Este unirea iminentă? 1. Doctrină şi politici

16 December 2013

O, omule, în problemele care privesc Biserica, niciodată nu ne putem supune compromisului: nu există nici o legătură între adevăr şi minciună. Dar, aşa cum ceea ce se află în afara luminii neapărat zace în întuneric, tot aşa şi cel care se îndepărtează puţin de adevăr cade în minciună.
(Sfântul Marcu al Efesului, †1443).

carlton in 1

Pe 21 octombrie 1997, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a primit titlul onorific de doctor din partea Universităţii Georgetown, Washington D. C. Discursul său a fost îndelung aşteptat de clerul romano-catolic şi de universitari, care anticipau un expozeu cu­prinzător despre relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă şi cea Romano-Catolică. Într-adevăr, au primit ceea ce au anticipat, dar conţinutul discursului era cu totul altul decât cel aşteptat.

În timp ce sublinia dorinţa sa înflăcărată pentru reconcilierea dintre Roma şi Ortodoxie („Inima noastră se opune perspectivei unei despărţiri eterne”), Patriarhul Bartolomeu a afirmat:

Confirmăm, nu cu o uimire de neprevăzut, dar nici cu indiferenţă, că, într-adevăr, divergenţa dintre noi continuă să crească şi este previzibil faptul că scopul spre care se îndreaptă drumurile nostre este diferit.”

Prin aceste cuvinte, patriarhul de Constantinopol – primul între egali în sistemul ierarhic din Ortodoxie, a aruncat o găleată de apă rece peste aşteptările înflăcărate ale romano-catolicilor în privinţa refacerii unităţii dintre Ortodoxie şi Roma până în anul 2000[1].

A spune că romano-catolicii au fost luaţi prin surprindere de declaraţia patriarhului ar fi un adevăr spus pe jumătate. Un cunoscut al meu, profesor la Universitatea Catolică, a caracterizat discursul drept „insultător”. Părintele romano-catolic Richard John Neuhaus era de părere că „Bartolomeu a venit, a plecat, şi a lăsat în urma sa o adunare complet demoralizată a celor care se roagă pentru reconcilierea dintre Est şi Vest”. A mai afirmat:

„Textul discursului său a fost atât de accentuat polemic încât, la re­comandarea consilierilor, au fost făcute ajustări până în ultimul mo­ment. Dar şi aşa, textul final nu a oferit nimic pentru liniştea celor care se aşteptau la un pas înainte”.

Discursul patriarhului de la Georgetown şi reacţia Părintelui Neuhaus faţă de acesta ne oferă un excelent punct de pornire pentru studiul nostru referitor la relaţiile dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism, acordându-ne şansa de a privi dincolo de declaraţiile populiste, de prejudecăţi, şi de a examina starea actuală de fapt. Această carte este subintitulată „Ce ar trebui să ştie fiecare roma­no-catolic despre Biserica Ortodoxă”. Poate cel mai important lucru pe care ar trebui să-l cunoască catolicii este că multe din infor­maţiile pe care le deţin despre Ortodoxie (dacă nu cumva toate) sunt false. În spatele dezamăgirii Părintelui Neuhaus et al. se află anumite supoziţii – supoziţii pe care le împărtăşesc majoritatea romano-catolicilor. Înainte de a examina în detaliu problemele majore care divid Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică, trebuie să ne referim la aceste supoziţii şi să explicăm de ce sunt eronate.

Doctrină şi politici

Prima afirmaţie greşită, adesea proferată de romano-catolici: nu există nici o diferenţă teologică reală între Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică. În 1975, Papa Paul al VI-lea a afirmat că relaţiilor dintre ortodocşi şi romano-catolici le lipseşte „puţin pentru a atinge plinătatea care ar permite o celebrare comună a Sfintei Împărtăşanii”[2].

Conform acestei declaraţii, ceea ce separă Roma şi Ortodoxia este rolul exact al papei în conducerea Bisericii universale. Schisma este, mai mult sau mai puţin, o dispută politică. Dacă, prin urmare, papa este dispus să facă anumite concesii în privinţa prerogativelor sale, atunci Biserica Ortodoxă ar trebui să fie capabilă să recunoască din nou primatul episcopului Romei, nemairămânând nici un alt obstacol de trecut.

Dificultatea în privinţa acestei opinii constă în faptul că ea nu este şi nu a fost vreodată convingerea Bisericii Ortodoxe. Conducerea Bisericii nu este şi nu poate fi o simplă chestiune de „politică bisericească”. Ecleziologia – doctrina Bisericii privitoare la organi­zarea şi conducerea sa – nu este practic altceva decât punerea în practică a dogmelor trinitare şi hristologice. Prin urmare, diferenţele în guvernarea Bisericii sunt, inevitabil, manifestări ale unor mai profunde diferenţe ecleziologice. Asemenea întrebări privesc însăşi mântuirea omului, după cum afirmă şi Arhimandritul Vasilios de la Muntele Athos:

„Ecleziologia şi spiritualitatea au aceeaşi bază: dogma. Biserica este Hristos, Trupul Său care trăieşte în istorie. Ea este conţinută de fie­care credincios, care este Biserica în miniatură. Conştiinciozitatea personală a fiecărui credincios are o dimensiune eclezială şi fiecare problemă a Bisericii este o problemă de mântuire personală a fiecă­rui credincios”[3].

Patriarhul a subliniat această problemă în discursul său de la Georgetown:

„Toate acestea conduc la concluzia că organizarea, scopurile, funcţiile şi toate aspectele vieţii Bisericii nu sunt determinate de gândirea umană, ci de natura reală şi neschimbătoare a Bisericii. Astfel, inamovibilitatea Bisericii în privinţa conceptelor ecleziologice nu este produsul unei percepţii înguste, ci urmarea firească a experienţei noastre ecleziale trăite. Nu vorbim aici despre un obiect care se află la libera noastră dispoziţie, ci despre o existenţă independentă de do­rinţele noastre şi condusă de Atotţiitorul Care ne-a încredinţat nouă o conducere şi responsabilităţi limitate”.

Aceasta ne aduce la esenţa remarcilor Patriarhului Bartolomeu de la Washington. Ce anume a spus el de a fost caracterizat „virulent polemic”? Patriarhul afirmase:

„În mod cert, problema noastră nu este nici geografică, nici una de despărţire personală. Nu este nici o problemă care se referă la structurile organizaţionale, nici la concepte de jurisdicţie. De asemenea, nu este o problemă de supunere formală, nici de absorbţie a unor indivizi sau grupuri. Este ceva mult mai profund şi mai important.

Modul în care trăim a devenit ontologic diferit. Doar dacă transfigurarea şi transformarea noastră fiinţială înspre un singur model comun de viaţă este atinsă, nu doar în formă, dar şi în substanţă, unitatea şi celelalte care o însoţesc devin posibile”.

Pentru a reformula: Bisericile Ortodoxă şi cea Romano-Catolică au devenit expresii a două credinţe diferite. Mai mult, traiectoria acestor două credinţe nu este nici paralelă, nici conver­gentă, ci divergentă – evoluând tot mai departe una de alta.

carlton bookCeea ce Părintele Neuhaus interpretase ca „virulent polemic” a fost, din punctul de vedere al Patriarhului Bartolomeu şi al Bisericii Ortodoxe, nimic mai mult decât o lămurire obiectivă a stării actuale a lucrurilor. Patriarhul nu i-a numit  făţiş „eretici” pe romano-catolici, deşi oricine ar fi putut înţelege cu uşurinţă acest lucru din remarcile lui. Chiar dacă ar fi spus-o, oricum nu ar fi fost ceva diferit de ceea ce ortodocşii au afirmat despre romano-catolici încă din secolul al unsprezecelea.

Puteţi citi în continuare:

Sursa: Clark Carlton, Adevărul Ortodoxiei faţă de Catolicism, traducere de Dragoş Dâscă, editura Ecclesiast, 2010.


1 Răsăritul noului mileniu creştin era o temă importantă în discursurile Papei Ioan Paul al II-lea (de exemplu, enciclica Ut Unum Sint).

2 Citat în Catehismul Bisericii Catolice (Rome: Libreria Editrice Vaticana, 1994), §838, p. 222. Într-adevăr, conform Ut Unum Sint, Papa Paul al VI-lea şi Conciliul Vatican II afirmă o presupusă existentă „comuniune de credinţă”.

3 Hymn of Entry, Crestwood, NY: SVS Press, 1984, pp. 20-21.a

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB