Mănăstirea Hilandar și incendiul din 2004

Sfântul Munte Athos

Muntele Athos, de asemenea cunoscut sub numele de Sfântul Munte, este un tărâm în care comunitatea auto-guvernată a creștinilor ortodocși monahi există de mai bine de o mie de ani. Muntele Athos este o regiune autonomă a Greciei, condiție stipulată în Constituția Elenă. În peninsula Muntelui Athos se află douăzeci de mănăstiri de sine stătătoare și nimic altceva, cu excepția altor așezăminte monahale mai mici. Mănăstirile au constituit o Sfântă Chinotită, având sediul administrativ în orășelul Karyés. Reprezentanții celor douăzeci de mănăstiri se întrunesc aici și iau decizii prin vot. Corpul administrativ municipal este condus de un Protos, care este dat cele mai importante cinci mănăstiri, între care și  Hilandar, Protos-ul schimbându-se în fiecare an. Muntele Athos se găsește în jurisdicția spirituală a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Reprezentantul autorității statale este guvernatorul, stabilit tot la Karyés.

Moștenirea Mănăstirii Hilandar

La sfârșitul secolului al X-lea monahul grec Gheórghios Helandários a ctitorit Mănăstirea Hilandar, care și-a luat numele de la ctitorul ei. În actele istorice, Hilandarul este menționat pentru prima oară în anul 1015. Până în 1169, însă, mănăstirea avea să ajungă pustie, în ruine.

Hrisovul de danie al Împaratului Alexios III Anghelos din iunie 1198

Împăratul bizantin Alexios al III-lea Anghelos a dăruit Mănăstirea Hilandar și pământurile dimprejur monahilor Simeon și Sava, adică fostului jupan sârb Ștefan Nemanja și fiului său, Rastko. În actul de danie se menționează: „este un dar veșnic pentru sârbii care se hotărăsc să ducă o viață monahicească”. Într-un timp foarte scurt, Simeon și Sava renovează mănăstirea aflată în ruine, iar de atunci și până în zilele noastre, Mănăstirea Hilandar a dus o viață neîntreruptă. În mai multe rânduri, Hilandarul s-a extins, ba un pic spre sud, ba mai mult spre nord. Împăratul Milutin a contribuit cel mai mult la extinderi: la începutul veacului al XV-lea a lărgit katholikonul mănăstirii, dedicat praznicului Intrării Maicii Domnului în Templu, biserică ce și astăzi este una dintre cele mai frumoase și mai bine păstrate din Sfântul Munte.

În tezaurele mănăstirii, în biserici și în arhive se păstrează mai mult de 1400 de icoane, zeci dintre ele fiind considerate făcătoare de minuni, exemple prețioase de artă bizantină; de asemenea, 507 manuscrise (grecești, sârbești, rusești, moldo-valahe, turcești), 1041 de cărți scrise de mână însumând 312 000 de pagini; 80 de cărți tipărite între secolele XV și XVII, 40 000 de volume tipărite din secolul al XVII-lea și până astăzi.

Hristos Mântuitorul, icoană de la Hilandar sec. XIII

Tezaurul Hilandarului mai cuprinde și un mare număr de obiecte de artă, precum și o bogată colecție de artă populară. Moștenirea arhitecturală este rânduită pe „straturi”, din secolul al XII-lea și până în cel de-al XIX-lea; în afara complexului fortificat se găsesc 25 de chilii, paraclise și biserici. Pictura în frescă acoperă o suprafață totală de 5 000 de metri pătrați. proprietățile mănăstirești se întinde pe 10 mii de hectare. Hilandarul, monument bizantin și aghiorit, este trecut în lista UNESCO World Heritage. Pentru poporul sârb, mănăstirea este un izvor spiritual și cel mai mare tezaur de moștenire culturală și istorică.

Hilandarul – punte duhovnicească între greci și sârbi

Neamul grec și cel sârb au avut binecuvântarea și oportunitatea istorică de a se întâlni în Sfântul Munte. La poalele mărețului Athos, în Grădina Maicii Domnului, de Dumnezeu Născătoarea, într-o oază de rară frumusețe naturală și de pace duhovnicească, monahii sârbi au găsit un refugiu unde au putut să înainteze duhovnicește și să pună temeliile civilizației, educației și spiritualității noului stat sârb.

Întalnirea sfintilor Symeon si Sava la Vatopedi, frescă din trapeza de la Hilandar, 1621

Frățietatea dintre greci și sârbi, două popoare creștine, a început odată cu venirea prințului sârb în Sfântul Munte, unde a devenit cunoscut cu numele de Sava. După ce e tuns în monahism, rămâne la Mănăstirea Vatopedi, în obștea de monahi greci. La puțină vreme, i se alătură și tatăl său, jupanul sârb Ștefan Nemanja, care lasă tronul pentru a urma fiului său.

După plecarea de la Vatoped și stabilirea la Hilandar, cei doi nu întrerup legăturile cu mediul grecesc. Sfântul Sava se inspiră din manuscrise bizantine și din moștenirea aghiorită atunci când alcătuiește cele dintâi rânduieli bisericești și politice pentru poporul sârb, în limba sârbă. Acest transfer de bogăție spirituală și culturală din vremea Sfântului Sava, împreună cu activitatea luminătoare a fraților Chiril și Metodie din Tesalonic din veacul al IX-lea, au făcut ca poporul grec și cel sârb să rămână legați cu legături veșnice. Împărtășind aceeași soartă după căderea Imperiului Bizantin și a statului sârbesc medieval, soarta jugului sclaviei turcești, iar apoi a conflictelor și războaielor din secolele XIX și XX, cele două popoare au stat de fiecare dată de aceeași parte, luptând pentru păstrarea identității lor împotriva vijeliilor din istoria Balcanilor.

Tipiconul Hilandarului, scris în 1199 de Sfântul Sava

Hilandarul și întreg Sfântul Munte cu cele douăzeci de mănăstiri, cu schituri și chilii, constituie o mărturie vie a acestei frățietăți. Chiar și azi, acest lucru se vădește la praznicele Mănăstirii Vatopedi și ale Mănăstirii Hilandar, atunci când egumenii fac schimb de locuri, devenind pentru o zi întâistătătorii mănăstirii-soră.

Marele incendiu din 2004

În noaptea dinspre 3 spre 4 martie 2004, la Hilandar a izbucnit un mare incendiu. Flăcările s-au întins din aripa de vest, stăreția, în toată latura de nord a mănăstirii. Incendiul a distrus 5 897 de metri pătrați, adică 55% din suprafața mănăstirii. Paraclisul Sfinților 40 de Mucenici a fost distrus cu desăvârșire, iar paraclisele Sfântului Dimitrie, Sfântului Savva și Sfântului Nicolae au suferit destul de multe stricăciuni. Unele dintre cele mai vechi chilii monahale păstrate în Sfântul Munte, de pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, au ars complet. Au ars stăreția (sec. XVII-XIX), cămara (sec. XVII), „Conacul cel Mare” (sec. XIX), synodikonul (sec. XIX), clădirea de la intrare (sec. XVII), „Vechiul Conac” (sec. XIV-XIX) și „Conacul Alb” (sec. XVI).

Hilandarul în flăcări, în noaptea de 3 spre 4 martie 2004

Cele mai de valoare obiecte, icoane și manuscrise, aflate în aripa sudică a mănăstirii, au fost salvate. Cauza izbucnirii incendiului au fost crăpăturile din coșul de fum al stăreției. Mare parte din aripa de sud-vest a mănăstirii suferă un fenomen de scufundare/sedimentare, drept pentru care zidurile de piatră prezintă numeroase crăpături, vizibile sau invizibile. Din pricina crăpăturilor coșului, s-au aprins lambriurile de lemn de pe perete, focul extinzându-se apoi la acoperișul de lemn acoperit cu plăci de ardezie. În Sfântul Munte, incendiile se petrec adesea. De-a lungul timpului, fiecare din cele 20 de mănăstiri a trecut prin câte un incendiu. În anii 1722 și în 1775, Hilandarul a mai fost încercat, de asemenea, de incendii majore.

Mănăstirea Hilandar înainte de incendiul din 2004

Mănăstirea Hilandar în dimineața zilei de 4 martie 2004