Cuvânt de învăţătură la începutul Sfântului şi Marelui Post al Paştilor al Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I

† Bartolomeu,

Din mila Lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă
Şi Patriarh Ecumenic

Către toată turma Bisericii

Har şi Pace
De la Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos,
Iar de la noi: rugăciuni, binecuvântări şi iertare de păcate

,,Iată acum vremea potrivită, iată acum ziua mântuirii” (II Corinteni, 6, 2)

Iubiţi fraţi întru Hristos şi fii ai Domnului,

Biserica noastră Ortodoxă ne învaţă ca în această perioadă să ne îndreptăm atenţia către pocăinţa cea adevărată, care, după Sfântul Ioan Hrisostom, este ,,focul ce topeşte păcatul”. Despre pocăinţă a vorbit prima dată Domnul nostru Iisus Hristos când a ieşit la propovăduire, ea fiind chintesenţa învăţăturii creştine. Este îndemnul pe care Biserica îl transmite tuturor.

Cu toate acestea, mulţi dintre noi nu cunoaştem ce înseamnă cu adevărat pocăinţa. De foarte multe ori considerăm că acest lucru nu ne priveşte pe fiecare dintre noi, fiindcă nu ne re-venim în fire şi nu conştientizăm când facem un păcat. Însă, aşa după cum ne îndeamnă şi învăţătorul prin excelenţă al vieţii duhovniceşti, Sfântul Isaac Sirul, şi mărturisesc din experienţa lor cei mai mulţi dintre Părinţii Bisericii, ,,pocăinţa este absolut necesară şi celor desăvârşiţi”. Şi aceasta, deoarece pocăinţa nu înseamnă doar căinţă, adică regretul pentru păcatele noastre şi, astfel, hotărârea de a nu le mai repeta, ci şi schimbarea cu totul a modului nostru de a gândi, spre dorirea celor bune. Astfel, vom ajunge la îmbunătăţirea continuă a percepţiei despre Dumnezeu şi despre lume, în general, la sporirea dragostei şi a smereniei, a curăţirii lăuntrice şi a păcii.

Din această perspectivă, pocăinţa este o călătorie continuă către desăvârşire, către Dumnezeu, spre Care suntem datori să tindem şi să ne mişcăm continuu. Însă, de vreme ce desăvârşirea Lui Dumnezeu este nesfârşită şi nemărginită, călătoria noastră spre asemănarea acesteia este, de asemenea, infinită şi nesfârşită. Întotdeauna există o treaptă de desăvârşire superioară celei la care ne aflăm fiecare dintre noi şi, de aceea, întotdeauna trebuie să căutăm să creştem duhovniceşte şi să ne schimbăm modul de a fi, aşa după cum ne îndeamnă Apostolul Pavel, cel care până la al treilea cer a urcat, şi tainele cele dumnezeieşti a văzut: ,,Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 18)

Cu cât omul lăuntric se înnoieşte, cu cât se curăţă mai mult vederea noastră duhovnicească, cu atât ne vedem mai curaţi pe noi înşine şi lumea toată, iar această schimbare, această îmbunătăţire a vederii lucrurilor lumeşti, cât şi a stării noastre duhovniceşti, este pocăinţa, adică o stare duhovnicească mai înaltă, superioară celei în care ne-am aflat până atunci. Din această perspectivă, pocăinţa este o condiţie de bază în propăşirea noastră duhovnicească spre realizarea asemănării cu Dumnezeu.

Desigur, pentru a se concretiza, pocăinţa trebuie însoţită şi de alte virtuţi, în special de lucrarea binelui şi iertarea greşelilor semenilor noştri. Lucrarea izvorâtă din dragoste de aproapele, acceptarea lui aşa cum este, şi împlinirea, după putinţă, a nevoilor lui, este un element de bază al pocăinţei adevărate. De altfel, calea pocăinţei înseamnă recunoaşterea păcatelor şi mărturisirea acestora, neţinerea de minte a răului, rugăciunea fierbinte, milostenia, smerenia, dragostea pentru toţi, biruinţa binelui asupra răului, fuga de slava deşartă şi de semeţia zadarnică.

Pocăinţa lăuntrică a sufletului omenesc, ce se arată în ,,osebirea dintre vameş şi fariseu”, ne cheamă pe toţi ,,să urâm glasul cel trufaş [al fariseului], şi să dorim rugăciunea cea cu umilinţă [a vameşului]”, cerând cu lacrimi ,,Dumnezeule, Milostiv fii nouă, păcătoşilor, şi ne miluieşte”.

Perioada care începe, a Sfântului şi Marelui Post, oferă prilejul, în toiul acestei crize economice extinsă la nivel mondial, de a acorda ajutor material şi sprijin duhovnicesc semenilor. Lucrând astfel, din iubire pentru oameni şi dovedind prin fapte schimbarea noastră lăuntrică – din înţelegerea individualistă şi fariseică a vieţii, cea de până acum, spre o înţelegere colectivă şi altruistă, după modelul vameşului – vom face pocăinţă adâncă şi folositoare, vom schimba modul de gândire individualist şi vom trăi pocăinţa, trecând de la păcatul egocentrismului şi al slavei deşarte, la virtutea iubirii pentru ceilalţi, ,,dorind să dobândim smerenia şi cugetul vameşului”.

Din Scaunul Patriarhal al Sfântului Ioan Hrisostom, propovăduitorul şi învăţătorul prin excelenţă al pocăinţei, intrând în această mântuitoare perioadă a curăţirii inimii şi sufletului, să întâmpinăm Patimile, Crucea, Răstignirea, Îngroparea şi Învierea Domnului, nu doar în mod simbolic şi prin cuvinte, ci prin făptuire şi trăire. Împreună cu el, în mod continuu, îndemnăm, rugăm şi implorăm şi Noi, cel mai mic între urmaşii lui: ,,Pocăinţa înseamnă să ne înnoim, noi, cei ce fuseserăm biruiţi de păcate, izbăviţi din cele vechi şi lucrători noi arătându-ne…căci acolo se află tot Harul”.

Iată, aşadar, iubiţi fii, începe acum vremea luptei duhovniceşti, a căinţei, a cercetării lăuntrice pentru că, ,,înainte de a ieşi de pe scena lumii acesteia, trebuie să ne îngrijim de mântuirea noastră”, în adevăr şi pocăinţă trăită din inimă, noi, care ,,am păcătuit, am nedreptăţit, am comis fărădelege, nu ne-am venit în fire, nici nu am făcut ceea ce ne-a poruncit” nouă Domnul, ca să ,,ne miluiască pe noi Cel ce pretutindeni este şi pe toate le plineşte”, Hristos Dumnezeu, după mare şi nemăsurată mila Sa, al Cărui Har mântuitor să fie cu voi, cu toţi.

Sfântul şi Marele Post 2014

† Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului

Fierbinte rugător către Dumnezeu pentru voi toţi.