Interviu cu Gheronda Sofronie despre Sfântul Siluan Athonitul

Fericitul Gheronda Sofronie (†1993) considera întâlnirea cu Sfântul Siluan (†1938) drept cea mai mare binecuvântare pe care a primit-o de la Dumnezeu. În interviul care urmează, teologul luminii necreate, omul Cuvântului, Gheronda Sofronie analizează cu deosebită profunzime şi claritate elementele esenţiale ale învăţăturii Sfântului Siluan.

Gheronda Sofronie: După cum scrie un teolog grec, suntem obişnuiţi să ne rugăm către Gheronda Siluan ca şi către un sfânt, dar recunoaşterea oficială a Bisericii, a Patriarhiei Ecumenice, ne oferă acum posibilitatea să o facem nu doar cu inima noastră, în ascuns, ci deschis, în mod public.

Reporter: Chiar biserica mânăstirii voastre este afierosită Sfântului Siluan …

Gheronda Sofronie: Da, cea dintâi ! (râde bucuros). Încă nu este terminată, dar în cea mai mare parte a fost desăvârşită. Aşteptăm să trimită Patriarhul un Mitropolit pentru a o inaugura, ba să vină chiar Patriarhul dacă va voi, pentru că îl iubeşte atât de mult pe Gheronda Siluan, încât în mesajul de Paşti a făcut referire la cuvintele lui „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui !” Acum este foarte cunoscut. Dar dacă el însuşi nu ar fi răspuns unui mare număr de oameni care se rugau lui, atunci această aşezare în rândul sfinţilor nu ar fi putut avea loc. De multe ori s-a arătat ca mijlocitor, iar oamenii au rămas surprinşi de rapiditatea cu care el răspundea rugăciunilor lor.

Rep.: Cunoaşteţi exemple concrete?

Gheronda Sofronie: Să ştiţi că avem multe, dar nu cred că le putem trece în revistă acum. Trebuie să cerem oamenilor să ne scrie, pentru că dacă o facem noi, s-ar putea să scriem poveşti…

Rep.: Dumneavoastră aveţi exemple personale de mijlocire din partea Sfântului Siluan?

Gheronda Sofronie: Eu sunt un nimic ! Poate în sensul împlinirii unui lucru cu neputinţă de săvârşit, precum înfiinţarea unei mânăstiri… Este cu putinţă astăzi să institui o mănăstire ? Pământul nu mai produce monahi ! Oamenii nu mai sunt predispuşi către acest mod de viaţă. Nu ştiu… Lupta este foarte mare… A fost greu… Nu aveam mai nimic. Mâncam cartofi şi urzici. Iar acum suntem epuizaţi… Nu mă plâng, dar mânăstirea nu ne-a fost acordată decât după multe încercări. Iar temelia acestei mânăstiri a fost el, Siluan.

Rep.: Iar Dumnezeu a îngăduit să trăiţi până acum pentru a simţi bucuria trecerii în rândul celor sfinţi a părintelui vostru duhovnicesc!

Gheronda Sofronie: Dacă ar fi după doctori, nu ar trebui să mai fiu în viaţă. Demult ar fi trebuit ca trupul meu să se reîntoarcă în pământ… Ştiţi, în declaraţia trecerii lui în rândul sfinţilor au fost subliniate anumite elemente foarte importante: s-a vorbit de „învăţătura lui profetică şi apostolică”, şi s-a dat poruncă „în Duhul Sfânt” pentru acordarea acestei cinstiri – s-a folosit această expresie, „vă îndemnăm în Duhul Sfânt”…

Rep.: Să cinstim prăznuirea lui în fiecare an?

Gheronda Sofronie: Da, au folosit această exprimare în declaraţia oficială. Este o frază foarte importantă. Părintele Máximos Jimenez de la Chevetogne a scris în revista Irenikon că acest cuvânt pe care i l-a dat Hristos lui Siluan a fost folositor pentru mulţi oameni, într-un mod pozitiv şi mântuitor. Şi notează acest fapt în critica lui la cartea mea Îl vom vedea [pe Dumnezeu] aşa cum este! V-am şocat sau nu?

Rep.: Cu titlul? Nu chiar!

Gheronda Sofronie: Acest titlu a fost dat de Părintele Simeon, nu de mine. Dar subiectul este acesta, anume că toţi avem dorinţa, precum Moise, de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este ! Este absolut firesc, iar în această carte îmi exprim punctul de vedere că nu putem reuşi aceasta decât trăind conform poruncilor, pentru că poruncile lui Hristos nu pot fi străine de fiinţa lui Dumnezeu, înţelegeţi ? De exemplu, în capitolul 5 de la Matei, scrie evanghelistul: „Aţi auzit că s-a zis: “să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”, iar Eu zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă”. Iar mai jos, „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (vezi Matei 5: 43-48).

Rep.: Cum este cu putinţă?

Gheronda Sofronie: Dacă nu ar fi fost cu putinţă, nu ar fi apărut în Sfânta Scriptură. Dar, în acest punct, ar fi bine să înţelegem teologic care este diferenţa dintre oamenii îndumnezeiţi şi Însuşi Dumnezeu. Este important! Prin îndumnezeire, omul, persoana umană, ipostasul uman dobândeşte conţinutul vieţii lui Dumnezeu, dar prin har, nu creându-o. Ce înseamnă să o creeze ? Zicem în Simbolul Credinţei: „Făcătorul Cerului şi al Pământului etc.”, dar, cu toate acestea, noi rămânem creaturi, făpturi. Nu putem să fim Dumnezeu pentru că nu suntem „făcători”…

Rep.: Ci dumnezei după har!

Gheronda Sofronie: După har! Adică viaţa dumnezeiască ne este împărtăşită şi ne este transmisă prin intermediul harului, dar rămânem făpturi zidite… nu devenim creatori ai acestei lumi. Participăm la viaţa dumnezeiască prin har şi, bineînţeles, prin asemănare, dar nu o creăm… Sfântul Siluan ne-a lăsat un material teologic foarte bogat. Există subiecte în teologia lui Siluan pe care nimeni nu le-a abordat în trecut în acest mod.

Se zice că există două forme de smerenie: una este smerenia ascetică, prin pocăinţă („sunt cel mai rău dintre toţi”), şi alta este smerenia dumnezeiască a lui Hristos. Adică este o caracteristică a firii lui Dumnezeu care este indescriptibilă. La nimeni altcineva nu am întâlnit această diferenţiere între smerenia ascetică şi smerenia specifică lui Dumnezeu, caracteristică Lui. Un alt subiect: nimeni nu poate iubi întreaga făptură, nici să poarte grija întregii creaţii, dacă acest lucru nu se petrece în Duhul Sfânt. Inclusiv rugăciunea pentru vrăjmaşi este o caracteristică a acelora care sunt purtători ai Duhului Sfânt. Din acest motiv zice că cel ce nu îşi iubeşte duşmanii, nu a cunoscut încă pe Dumnezeu aşa cum ar trebui să-L cunoască. Luaţi aminte la acest lucru. De ce se exprimă astfel ? Nu există în nici un text patristic ceva asemănător…

Rep.: Cu siguranţă Sfântul Siluan este un sfânt care se încadrează în şirul, în tradiţia marilor părinţi duhovniceşti ortodocşi, dar a trăit şi a exprimat ceea ce a trăit într-un mod cu totul original. Mai mult, el scrie despre lucruri deosebit de adânci, cu cuvinte foarte simple. Ceea ce spuneţi despre acest subiect este foarte important şi clarificator.

Gheronda Sofronie: Este vrednic de luat aminte faptul că vorbeşte despre acestea într-un mod extrem de firesc. De unde provine acesta? De la arătarea lui Hristos de care s-a învrednicit la începutul vieţii lui! La începutul vieţii lui monahale, atunci când, după încercare, şi-a văzut pierzarea veşnică vreme de oră, s-a dus în biserică şi a rostit aceste cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Iar Hristos i S-a arătat ca şi cum ar fi fost viu. Ei bine, niciodată nu m-am îndoit în mintea mea de adevărul acestei arătări a lui Hristos către Siluan. De ce? Pentru că era un om simplu – un soldat –, nu-i aşa? Imediat după ce-şi termină stagiul militar, pleacă în Sfântul Munte, şi vede asta! Dar în ce rezidă dovada că acesta este adevărul? În faptul că a început să se roage pentru lume cu toată fiinţa lui! Dacă acest om, atât de simplu, a început să se roage pentru lume în acest fel, ce înseamnă asta? Care este dovada că se ruga cu adevărat? Cu plângere, cu toată fiinţa, se ruga pentru mântuirea lumii…

Rep.: Această dragoste, această compasiune pentru lume poate fi o atestare a arătării lui Hristos cel Viu ?

Gheronda Sofronie: Acest lucru înseamnă că Hristos i S-a arătat cu adevărat şi că L-a cunoscut în Duhul Sfânt, căci descrie el însuşi faptul că Duhul era în toată fiinţa sa: în sufletul lui, în mintea lui, în cugetul lui, în inima lui şi în trup… De ce apoi se ruga astfel: „Doamne, să te cunoască întreaga lume în Duhul Sfânt” ? De unde provine această rugăciune ? Era consecinţa, rodul acestei arătări… Un moment atât de puternic, încât, aşa cum scrie, dacă ar mai fi durat, nu ar fi putut să mai rămână în viaţă. Dar focul Duhului Sfânt l-a umplut în întregime… Astfel, ideile lui despre smerenia lui Hristos, rugăciunea pentru întreaga lume, erau consecinţele arătării autentice a lui Hristos înaintea lui. Putem judeca după rezultate. Vreau să mai adaug că este o situaţie cu totul excepţională faptul că a vorbit despre aceste întâmplări precum un teolog apostolic, precum vorbea Sfântul Ioan Teologul. Teologia era starea lui proprie de a fi. Nu din cunoştinţe academice. Dacă începeţi să-l citiţi cu atenţie pe Gheronda Siluan, veţi vedea că este o carte teologică cu exprimări foarte simple. Nu am avut niciodată vreo îndoială că L-a văzut pe Hristos în Duhul Sfânt, în Dumnezeirea Sa, căci, după cum spune, atunci când se arată o lumină atât de puternică, nu putem să nu-L recunoaştem ca Dumnezeu… La fel ca Apostolul Pavel pe drumul Damascului. Vi le mărturisesc acestea pentru a atrage atenţia asupra unor aspecte esenţiale, cu o adâncă semnificaţie, ale unei teologii cu adevărat evanghelice. Precum Sfântul Ioan Evanghelistul, el scrie în întregime cu cuvinte simple. Este ceea ce eu numesc teologia ca rugăciune sau conţinut al rugăciunii şi ca stare a inimii noastre. Cel mai grăitor exemplu al acestei teologii sunt epistolele Sfântului Ioan Teologul. Teologia ca rugăciune este Anaforaua Liturghiei, în special cea a Marelui Vasile, o anafora foarte sumară a unei viziuni globale. Nu este altceva decât teologie, dar o prezentăm sub forma unei rugăciuni; rugăciunea ia forma aceasta, teologia ia forma aceasta.

Rep.: Până la sfârşit, simplitatea şi smerenia lui Siluan au ascuns sfinţenia lui de ochii celor mai mulţi. Dar unii, aşa cum aţi făcut dumneavoastră pentru câţiva ani, au ţinut legătura cu dânsul, l-au vizitat adesea. A avut un pic de faimă încă de pe când era în viaţă ?

Gheronda Sofronie: Nu foarte mare. Au fost unii monahi dintre sârbii de la Hilandar, şi alţii, teologi, ba chiar şi episcopi, cărora le plăcea să stea de vorbă cu el. Întreţinea corespondenţă, a avut câteva scrisori. Două, trei cazuri le descriu în cartea mea. De asemenea, despre harisma străvederii se vorbeşte în actul de canonizare. Menţionez chiar şi ce scria despre el episcopul Nicolae [Velimirovici] Sârbul în necrolog.

Rep.: Episcopul Nicolae a fost iniţiatorul unei mari mişcări de trezire duhovnicească în Biserica Sârbă, care, prin Părintele Iustin Popovici, se continuă şi astăzi de către oameni precum episcopul Amfilohie sau părintele Atanasie… În fine, Sfântul Siluan se întâlnea des cu Episcopul Nicolae?

Gheronda Sofronie: Nu cunosc exact ce era între ei. Dar îi plăcea să vină destul de des în Sfântul Munte, şi de fiecare dată se ducea să-l vadă pe Gheronda Siluan. Ştiţi, Episcopul Nicolae este cel care m-a hirotonit diacon în 1930, la Mânăstirea Sfântului Pantelimon, iar Gheronda Siluan era de faţă… Când am ajuns prima oară în Anglia, la Londra, în 1952, Episcopul Nicolae era acolo. M-am dus să iau binecuvântarea lui. I-am spus că arhimandritul Iustin Popovici a scris unele lucruri legate de cartea despre Gheronda Siluan, comparându-l cu Sfântul Simeon Noul Teolog. Reacţia Mitropolitului Nicolae a fost cu adevărat impresionantă. Stătea pe un fotoliu, şi cum i-am spus că părintele Iustin a făcut această comparaţie, a dat cu pumnul de birou, zicând: „Nu! Nu! Nu! Siluan a fost mai mare ca toţi în dragostea lui! Când îi citeşti pe ceilalţi, te apucă o disperare, dar asta nu se-ntâmplă niciodată cu cele scrise de Gheronda Siluan”. Iar eu am rămas tăcut, ascultându-l. Astăzi Siluan este foarte cunoscut şi nu mai are nevoie de recomandări. [George] Florovsky a scris prefaţa primei ediţii a cărţii în engleză. Sublinia faptul că Siluan zice lucruri cunoscute dar într-un mod diferit. Îmi zicea: vorbiţi cu o limbă nouă lumii contemporane. Aşadar, este o limbă nouă ! Mulţi oameni şi-au exprimat bucuria, până şi episcopul de Canterbury a scris că aşezarea lui Gheronda Siluan în rândul sfinţilor este un fapt îmbucurător nu doar pentru Biserica Ortodoxă, nu doar pentru mânăstirea noastră, ci, în general, pentru întreaga lume creştină.

Rep.: E adevărat că, datorită cărţilor voastre, dar, neîndoielnic, şi pentru că acesta era planul lui Dumnezeu, evlavia faţă de Siluan a depăşit graniţele Bisericii Ortodoxe. Influenţa lui este foarte mare. Mişcă multe inimi.

Gheronda Sofronie: Iată un exemplu. În veacul trecut era un pictor vestit în Rusia, care a făcut picturile murale din catedrala Sfântul Vladimir din Kiev. Fiul lui, matematician, a emigrat în Cehoslovacia. Când a devenit preot, mi-a scris să-i trimit cărţi, dacă mi-e cu putinţă. Dar era foarte dificil, doar dacă i le-ar fi putut duce cineva. Astfel au apărut două, trei copii ale cărţii mele despre Gheronda Siluan în Cehoslovacia. Iar acel preot îmi scria, mai apoi: „Părinte Sofronie, trebuie să îmi exprim recunoştinţa faţă de dumneavoastră. De cinci ani citesc Filocalia cu multă atenţie şi nu puteam pricepe cum pot fi înfăptuite acele lucruri în practică, dar cartea dumneavoastră m-a făcut să înţeleg asta, într-un mod cu totul special. Această carte este în întregul ei Filocalie, şi este viaţă adevărată”.

Rep.: Este cunoscut în Rusia Sfântul Siluan? Cum a fost receptat?

Gheronda Sofronie: Niciodată nu a fost manifestată vreo îndoială în privinţa lui. Evlavia faţă de Gheronda Siluan a fost mare, statornică. Multă vreme cartea mea a fost acordată drept premiu studenţilor Academiei Teologice – nu aveau prea multe cărţi. Când m-am dus în Rusia prima oară, în 1957, cercetându-mi rudele, fraţii şi surorile mele, la una dintre surori am găsit cartea copiată la maşina de scris! Şi la Academia Teologică din Leningrad, un student mi-a spus: „Părinte Sofronie, am originalul cărţii dumneavoastră !” Ce voia să zică? Mai târziu am înţeles că vorbea despre cartea editată la Paris, şi nu de vreo copie bătută la maşină, ca aceea a surorii mele. Mi s-a spus că au fost bătute la maşina de scris sute de cópii. Numele lui Gheronda era larg cunoscut în Rusia în 1957. Cunoscut şi recunoscut ca sfânt. Impresia era profundă peste tot… la fel ca în Sfântul Munte, unde cartea a fost receptată cu multă încredere. Mai târziu, în 1980, am vorbit la Departamentul de relaţii internaţionale a Patriarhiei Moscovei, cu Mitropolitul Filaret al Minskului şi cu Arhiepiscopul Pitirim (responsabilul cu editările şi cu revista). Erau promotorii ideii trecerii lui Gheronda Siluan în rândul sfinţilor. Le-am răspuns că este un lucru foarte important pentru noi, dar că nu vrem să ne amestecăm şi că poziţia noastră nu ne permite să exercităm vreo influenţă. La sfârşitul anilor ’70 – în 1977 sau 1979– Mitropolitul Harkovului, Nicodim, editase o versiune completă a slujbei Sfântului Siluan, precum şi un imn acatist. Apoi a ajuns Mitropolit de Lvov, şi de pe această poziţie l-a întâmpinat pe Patriarhul Ecumenic la Lvov, i-a dăruit o icoană cu Gheronda şi a propus să purceadă împreună la trecerea oficială în rândul sfinţilor a lui Gheronda. Părintele Siluan, fiind monah aghiorit, era în jurisdicţia Constantinopolului, şi doar Patriarhia Ecumenică şi Sfântul Sinod al Marii Biserici avea dreptul de a iniţia această recunoaştere oficială.

Rep.: Vreţi să ne vorbiţi un pic despre relaţia voastră cu sfântul Siluan ? Când şi cum aţi început?

Gheronda Sofronie: Am avut întrevederi regulate vreme de opt ani, până la moartea lui în 1938. Înainte aveam evlavie la el, dar nu m-am apropiat de el; prima întâlnire reală a avut loc de Paşti, în 1931. A doua zi de Paşti l-am primit în mica mea chilie pe monahul Vladimir, un om educat, inginer, care trăia în pustie. Discuţia noastră era cu totul comică, uite ce-mi zicea: „Páter Sofronie, cum poate cineva să se mântuiască?”. În vremea asta, eu am adus apă caldă în chilie şi i-am oferit ceai precum unui preot, şi i-am zis: „Menţineţi-vă la limita deznădejdii, iar când vă situaţia vă depăşeşte, când nu mai există resurse, retrageţi-vă şi beţi o ceaşcă de ceai”. I-am spus asta fără să o înţeleg în profunzime. Acela, însă, plecând de la mine, s-a dus la Gheronda Siluan. Nu ştiu ce-au vorbit. A treia zi de Paşti, s-a petrecut un eveniment care a marcat începutul relaţiei mele cu Gheronda. Coboram din clădirea mare în curte, iar Gheronda intra pe poartă. Totdeauna avusesem un sentiment de evlavie faţă de el, şi, tocmai din acest motiv, i-am făcut loc să treacă, dar el a venit direct spre mine să mă întâlnească, şi mi-a zis:

–    A trecut ieri pe la dumneavoastră Părintele Vladimir ?
–    Cumva, am greşit cu ceva ?
–    Nu, dar nu acesta este nivelul lui. Haideţi să vorbim despre asta.

De ce-i spusesem acelea Părintelui Vladimir? Trăiam în Mănăstire, cufundat în deznădejde pentru lume, după război… Plecasem din Franţa (în 1925) cu sentimentul că Franţa era cufundată într-o adâncă deznădejde. Ce era acea deznădejde? Oamenii nu mai pot crede în Înviere. Prin urmare, se pun pe ei înşişi la îndoială, supravieţuirea lor, toată lupta asta inutilă. Şi pe mine mă chinuia asta. Abandonasem cursurile de artă pentru ca să devin monah în Sfântul Munte, dar trăiam această formă de disperare. Îi spusesem părintelui Vladimir acel cuvânt pentru că doar acea deznădejde subzista înăuntrul meu, iar rugăciunea îi reducea din intensitate. Dacă mă calmam, nu trăiam liniştirea ca pe o fericire, ci ca pe o moarte. Imediat ce deznădejdea îşi pierdea din intensitate, îmi pierdeam sentimentul existenţei Fiinţei veşnice. Nu puteam ieşi din acest paradox. Din acest motiv îi spusesem părintelui Vladimir să rămână la limita disperării. Era felul meu de a mă exprima, dar fără să înţeleg sensul deplin. Iar Gheronda mi l-a explicat, cu speranţa că voi înţelege. A găsit o analogie – nu similaritate, ci analogie –, prin „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. După această întâmplare l-am vizitat destul de des şi, în funcţie de cât ne permiteau slujirile, discuţiile noastre erau prelungi. Pentru că nu sunt scriitor şi ca să nu scriu poveşti, am relatat doar ceea ce mi-am amintit cu exactitate.

Rep.: Este cu putinţă ca acest cuvânt „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” să fie pus în faptă de toată lumea?

Gheronda Sofronie: Cei care nu au o experienţă îndelungată, foarte îndelungată a vieţii ascetice, şi nu au trăit iadul adesea şi în profunzime, nu pot pune în practică această formulă, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, pentru că nu au experimentat acest lucru! Iadul lui Siluan era infinit mai adânc decât acela pe care ni-l putem noi imagina în epoca noastră! Atunci când a scris „pierzarea mea veşnică era o realitate”, el trăise o oră din viaţă în măruntaiele iadului. Iar apoi s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos. Atunci a început să se roage pentru întreaga lume ca pentru sine însuşi… Dar nu-i putem urma astfel exemplul, nu-l putem imita decât prin asceză… Lumea ascetică nu are alt principiu mai înalt decât acela dat lui Siluan de către Hristos. Ajungând în acest punct, atingem ambele extreme: Împărăţia şi Iadul. Dar Iadul încetează să aibă autoritate asupra omului, să aibă putere asupra lui. Dumnezeu este pretutindeni prezent, fără să se împartă. Totuşi, aceasta nu este posibil oamenilor care nu au experienţa chinurilor iadului. Pot ajunge într-o situaţie analogă, dar nu cu totul similară.

Rep.: Ce înseamnă acest lucru: “Să te rogi pentru lumea întreagă înseamnă să-ţi verşi sângele”?

Gheronda Sofronie: Este inima care suferă, nu sunt cuvinte goale. Secretul este aici: unde este inima, acolo este şi bucuria şi lumina; apoi, mintea se uneşte cu inima, dar inima este plină de durere, ca şi cum ar curge sânge din ea. Iată ce am înţeles eu: când ne rugăm în acest mod pentru întreaga umanitate, este semnul că unei persoane umane, unui ipostas i s-a dat darul de a trăi următorul fapt: el poate cuprinde în interiorul său şi pe Dumnezeu, şi întreaga umanitate. Dumnezeu şi întreaga umanitate sunt conţinutul vieţii acestei persoane. Pentru că a trăi creştineşte înseamnă a-ţi extinde conţinutul vieţii tale într-un mod nemaiîntâlnit!

Rep.: Relaţia îndelungată cu un om precum Sfântul Siluan, care purta înăuntrul lui, după cum spuneţi, „şi pe Dumnezeu, şi umanitatea”, trebuie să deschidă anumite perspective unice. Anumite întâlniri trebuie să fi fost foarte clarificatoare.

Gheronda Sofronie: Existau anumite întrebări care mă afundau în impas, i le-am expus şi m-a ajutat mai mult decât oricine altcineva să le dau un răspuns. De trei ori pe zi cerem în rugăciunea Bisericii să învrednicească Dumnezeu „în ziua aceasta – sau în noaptea aceasta –, fără de păcat să ne păzim noi”. Aşadar, l-am întrebat: „Cum, trăind în lumea aceasta, exagerat de dinamică şi cufundată în disperare, am putea să o facem fără de păcat ? Cum putem să ne ferim de păcat ?” Dar aveam şi alte întrebări, precum „Cum putem fi siguri că duhul care lucrează înăuntrul nostru este Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede ?”, sau „Dacă omul tot este chemat să creeze, care este cea mai înaltă formă de act de creaţie ?”, sau „Care stare a duhului ne arată faptul că suntem cu adevărat icoana lui Dumnezeu celui Viu ?”

Rep.: Şi cum a răspuns la aceste întrebări ?

Gheronda Sofronie: Nu am reţinut tot, nici nu am pus în practică tot ce am învăţat de la Gheronda, de aceea nici nu am dreptul de a trata aceste subiecte; dar, cu ajutorul rugăciunii lui, vă voi spune câte ceva din ceea ce m-a învăţat.

În privinţa feririi de păcat, Hristos i-a făcut cunoscută vieţii sfinte a lui Gheronda Siluan această taină: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Imediat ce am auzit din gura lui Gheronda faptul că Însuşi Hristos i-a arătat cum să biruiască păcatul, consideraţia mea pentru el şi întreaga mea încredere în sfinţenia lui m-au convins că această expresie provine cu adevărat de la Însuşi Hristos. Şi am încercat să pun în practică acest principiu, în viaţa mea.

Duhul este cuprins de frică atunci când cercetează sfinţenia lui Dumnezeu şi conştientizează, în acelaşi timp, propria nevrednicie de a se uni vreodată cu un astfel de Dumnezeu. Cunoaşterea faptului că suntem în robia păcatelor noastre ne duce la disperare. Atunci rugăciunea noastră se umple de lacrimi. Când ne condamnăm pe noi înşine la iad, ne golim de tot ce este pământesc şi efemer, din moment ce doar veşnicia se întinde înaintea noastră. Păcatul a fost zăvorât, a fost reţinut. Nu mai există mândrie, nici ură, nici frică; nici căutarea slavei, a bogăţiei ori puterii. Doar pericolul căderii în pierzarea cea veşnică. Dar, ajungând în acest punct, ne oprim: „şi nu deznădăjdui”. Atunci, de continuăm, simţindu-ne propria nevrednicie, fiind într-o stare duhovnicească corespunzătoare realităţii, îngăduim Duhului Adevărului Care purcede din Tatăl să înfiripeze o relaţie cu inima noastră.

În continuare, citind Evanghelia cu multă atenţie, am sesizat o asemănare între porunca Domnului dată lui Siluan şi comportamentul pe care l-a avut El Însuşi în vremea cât a fost pe pământ. Hristos nu a păcătuit niciodată: „stăpânitorul acestei lumi […] nu are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Chiar dacă nu există o suprapunere de identitate între Acela şi mine, fără îndoială există o analogie. Întreaga viaţă a lui Hristos, ca Fiu adevărat al Omului, întru care este cu totul asemenea nouă, până şi în faptul că a putut fi ispitit de satana, ne arată că este cu putinţă să biruim orice păcat „căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Εvrei 2:18). Urmând învăţătura lui şi exemplul lui, intuim faptul că nu suntem eliberaţi de energia patimilor păcătoase dinăuntrul nostru – mândria şi disperarea părăsesc inimile noastre. Ştim, conform scrierilor lui Gheronda, că atunci când făcea ceea ce-l sfătuise Hristos, duhul lui intra în sfera rugăciunii curate, iar Duhul lui Dumnezeu îi mărturisea în inimă mântuirea şi îi dăruia trăirea unei forme a învierii.

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Aceasta este calea principală care duce la lumea sfinţeniei dumnezeieşti.

Ajungem acum la a doua mea întrebare: „Cum putem fi siguri că duhul care lucrează înăuntrul nostru este cu adevărat a Treia Persoană a Sfintei Treimi, şi nu altceva ?” Sfântul Ioan Teologul ne sfătuieşte să luăm aminte: „nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ιoan 4:1). Acest lucru are o importanţă vitală pentru fiecare dintre noi. Conform învăţăturii Sfântului Siluan, i s-a dat de către Duhul Sfânt să cunoască dumnezeirea lui Hristos; L-a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt. Cel de-o fiinţă cu Fiul şi cu Duhul Sfânt se face mai perceptibil prin faptul că, atunci când Duhul, Care purcede din Tatăl, se întâlneşte cu sufletul întru adevăr, sufletul trăieşte întregul conţinut al poruncilor lui Hristos. Din acest motiv, dacă duhul care există înăuntrul nostru este în deplin acord cu poruncile Evangheliei, atunci este cu adevărat Duhul Sfânt. Astfel, Fiul şi Duhul Sfânt neîndoielnic mărturisesc Unul despre Celălalt. Sfântul Duh este Lumina vieţii veşnice; suflarea Duhului Sfânt înăuntrul nostru este puterea dragostei dumnezeieşti care induce sufletului o compătimire adâncă pentru toţi, inclusiv pentru duşmani. Iar sufletul simte această dragoste faţă de vrăjmaşi prin intermediul lucrării Duhului Sfânt, ca pe o stare pe deplin firească, în care se stinge orice conflict interior şi în care domneşte armonia dumnezeiască.

Bogat este chipul lui Dumnezeu în om. Capacitatea creativă a omului este o dimensiune care se exprimă în diferite locuri şi ramuri ale culturii, civilizaţiei, artei, ştiinţei etc. Această capacitate creativă nu se limitează, însă, aici, ci continuă să depăşească văzutul şi efemerul în tentativele ei de a ajunge la principiul suprem – Dumnezeu Creatorul.

Dumnezeu, Care a creat omul la începuturi, fără colaborarea acestuia, mai apoi nu a făcut nimic altceva decât să îi ceară colaborarea. Lumea fizică este astfel făcută încât omul să întâmpine mereu probleme cărora trebuie să le găsească rezolvare. Dar omul, în viziunea lui de a conlucra în mod real cu Dumnezeu pentru crearea lumii, trebuie întotdeauna să năzuiască în mod suprem la cunoaşterea lui Dumnezeu. Progresul continuu spre o tot mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu este o practică fermecătoare, dar şi cu totul specială. Discuţiile mele cu Gheronda Siluan au fost concentrate îndeosebi asupra rugăciunii şi vieţuirii conforme cu voia lui Dumnezeu; dar profesiunea mea din trecut m-a predispus firesc să cuget, în general, şi asupra actului creator şi semnificaţiei lui. În tinereţile mele, prin intermediul unui pictor rus care ulterior a devenit faimos, mă tenta ideea creativităţii autentice, începând cu arta abstractă. Acest lucru m-a captivat vreme de doi sau trei ani şi m-a condus la primul gând teologic care s-a născut în mintea mea. Aşa precum fiecare artist abordează realitatea obiectivă prin intermediul formelor şi mijloacelor artei lui, la fel şi ideile mele asupra artei abstracte proveneau din viaţa înconjurătoare. Priveam un om, o casă, o plantă, un mecanism complicat, umbre diforme, trecătoare, pe care flăcările tremurătoare ale unui foc le proiectau pe pereţi sau pe tavan, şi le transformam în imagini abstracte, creând în imaginaţie forme optice diferite de realitatea cotidiană. În acest fel am interpretat învăţătura profesorului meu – nu copiind fenomene fizice, ci creând de la zero reprezentări iconografice. Din fericire, am conştientizat repede că nu-mi este dat mie, un om, să creez „din nimic”, aşa precum numai Dumnezeu creează. Am înţeles că orice lucru pe care l-am creat era condiţionat de un altul care deja exista. Nu puteam să descopăr o culoare nouă sau o linie care să nu fi existat deja undeva în trecut. O imagine abstractă este precum o înşiruire de cuvinte frumoase şi armonice în ele însele, dar care nu puteau exprima o cugetare completă. Pe scurt, o imagine abstractă reprezintă o dezintegrare a fiinţei, o cădere în vid, o întoarcere la starea nefiinţei din care ne-a chemat Dumnezeu prin actul creaţiei Lui. De aceea, am abandonat tentativele mele sterile de a inventa ceva cu totul nou, iar problema actului creator, din acel moment, s-a legat strâns în mintea mea de aceea a cunoaşterii Fiinţei. Întreaga lume, aproape fiecare reprezentare vizuală, devenea o taină de o adâncă frumuseţe ce depăşea măsurile comune. Lumina se schimba, pentru a mângâia şi a îmbrăţişa toate obiectele cu o cunună de lumină, cum zicem, a slavei, dându-le pulsaţii vitale pe care îi era cu neputinţă vreunui artist să le redea prin mijloacele pe care le avea la dispoziţie. Atunci m-am umplut de o veneraţie plină de respect pentru Cel Dintâi Artist, Creatorul a toate, şi de o dorinţă de a-L întâlni, de a-I fi ucenic, de a învăţa să creez.

Întâlnirile mele cu Gheronda mi-au atras atenţia asupra persoanei lui Hristos: cum lucra El, Fiul ? „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai. Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El” (Ιoan 5:19-20). Dar Fiul Cel Unul Născut S-a făcut Fiu al Omului, S-a făcut întru toate asemenea nouă. De aceea, orice face referire la Fiul Omului, la El Însuşi, se poate fiecăruia dintre noi. Astfel, dacă Tatăl ne iubeşte, consecinţa este faptul că ne va arăta toate lucrurile pe care le face, şi modul în care le face. Aceasta înseamnă, în final, că suntem cu toţii chemaţi să colaborăm la opera veşnică a creaţiei Tatălui. Este elementul distinctiv al omului să năzuiască după perfecţiune, să voiască să intre în şuvoiul veşniciei dumnezeieşti, acolo unde S-a dus, cel dintâi, Hristos-Omul.

Prin urmare, în ceea ce priveşte actul creator, omul, în căutarea lui ultimă, abandonează treptat ceea ce este efemer şi relativ, pentru a putea ajunge la perfecţiunea nepieritoare. Pe acest pământ, cu siguranţă că perfecţiunea nu este niciodată absolută. Cu toate acestea, putem să-i numim desăvârşiţi pe aceia care spun doar ce le este dat de către Duhul, imitându-L pe Hristos, Care zice: „de la Mine Însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc” (Ioan 8:28).

Actul creator este mai presus de orice poate omul împlini. Omul tinde spre acest ideal, nu în mod pasiv, ci cu duh creator, amintindu-şi totdeauna să evite orice tendinţă de a-L crea pe Dumnezeu după chipul său.

Am fost, de asemenea, preocupat şi de această problemă: „Cum noi, atât de înguşti şi limitaţi, putem pricepe corect faptul că suntem chipul lui Dumnezeu Cel Atotputernic, al lui Dumnezeu Care le conţine pe toate şi Care le depăşeşte pe toate ?” Aici, Gheronda Siluan a fost salvarea mea. Mi-a spus că, dacă încercăm sincer să păzim poruncile lui Hristos, sufletul se va umple de harul Duhului Sfânt; atunci, printr-o dragoste adâncă, plină de compătimire, ne rugăm pentru întreaga lume la fel ca pentru noi înşine, şi dorim cu putere propăşirea fiecărui om mai mult decât însăşi a noastră. Ne-a dovedit că rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimaní conţinea întreg neamul omenesc, de la Adam până la ultimul copil care va fi născut din femeie. Rugăciunea pe care o propunea Gheronda Siluan poate fi, fără îndoială, comparată cu rugăciunea mântuitoare a Domnului şi, în consecinţă, poate depăşi limitele individuale. Această rugăciune constituie o trecere într-o altă dimensiune – dimensiunea persoanei-ipostas, după asemănare cu Ipostasul Cuvântului întrupat. Ştim că la măsurile la care omul se face asemenea lui Hristos în viaţa Lui pământească, el s-a îndumnezeit deja şi s-a făcut părtaş vieţii dumnezeieşti.

Conştientizarea, din propria mea experienţă, a faptului că orice schimbare de înţelegere a Fiinţei dumnezeieşti îmi influenţează inevitabil întreaga viaţă, mi-a indicat că orice confesiune sau formă de misticism îşi are propria spiritualitate concretă. De aceea sunt convins pe deplin: caracterul vieţii ascetice a Sfântului Siluan aparţine în întregime Bisericii Ortodoxe. El însuşi scria, atunci când unul dintre părinţi a tras concluzia că toţi ereticii vor dispărea: „Despre acest subiect eu nu ştiu. Dar cred doar în Biserica Ortodoxă. În ea există bucuria mântuirii întru smerenia lui Hristos”. Viaţa oricărei confesiuni creştine, la toate nivelurile, este determinată de modul de înţelegere al Sfintei Treimi. Diferenţele de interpretare teologică a Principiului Ipostatic al Fiinţei dumnezeieşti constituie o linie de separaţie, o linie de demarcaţie, nu doar între diferite religii, dar şi între diferitele confesiuni creştine. Din nefericire, cei mai mulţi teologi contemporani nu au înţeles încă acest lucru, chiar dacă el constituie elementul primar prin excelenţă care trebuie soluţionat.

Ne-a impresionat bogăţia şi simplitatea extremă a învăţăturii Sfântului Siluan. Încă avem multe de învăţat şi de luat de la el…

Sfântul Siluan a fost un om care a avut o singură viziune, inspirată de arătarea lui Dumnezeu care i-a luminat întreaga fiinţă, fără ca el să o ceară. Atunci când Domnul i s-a arătat, el simţise deja că Dumnezeu era dragoste nemărginită, dragoste ecumenică. Duhul Sfânt i-a descoperit Dumnezeirea lui Hristos. Duhul Sfânt l-a învăţat smerenia şi o dragoste atât de cuprinzătoare, încât îmbrăţişa orice făptură. Zi şi noapte căuta să trăiască din nou experienţa veşniciei dumnezeieşti.

Mărturia unui om precum Sfântul Siluan, complet goală de invenţiuni intelectuale, mărturia unui om care întreaga lui viaţă şi-a vărsat sângele inimii în rugăciune pentru întreaga lume, nu poate decât să aibă o putere deosebită şi o însemnătate specială.

Îmi pare că Gheronda era atât de receptiv şi de spontan precum primii apostoli. Faptul că a putut să rămână neatins de falsităţile civilizaţiei contemporane îl face să fie convingător la modul absolut. Atât cei care nu l-au cunoscut personal, dar şi cei care pot să-l judece după scrierile lui, precum şi cei care l-au cunoscut şi au văzut autentica lui simplitate şi smerenie sunt încredinţaţi că a fost un om al lui Dumnezeu.

Rep.: Iar astăzi, Biserica a consfinţit această certitudine…

Gheronda Sofronie: Gheronda Siluan „şi-a ţinut mintea în iad şi nu a deznădăjduit”. A luptat împotriva „vijeliei celei mari, cutremurului şi focului”(vezi 3 Regi 19:11-12) ispitelor. Iar acum ne vorbeşte din „adierea de vânt lin” a Domnului.