni la Sétif şi am fost convocat de multe ori de către ofiţerul însărcinat cu Securitatea militară, pentru a mă pune în gardă în privinţa primejdiilor pe care o prezenta frecventarea de unul singur a mediului arab. Totuşi, niciodată nu m-am simţit în primejdie, mai puţin o dată, în timpul unei plimbări pe munte cu unul dintre camaraziii mei, când un bărbat ne-a ameninţat cu cuţitul pe care-l ascuţea în mod ostentativ.

În anumite duminici, după slujbă de la parohia catolică, întâlneam într-o cafenea evreiască pe tânărul rabin al oraşului, bărbat de o credinţă profundă şi pe câţiva membri ai comunităţii sale. Purtam – în jurul unui lichior de anason – îndelungi discuţii asupra Scripturii, psalmilor şi profeţilor. Pe aceşti oameni, foarte adesea ostili ideii de restabilire a unui Stat al Israelului, care le părea în contradicție cu vocaţia universală a poporului iudeu, preocuparea pentru o relație puternică cu Dumnezeu depășea orice dorinţă de controversă şi, ca şi prietenii mei musulmani, respectau pe deplin identitatea mea creştină, foarte clar afirmată.

Iubeam profund Alegeria în marea sa diversitate de atunci. Doar dragostea mea pentru mănăstirea mea de Bellefontaine mă împiedica să rămân şi să intru în comunitatea cisterciană Notre-Dame de Atlas din Tibhirine, unde mergeam bucuros să stau când obţineam vreo permisie. Dar l-am angrenat şi pe unul dintre camarazii mei, Jean Courbon, seminarist din Lyon, în contactele mele cu comunitatea musulmană. Aceasta a descoperit în el o vocaţie pentru Algeria și mai târziu, după obţinerea independenţei, fiind numit preot la Lyon, va reveni în această ţară pentru a asigura aici o prezenţă creştină, discretă şi frăţească, în mediu musulman. Va obţine naţionalitatea algeriană şi se va stabili la Midelt. Foarte iubit de popor, a devenit director al colegiului, iar mai apoi primar al oraşului. În fiecare zi, dimineața devreme se ruga şi spunea slujba messei acasă înainte de a-şi vedea de ocupaţiile sale. Ajuns la vârsta pensionării, el a murit la Midelt, fără să fi fost vreodată deranjat de către islamişti.

Când le-am spus prietenilor arabi despre viitoarea mea întoarcere în Franţa, m-au îndemnat să rămân între ei spunându-mi: «Rămâneţi, rămâneţi, nu veţi avea nimic altceva de făcut decât să vă rugaţi pentru noi, veţi fi ascetul nostru musulman, vă vom oferi o casă şi orice veţi avea nevoie». Unii dintrei ei au adăugat: «Într-o zi veţi deveni cu siguranță musulman, deoarece Dumnezeu nu poate permite ca om ca dumneavoastră să meargă în iad»…

Primele întâlniri cu Biserica Ortodoxă: Institutul Saint-Serge

Reîntors în mănăstire, mi-am reluat studiile teologice şi, în 1952, am fost hirotonit preot. Mai apoi am fost numit profesor de teologie dogmatică şi, puţin mai târziu, am fost însărcinat și cu formarea spirituală a tinerilor călugări din mănăstire care făceau studii în vederea preoției. Dornic de a oferi o educație teologică în duhul Părinţilor Bisericii, am profitat de câteva călătorii la Paris impuse de treburile mănăstirii, pentru a-l întâlni pe Părintele Cyprien Kern, profesor de patristică la Institutul Saint-Serge şi pe Vladimir Lossky, a cărui Teologie mistică a Bisericii Răsăritene mă entuziasmase (în ciuda rezervelor foarte explicite ale excelentului părinte iezuit care avusese imprudența să-mi împrumute această carte explozivă). Din păcate, lui Lossky i-a fost rânduit să moară la foarte scurt timp după întâlnirea noastră.

Părintele Cyprien mă va iniția în dogmatica Sfântului Grigorie de Nyssa, a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Grigorie Palama. Îmi va arăta, pe parcursul a îndelungi conversații, cu o bunăvoință fără margini, în ce fel hristologia Sinodului de la Calcedon și doctrina palamită a energiilor divine sunt cheia înțelegerii ortodoxe a Bisericii, a omului și a universului. Cu toate acestea, foarte discret și respectuos cu conștiința aproapelui, Părintele Cyprien nu mi-a sugerat niciodată să mă alătur Bisericii Ortodoxe. De altfel, la momentul respectiv, această ideea nici măcar nu-mi trecea prin cap. Apartenența la Biserca Catolică mi se părea că vine de la sine și nu ar putea fi pusă în discuție. Eu nu eram rus. Preocuparea mea era aceea de a găsi în tradiția ortodoxă un ajutor pentru a mă adânci mai bine în sensul propriei mele tradiții.

Iubeam foarte mult liturghia latină. Cunoașterea liturghiei ortodoxe, pe care tocmai o descoperisem cu uimire la Saint-Serge, mă făcea să iau o vie cunoștință a bogățiilor analoage, deși mai ascunse,  pe care le tăinuia liturghia latină tradițională și mă incita să o trăiesc cu o mai mare intensitate. De altfel, cu excepția unor completări ulterioare ușor de dovedit și care nu au avut impact asupra întregului, liturghia de la Trappe era identică celei pe care Occidentul o practica pe vremea când nu rupsese comuniunea cu Orientul. Spre deosebire de liturghia bizantină, ea se compunea aproape exclusiv din texte biblice, ceea ce putea da la o primă abordare o impresie de uscăciune. Dar textele acestea erau alese în mod admirabil, derularea anului liturgic era perfect armonioasă și riturile, în ciuda sobrietății lor, erau încărcate de o mare bogăție de sens. Dacă ne dădeam silința, în afara orelor de slujbă, în cursul orelor de lectio divina, atât de caracteristice pentru vechea spiritualitate monahală de Vest, să obținem o cunoștință «cu inima» a Bibliei și a tâlcuirilor pe care Părinții Bisericii le-au făcut, celebrarea Oficiului divin dobândea, cu ajutorul lui Dumnezeu, un gust și o plinătate admirabile.

Publicații și activități diverse

În 1958 am fost trimis la Roma pentru a face acolo studii teologice superioare. A fost o ocazie pentru mine de a strânge, prin frecventarea bibliotecilor, o bogată documentație asupra subiectelor pe care le aveam la inimă și de a mă impregna de atmosfera vechii Rome, aceea a catacombelor și a bazilicilor. Frecventarea Ostiei Antice, a etajelor inferioare ale bazilicii Sfântului Clement, a Sfinților Ioan și Pavel sau a Sfintei Cecilia, vederea zilnică a Colosseumului și a Circus Maximus, erau pentru mine o baie care mă însuflețea în acest creștinism antic unde se adâncesc rădăcinile noastre.

Spre sfârșitul acestei șederi la Roma, Abatele General al Ordinului cistercian – fostul abate de Bellefontaine, Dom Gabriel Sortais, care fusese între timp promovat în această însărcinare – îmi va cere să creez o colecție unde să fie publicate și traduse în limba franceză textele autorilor cistercieni din secolul al XII-lea. Am acceptat cu entuziasm, dar mi s-a părut preferabil să nu izolez aceste texte de restul tradiției monastice și patristice. Nu trebuia să las impresia că există o «spiritualitate cisterciană», în sensul modern al cuvântului, așa cum exista o spiritualitate ignațiană sau carmelită. Acesta era harul monahismului, nu poate fi spart în diverse specializări: au existat, de-a lungul istoriei, diverse descendențe de Părinți duhovnicești și ucenici, se întâlnesc diverse dosaje a diferitelor elemente constitutive ale monahismului, după timpuri și locuri, dar viața monastică este una în fondul său. Aceasta ține tocmai de caracterul său patristic. Diversele spiritualități sunt născute mai târziu, și numai în Occident.

Voi obține foarte ușor acordul Părintelui General pentru ca proiectul inițial să fie lărgit. I-am întâlnit atunci pe directorii colecției «Sources chrétiennes [7]», Părinții Henri de Lubac, Jean Daniélou și Claude Mondésert, pentru a le propune să integreze în această colecție o serie de texte ai autorilor monastici occidentali, acoperind toată perioada care se întinde din secolul al V-lea până în secolul al XIII-lea. Ei au înțeles imediat utilitatea proiectului și mi-au încredințat grija de a-l duce la bun sfârșit. Am redactat următorul text care trebuia să constituie carta noii serii: «De-a lungul secolelor din Evului Mediu, anterioare perioadei de glorie a scolasticii, Occidentul a văzut înflorind o cultură religioasă originală, care s-a dezvoltat mai ales în mediu monastic. Contribuția unei sensibilități aproape moderne se alia unei remarcabile fidelități pentru o dublă moștenire: cea a literaturii antice și cea a patristicii grecești și latine. Textele în care această cultură s-a exprimat mărturisesc astfel continuitatea tradiției teologice și spirituale și rămân de un interes foarte actual. În cadrul colecției Sources chrétienne, seria Textes Monastiques d’Occident va publica cele mai reprezentative din aceste scrieri.»

Primele două volume, Aelred de Rievaulx, Quand Jésus eut douze ans, și Gauillaume de Saint-Thierry, La contemplation de Dieu, au apărut în 1958 și 1959. Publicațiile s-au succedat în mod regulat. În 1970 și 1973, am publicat aici (cu colaborarea Sorei Fraçoise Callerot, o călugăriță a Abației Notre-Damme des Gardes) cele două tomuri Sermons (Didahii) de Guerric d’Igny (N° 166 și 202 ale colecției). Încă de la început am prevăzut ediția unei traduceri a operelor complete a lui Bernard de Clairvaux, dar va trebui ca această ediție să aștepte apariția ediției critice a textului latin pregătit de Dom Jean Leclerq, astfel încât primul tom al traducerii franceze nu avea să apară decât în 1992. Pe atunci, trecuse deja mult timp de când lăsasem direcțiunea seriei Părintelui Bérnard de Vrégille, prea absorbit fiind de întemeierea Mănăstirii de la Aubazine și de evenimentele care au urmat.

La întoarcerea mea în Franța, această muncă a editării veni, așadar, să se adauge predării teologiei. Mi se va cere, de asemenea, să predic în mai multe mănăstiri despre fenomenul retragerii spirituale și să predau articole la diverse reviste și dicționare enciclopedice. Mi se va încredința redactarea unui proiect de «directorat spiritual», un fel de manual de spiritualitate destinat Ordinului Cistercian. Rezultatul muncii mele a fost judecat de anumiți părinți ai mănăstirii prea influențat de doctrina Părinților Pustiei și de tradiția patristică greacă pentru a putea reprezenta cu adevărat ceea ce ei înțelegeau prin «spiritualitate cisterciană». Proiectul unui manual oficial a fost, de altfel, până într-un final abandonat, tendințe prea divergente începând pe atunci să apară la lumina zilei în cadrul Ordinului. Textul pe care l-am propus va fi totuși publicat de către Abația de Bellefontaine sub titlul Principii de spiritualitate monastică, mai întâi, pur și simplu fotocopiat (1962), devenind, mai târziu, revăzut și completat, Scara lui Iacob (1974), iar apoi Am văzut lumina cea adevărată (1990).

Pentru a înlesni întoarcerea la izvoarele monahismului și vieții spirituale, doream ca o colecție de texte monastice vechi și orientale să poată fi întreprinsă, în paralel cu seria monastică occidentală «Sources chrètiennes», dar cu minime exigențe tehnice pentru a grăbi publicarea și a înlesni difuzarea. Acest proiect nu va reuși decât în 1966, când părăsisem deja Bellefontaine pentru Aubazine, dar trebuia totuși să păstrez direcția colecției timp de zece ani, până la plecarea mea în Sfântul Munte în 1976. Primul volum al acestei colecții de «Spiritualité orientale» era consacrat apoftegmelor Părinților Pustiei. Era vorba de o traducere încă provizorie a acestei opere, realizată de Părintele Jean-Claude Guy. Mă împrietenisem cu acest tânăr iezuit, excelent cunoscător al literaturii monastice a secolelor al IV-lea și al V-lea. El mi-a explicat că iezuiții se inspiraseră des din aceste izvoare monastice, deoarece fondatorul Ordinului lui Iisus, Igatie de Loyola, dorise să creeze un Ordin al cărui membri să aibă o viață spirituală profundă, dar care să fie total disponibili pentru sarcinile lor apostolice. Era necesar să se renunțe la cadrul tradițional al vieții monastice în Occident, care implica o viață retrasă de lume, strict comunitară și unde o mare parte  a zilei era consacrată slujbelor religioase. În schimb, Ignatie de Loyola insista foarte mult asupra pazei gândurilor, atenției la mișcările interioare ale sufletului și asupra deosebirii duhurilor. iar în privința acestor aspecte, Părinții Pustiei erau profesori de neîntrecut. Părintele Guy va muri câțiva ani mai târziu, încă tânăr, fără să fi putut termina ediția definitivă a traducerii sale a apoftegmelor, care avea să apară totuși, mai târziu, în colecția «Sources chrètiennes», datorită devotamentului mai multor confrați de-ai săi.

Călătorie în Egipt

În 1960, la invitația Mgr Elias Zoghby, pe atunci vicar patriarhal greco-catolic în Egipt, am făcut o călătorie în această țară pentru a lua contact cu monahismul copt. Am locuit în mănăstirea Deir Suriani, în Wadi Natroun – fosta pustie Sketis – și nu am făcut nimic altceva decât să vizitez mănăstirile.

Am considerat ca pe un dar neprețuit acest pelerinaj în locuri care, în secolul al IV-lea, au fost centrul cel mai strălucitor al vieții monastice astfel încât Avva Arsenie putea să spună că Sketis era pentru călugări ceea ce Roma era în lume. Monahismul sketiot a exersat întotdeauna asupra mea o mare atracție și, fără îndoială că, din toată literatura monastică veche, doar cu Apophtegmele Părinților Pustiei m-am simțit racordat în modul cel mai intim.

Pustia Sketis este un imens șes de nisip [8], ușor vălurit, presărat de tufe rare și ierburi uscate, care se întinde la sud de drumul care leagă Cairo de Alexandria. Cele patru mănăstiri actuale, Sfântul Macarie, Deir Baramous, Avva Bishoi și Deir Suriani (dedublare a celei precedente), ocupă amplasamentul a trei dintre cele mai vechi centre monahicești din această pustie. Ele au aspect de lungi fortărețe dreptunghiulare înconjurate de ziduri înalte, de unde apar cupolele bisericilor și silueta masivă a turnurilor, refugii împotriva tâlharilor deșertului care, în mai multe rânduri, îi masacrau pe călugări. Amplasate în locuri cu apă, ele apar, în interiorul incintei lor, ca niște oaze paradisiace, care contrastează cu vastitatea pustiei care le înconjoară din toate părțile. Pe vremea când am fost pe acolo, monahismul copt cunoștea o înflorire remarcabilă și care nu a încetinit de atunci.

La originea acestei renașteri se găsea un călugăr pe nume Abdel Messieh, care trăia într-o peșteră din 1935. Papa de la Alexandria, în funcție în 1960, Cyrille VI, el însuși fost pustnic, era profund influențat de acesta și a favorizat această înflorire monastică. La Deir Suriani, câțiva bătrâni continuau să ducă o viață idioritmică în mănăstire, dar toți călugării tineri, dintre care cei mai mulți veneau din mediu academic, aveau o viață strict cenobitică, cu excepția unuia sau a altuia ce trăiau la distanță în pustie și care nu reveneau decât la intervale regulate în mănăstire. Ziua începea printr-un canon de rugăciune de o oră în chilie, urmat de o lungă slujbă de dimineață în biserică și de liturghie. În timpul zilei, călugării își împărțeau diversele treburi din mănăstire: grădinărit, imprimerie, traduceri în arabă ale textelor Sfinților Părinți. Practica rugăciunii lui Iisus le era familiară.

Pe parcursul întregii mele șederi la Deir Suriani, un călugăr încă tânăr care trăia într-o chilie în pustie, Părintele Antonie, a dorit să rămână în mănăstire pentru a se ocupa de mine și pentru a se asigura că nu-mi lipsește nimic, ceea ce a făcut cu o subtilă bunatate. Am aflat mai târziu că a devenit Patriarh al Alexandriei sub numele de Shénouda. La Hélwan, l-am vizitat pe Părintele Matta-el-Meskine, care ducea o viață semi-anahoretică împreună cu câțiva ucenici. O lungă prietenie s-a născut din această întâlnire, care nu se va reînnoi decât abia treizeci de ani mai târziu, cu ocazia unei călătorii în Egipt și în Sinai.

Renaștere biblică, liturgică și patristică în Biserica Romană

Pe parcursul perioadei care se întinde de la război și până la Conciliul Vatican II, o puternică renaștere biblică, liturgică și patristică se contura în Biserica Romană, sub conducerea unor bărbați precum Părintele de Lubac, Părintele Daniélou, Dom Casel și a unor publicații precum Dieu Vivant [9] ori La Maison-Dieu [10], și a unor colecții precum «Sources chrètiennes».

Așteptam mult de la aceste eforturi. Cu toate acestea, două lucruri mă nelinișteau. Pe de o parte, era evident că audiența acestei mișcări era destul de restrânsă, nu atingea deloc masa clerului diocezei franceze. Pe de altă parte, o parte considerabilă a forțelor vii ale Bisericii Romane erau angajate în mișcările Acțiunii catolice [11] și în căutări pastorale de genul experiențelor preoților muncitori [12]. Am simțit o simpatie reală pentru această înmulțire a inițiativelor și pentru fervoarea apostolică  incontestabilă care se exprima astfel. Dar, în același timp, simțeam că în ciuda convergențelor parțiale, ne găseam acolo într-un climat foarte diferit de cel al reînnoirii biblice și patristice. Acțiunea catolică, prin practica ei, implica o eclesiologie care nu mai era, în mod sigur, cea a Contra-Reformei, dar care nici nu se reunea cu cea a Bisericii străvechi. Puteau fi percepute în această Mișcare o derivă către tipuri de celebrări destul de străine de duhul liturghiei tradiționale. Întrevedeam mai degrabă în toate acestea un nou avatar al Catolicismului modern, iar nu o vie revenire la origini, care ar fi necesitat o reînnoire radicală a problematicii.

Nu realizasem suficient că acest al doilea curent, mai mult decât primul, exprima chiar logica Catolicismului modern și că, prin urmare, avea să sfârșească prin a neutraliza și a submina celelalte tendințe. Am sperat că osemintele uscate vor reînvia și că tot ceea ce Biserica Romană păstra ca elemente tradiționale în instituțiile și liturghia sa vor redeveni o hrană tonică și asimilabilă pentru omul modern. Speram ca, într-o oarecare măsură,  Catolicismul Contra-Reformei, în tot ce avea străin marii tradiții a Bisericii, va lăsa loc unei reînvieri a «Ortodoxiei occidentale» a primelor secole, datorită îmbinării fericite a vechii moșteniri regăsite și a forțelor vii ale prezentului.

Concilul Vatican II

În această dispoziție am primit, cu multă bucurie, anunțul Concilului Vatican II. Dar, puțin câte puțin, am simțit toată ambiguitatea curentelor de idei care se dezvoltau în favoarea dezbaterilor conciliare, iar efectele au fost resimțite chiar și în mănăstirea noastră.

Abatele General al Cistercienilor, Dom Gabriel Sortais, care era poate chiar mai sensibil la atacurile asupra autorității în Biserică decât la denaturările aduse Tradiției, la întoarcerea sa de la prima sesiune a Conciliului, le spuse călugărilor de Bellefontaine, printre care mă găseam și eu: «Modul în care se desfășoară lucrările Conciliului mă îngrijorează foarte mult. Dacă lucrurile vor continua în această direcție, după Conciliu, Biserica va cunoaște una dintre cele mai grave crize din istoria sa».

Speranța unei reînsuflețiri a structurilor și a instituțiilor Bisericii Romane printr-o întoarcere la duhul și la doctrina Părinților Bisericii se va estompa. Odată cu Conciliul, un proces invers în multe privințe se întrezărea. De altfel, Conciliul însuși nu era decât indirect responsabil. Acționa mai degrabă ca un revelator. Până în acel moment, o parte destul de mare a instituțiilor străvechi și mai ales liturghia tradițională a Occidentului au putut supraviețui, în ciuda diverselor alterări, deoarece catolicismul, condus de o putere centrală puternică și universal respectată, le menținuse pe calea autorității. Dar într-o măsură foarte mare, credincioșii și mai ales clericii, pierduseră sensul profund al lucrurilor. Odată cu Conciliul, presiunea autorității se slăbise, era logic ca acel lucru căruia i s-a pierdut sensul să sfârșească prin a se nărui și să ajungem să construim pe baze noi, conforme cu ceea ce devenise de secole, sau devenea acum, spiritul Romano-Catolicismului.

***

[5] Ordinul cistercian este un ordin monastic întemeiat în Bourgogne, la sfârșitul secolului al XI-lea, de către un mic grup de călugări benedictini, care doreau să ducă o viață de mai mare sărăcie, singurătate și mai conformă vechii tradiții, decât cea dusă în marile mănăstiri ale timpului lor. Ordinul va cunoaște o mare expansiune în cursul secolului al XII-lea datorită Sfântului Bernard de Clairvaux, care va exercita o imensă influență asupra epocii sale. Mai pe urmă, Ordinul va cunoaște o anumită decădere, fiind reformat în secolul al XVII-lea sub influența lui Armand-Jean de Rancé, abate al Mănăstirii Trappe în Normandia. Această reformă va da naștere Ordinului cistercian de strictă respectare sau Trappiste, căruia aparține Abația de Bellefontaine.

[6] S. VINCENT DE LERINS, Commonitorium, 2, 3 ; cf. 27, 38 ; ed. A. Jülicher, Tübingen 1925,  pp. 3 și 43.

[7] Fondată în 1942,  colecția « Sources chrétiennes » își propunea ca scop de « a permite întoarcerea la izvoarele gândirii creștine », publicând scrierile Sfinților Părinți și « să arunce un pod între Orient și Occident prin difuzarea textelor, care au constituit, timp de zece secole, patrimoniul lor intelectual comun. » Asupra originilor seriei « Textes Monastiques d’Occident », a se vedea E. FOUILLOUX, La collection « Sources chrétiennes ». Editer les Pères de l’Eglise au XX^ème siècle, Paris, 1995,  pp.211-213.

[8] Astăzi parțial cultivat în jurul mănăstirilor, datorită unor foraje de mare adâncime.

[9] Revistă de cultură religioasă, care a apărut la Paris din 1945 până în 1953, cu colaborarea Părintelui Jean Daniélou. Autori precum Vladimir Lossky și Myrrha Lot-Borodine reprezentau aici vocea Ortodoxiei.

[10] Revistă a Centrului de Liturghie Pastorală, care a fost, între al doilea război mondial și al doilea Conciliu al Vaticanului, principalul organ de reînnoire liturgică în Franța.

[11] Se desemnează sub numele de Acțiune catolică un anumit număr de organizații grupând laici catolici care exersau un apostolat în mediul lor de viață, sub ascultarea de ierarhie. Aceste diverse mișcări, vor apărea începând cu 1926 (creerea organizației « Jeunesse Ouvrière Chrétienne » ou J.O.C.) se vor dezvolta considerabil după al doilea război mondial; acestea au contribuit mult la « deschiderea către lume » a Bisericii Catolice și la dezvoltarea rolului laicilor în această Biserică.

[12] Preoţi catolici care renunţau la formele tradiţionale ale slujbei sacerdotale pentru a se face muncitori şi, eventual, asumându-şi responsabilităţi sindicale. Către sfârşitul anilor cincizeci, autorităţile romane vor interzice această experienţă datorită anumitor deviaţii şi compromisuri cu Partidul Comunist, ceea ce va provoca o criză destul de gravă în Franţa.