Praznicul Înjumătățirii Cincizecimii

11 May 2023

Trecând prin Postul Mare, am trăit evenimentul Învierii, care a fost în inima propovăduirii creștine chiar mai înainte ca Evangheliile să fie scrise. Unii tâlcuitori notează că toate prorociile Vechiului Testament despre darul Sfântului Duh, (cum este cea a lui Ioil 2, 28: „Voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul”), se refereau la sfârșitul veacurilor. Potrivit înțelegerii lor, aceasta urma să se întâmple atunci când Dumnezeu avea să reverse Duhul Său pe pământ. Însă, în comunitățile creștine timpurii, după Înviere și Cincizecime, bucuria și râvna creștinilor era întețită prin faptul că ei știau că trăiau deja vremurile de pe urmă, căci avuseseră deja experiența vie a Duhului Celui ce era menit să vină la sfârșitul veacurilor. Dumnezeu le dăduse deja arvuna moștenirii ce avea să vină[1] și așteptau venirea din nou a Domnului cu mare râvnă, strigând: „Maranatha, vino, Doamne”[2]. Sfântul Pavel le spune corintenilor cu o astfel de încredințare că „toate făgăduințele lui Dumnezeu, în El, sunt da; și prin El, amin”. Ceea ce Dumnezeu făgăduise a venit deja, pentru că El „ne-a pecetluit și ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre”[3]. Prin urmare, ei se simțeau strâns legați de sfârșitul veacurilor, de a Doua Venire a Domnului, și se rugau: „Fie ca harul lui Dumnezeu să vină, iar această lume să treacă”.

De aceea, pentru primii creștini, nu era atât de important când va să vină iarăși Domnul, pentru că El era deja prezent, așa cum le spunea Sfântul Pavel tesalonicenilor[4], dorind să le îndrepte luarea aminte spre trăirea prezenței lui Hristos cel Înviat acolo și atunci, în rugăciune și în frângerea pâinii. Lui Timotei i-a zis: „Adu-ți aminte de Iisus Hristos, Care a înviat din morți”[5]. Și el putea spune aceste cuvinte cu putere, pentru că trăise această trecere de la moarte la viață în propria sa ființă. Deși se numea pe sine urâciune, „unul născut înainte de vreme”, pentru că prigonise Biserica, totuși el zicea: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul Său, care a fost revărsat asupra mea, nu a fost în zadar. Ci m-am ostenit mai mult decât ei toți. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este cu mine”[6]. Pronia lui Dumnezeu l-a adus adesea în pragul morții, însă a fost izbăvit iarăși și iarăși, pentru a nu-și pune încrederea în sine, ci în Cel ce poate învia și morții[7].

Spunem toate acestea despre Sfântul Pavel, pentru că la Cincizecime, harul Sfântului Duh a pătruns însăși firea omului și a pecetluit această trecere de la moarte la viață în chip permanent, nu numai la răstimpuri, ca în Vechiul Testament. Aceasta trebuie să se repete în viața fiecăruia dintre noi, căci omul nu poate fi creștin fără a avea fie și numai o mică măsură a acestei trăiri, pe care o vedem din belșug în sfinții noștri. Trecând prin taina Crucii, ființa lor a fost cu totul pătrunsă de sfințirea lui Dumnezeu. Nimeni nu poate intra în odaia cea de sus a Cincizecimii fără Golgota; fiecare trăiește taina Cincizecimii în măsura în care este răstignit. Postul Mare este într-adevăr o vreme de pocăință, însă răstimpul dintre Paști și Cincizecime este vremea unei mai mari pocăințe, pentru că vedem contrastul dintre setea și dorirea Bisericii, și starea căzută a întregii noastre firi. Tindem necontenit către pământ, neputincioși a ne slobozi de sub puterea lui. Însă Biserica ne însuflă în aceste zile, întețindu-ne râvna pentru darul făgăduinței Tatălui. Judecându-ne inima înaintea acestei conștiințe a Bisericii noastre, vom provoca un cutremur înlăuntrul nostru ce ne va aduce un duh de pocăință, pentru că vedem limpede că această tânjire s-a stins înlăuntrul nostru și nu putem spune asemenea Sfântului Siluan: „Tânjește sufletul meu după Dumnezeul cel Viu”.

Stingem în noi dorirea după Dumnezeu atunci când ne urmăm propria voie, îngăduindu-ne mângâieri omenești. Cel ce viețuiește după voia sa nu poate înseta după Dumnezeu, fiind îndestulat cu ceea ce are. El abia așteaptă să se sfârșească ceasul rugăciunii. În schimb, cel ce își taie voia începe să tânjească după Dumnezeu și abia așteaptă să vină ceasul când va sta singur înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Dumnezeu încearcă să stârnească în noi dorirea de a ne alipi de El, pentru ca de bunăvoie să lucrăm împreună cu El. În Evanghelia de astăzi, voind să sporească dorința slăbănogului, Hristos îl întreabă: „Voiești să te faci sănătos?”[8]. Slăbănogul așteptase vreme de treizeci și opt de ani la acea scăldătoare, bineînțeles că voia să primească vindecare. Însă cine vrea să sufere „terapia” lui Dumnezeu? Ne simțim adesea prea în largul nostru cu neputința noastră și preferăm să rămânem așa cum suntem. Însă fără această dorire din partea noastră, Dumnezeu nu ne va tămădui cu de-a sila. În cartea sa, „Setea după viața veșnică”, Părintele Zaharia ne recomandă trei rugăciuni pentru această perioadă, care să ne întețească așteptarea: troparul Înjumătățirii Praznicului Cincizecimii, icosul Cincizecimii și Psalmul 118. Fiind însuflate de Duhul Sfânt, aceste rugăciuni strămută mintea omului de la tot ceea ce îl tulbură în vâltoarea vieții de zi cu zi, îndreptându-o spre adevărurile veșnice și neclintite. Spuse cu zdrobire de inimă, asemenea rugăciuni pot preschimba cu totul starea inimii omului.

În capitolul despre Înjumătățirea Praznicului Cincizecimii, Părintele Zaharia citează din Sfântul Ioan Scărarul, care spune: „Dacă un trup ce se atinge de un alt trup se preschimbă prin lucrarea aceluia, cum nu se va preschimba cel ce se atinge de Trupul lui Dumnezeu [prin rugăciune și contemplare] cu mâini nevinovate?”[9]. Într-adevăr, omul intră în comuniune cu harul lui Dumnezeu numai dacă se apropie cu curăție. Cum putem avea vreodată mâini neprihănite, de vreme ce păcătuim chiar dacă trăim fie și o singură zi în această lume? Această neprihănire ne este dată de lacrimile pocăinței. Este un dar, însă ca și în cazul slăbănogului, Hristos voiește împreună-lucrarea noastră de bună-voie. Și prin lacrimile noastre în rugăciune oferim tocmai această înclinație liberă. Atunci „ne atingem de Trupul lui Dumnezeu”, comuniunea noastră cu El devine atât de palpabilă încât ne preschimbă cu totul, pentru a nu mai căuta vreodată mângâieri omenești. De fapt, ieșind dintr-o astfel de rugăciune, omul nici nu se gândește măcar să se întoarcă în această lume, ci își dorește mai degrabă să nu mai iasă vreodată dintr-o asemenea rugăciune. Această rană în piept pricinuită de pocăință și lacrimi este ceea ce vedem la Sfântul Siluan, care avea o tânjire atât de puternică după Dumnezeu încât, atunci când îi citim scrierile, este ca și cum am asculta cântări ale praznicului Cincizecimii: „Tânjeşte sufletul meu după Domnul, şi cu lacrimi Îl caut pe El. Cum să nu Te caut? Tu mai nainte pe mine m-ai căutat, şi mi-ai dat a mă îndulci în Duhul Tău cel Sfânt și sufletul meu Te-a iubit”.[10]

Întrebare: Părintele Zaharia spune în cartea sa că Domnul ne educă mai mult prin absența Sa decât prin prezența Sa. Puteți să ne explicați?

Arhim. Petru: Pentru omul care nu are credință, absența lui Hristos nu este o educație. De fapt, acestuia îi este mai bine fără El, după cum spunea Marele Inchizitor al lui Dostoievski, care I-a zis lui Hristos: „Ți-ai făcut partea Ta, acum lasă totul în seama noastră. Mai bine lasă-ne în pace”. Pe cei ce au credință în El și Îl caută, Dumnezeu îi educă prin absența Sa. Cei trei ani pe care ucenicii i-au petrecut alături de Domnul au fost o mare școlire, iar aceasta s-a intensificat și mai mult după Învierea Sa, când li S-a arătat adesea. După Înălțare, El i-a părăsit vreme de zece zile, până la Cincizecime. Potrivit Părinților, Dumnezeu este asemeni maicii care se ascunde când plânge copilul, pentru ca noi să ne întețim strigarea către El. Sfântul Siluan se tânguiește că L-a pierdut pe Dumnezeu, dar de fapt prin aceasta el dă mărturie despre Dumnezeul Care era al lui în chip de neînstrăinat. Această pedagogie a părăsirii de către Dumnezeu Îl face să fie al nostru pentru totdeauna, pentru că în durerea și frica noastră, stând pe buza prăpastiei veșnicei pierzanii, ne deschidem și ne revărsăm inima înaintea Lui, și în noi nu mai rămâne nimic ascuns sau nevindecat. Fără această retragere a lui Dumnezeu, omul nu se poate întoarce către El cu toată ființa sa, așa cum cere porunca. Părinții pustiei spun că, dacă nu contenești să uzi un copac, acesta va muri până la urmă. El are nevoie și de răstimpuri de uscăciune pentru ca rădăcinile să i se adâncească în pământ. „Deşi acum nu-L vedeți, voi credeţi şi vă bucurați cu bucurie negrăită”, spune Sfântul Petru[11]. Ucenicii erau bucuroși să-L vadă pe Domnul înviat, însă după Cincizecime bucuria lor a fost și mai mare pentru că „s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară”[12]. Suferința de dragul lui Hristos a devenit cununa lor veșnică și nestricăcioasă.

Întrebare: Cum ne ajută în ceasul încercării pomenirea Domnului răstignit?

Arhim. Zaharia: Odată, un monah s-a plâns Starețului său că un frate nu-l ajuta în munca sa, iar Starețul i-a spus să meargă și să stea înaintea lui Hristos cel răstignit și să citească troparul pe care îl cântăm în Joia Mare, care spune: „Fiecare mădular al sfântului Tău trup a răbdat ocară pentru noi; capul a răbdat spini; faţa scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oțetului celui amestecat cu fiere, urechile hulele cele păgânești…”. „Atunci”, a spus Starețul, „dacă îndrăznești, întoarce-te și plânge-te de fratele tău.” Prin urmare, păstrându-L pe Hristos înaintea ochilor noștri, ne vom păzi fără de păcat. „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin”[13].

Întrebare: În ce fel se deosebește părințenia lui Dumnezeu-Tatăl de părințenia lui Hristos?

Arhim. Zaharia: Trebuie să facem întotdeauna o deosebire între viața fără început a Treimii și iconomia lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, care a fost înfăptuită de Hristos în istorie. În sânul Sfintei Treimi, Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt. Hristos este Fiul „născut din Tatăl mai înainte de veci”, așa cum spunem în Crez, iar „Duhul Sfânt, Domnul”, este de asemenea Dumnezeu, dar purcede de la Tatăl. Acestea sunt însușiri ipostatice care nu pot fi schimbate între ele. În iconomie, însă, Hristos este „Părinte al veacului ce va să fie”.[14] Cuviosul Sofronie a spus că Îl putem numi pe Hristos „Părinte” pentru că la Botez suntem îmbrăcați cu harul lui Hristos cel înviat și prin El ne naștem întru veșnicie. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, spune Domnul[15].

Întrebare: Puteți explica deosebirea dintre suflet și duh în om?

Arhim. Zaharia: Există anumiți termeni care sunt de neînlocuit în învățăturile noastre de credință. De pildă, Hristos este „de o ființă cu Tatăl”. Nu putem înlocui această expresie cu una „asemănătoare”. Pe de altă parte, în limbajul Părinților filocalici, cuvântul „minte” (nous) este adesea folosit cu sensul de „inimă”. Uneori, „duh” este folosit cu sensul de „suflet”. Duhul este darul lui Dumnezeu către sufletul omului. Este partea cea mai înaltă a sufletului care Îl primește pe Duhul Sfânt. Numai sufletele reînnoite au duh. Când Dumnezeu a suflat în nările lui Adam, acesta a devenit „suflet viu”[16], în timp ce despre Hristos spunem că este „duh dătător de viață”[17]. Când Duhul lui Dumnezeu pătrunde în om, omul devine și el duh, adică dobândește ipostas înaintea lui Dumnezeu.

Întrebare: Dacă am pierdut harul Învierii, cum putem păstra vie râvna, mai ales în perioada aceasta a Cincizecimii?

Arhim. Zaharia: Într-adevăr, firea noastră nu poate păstra multă vreme harul Învierii. Însă, așa cum în Postul Mare ne pregăteam pentru Paști, gustând întrucâtva moarte în trupul nostru prin post, metanii, slujbe bisericești și spovedanie, tot așa și această perioadă ne pregătește pentru darul Duhului Sfânt. S-ar putea ca Dumnezeu să nu ne dea flacăra Mângâietorului în ziua Cincizecimii, atunci când ne așteptăm noi, însă dacă o căutăm cu sârguință, din inimă, Dumnezeu nu ne va dezamăgi: El ne-o va dărui atunci când știe El că este mai bine. Important este să o căutăm. Iar în acest sens, ne ajută slujbele și cântările Bisericii, pericopele din Scriptură care se citesc în această perioadă, care toate ne întețesc așteptarea pentru darul Duhului Sfânt. Într-un fel, această perioadă are o și mai mare încordare duhovnicească. Părinții filocalici spun că lucrarea sau făptuirea este trambulina pe care pășim pentru a urca spre contemplație, spre cunoaștere. Această perioadă a Penticostarului a fost precedată de Postul Mare, un răstimp de lucrare mai intensă la nivelul practic al virtuților. Iar dacă am trăit cum se cuvine acest răstimp de trudire, ar trebui să ne vină mai ușor să ne rugăm, ar trebui să trăim puterea Numelui lui Iisus Hristos. Cel ce se pocăiește vărsând multe lacrimi are inima pregătită să se roage fără osteneală cu Numele lui Hristos. Atunci când lacrimile pregătesc inima, Numele vine ca „roua de dimineață”[18].

Întrebare: Cum putem să ne bucurăm în suferințele noastre asemeni apostolilor după Cincizecime?

Arhim. Zaharia: Ei s-au bucurat pentru că își iubeau Stăpânul. Iubirea este cea care naște în inimă dorința de a suferi pentru Cel Iubit. Așa cum El Și-a arătat dragostea față de noi prin suferințele Sale, la fel și sufletul atunci când este rănit de dragostea lui Hristos dorește să sufere de dragul Lui. Aceasta este o taină: în această lume, iubirea dumnezeiască se exprimă prin durere și suferință. Așa cum spunea acel Părinte Isidor care chiar și la bătrânețe își mânca mâncarea stând în picioare: „Tot ce am suferit nu este încă nimic, pentru că, pe când eram noi păcătoși, Hristos S-a răstignit pentru noi”. Astfel, dorința de a suferi vine în suflet ca un răspuns firesc după ce a fost rănit de vederea Mielului lui Dumnezeu dus la junghiere.

Întrebare: Când cineva ne nedreptățește, simțim durere și tindem să răspundem îndreptățindu-ne. Ce ne ajută să păstrăm tăcerea în acel moment?

Arhim. Zaharia: Eu însumi sunt foarte sărac, dar cred că ceea ce ne ajută foarte mult este pecetea darului Duhului Sfânt. De fiecare dată când suntem atinși în rugăciunea noastră de Duhul lui Dumnezeu, Care ne arde inima și ne luminează mintea, ne cuprinde o mare teamă, teama de a nu-L mâhni. Atunci orice cuvânt rău-voitor este tăiat ca și cu un cuțit înainte de a ne ieși din gură. Nu ne îngăduim să răspundem înapoi. Pe când cel ce nu are părtășie cu harul lui Dumnezeu, sau are doar într-o mică măsură, se grăbește să răspundă înapoi. Acesta este un criteriu pentru a deosebi sufletele reînnoite de cele ce nu sunt încă născute din nou din Duhul Sfânt. De îndată ce îi atingi puțin, ei „lovesc înapoi”, iar aceasta arată că au pierdut harul lui Dumnezeu. Harul este ca un prieten tainic în inimă, care ne spune mereu: „Nu rosti acest cuvânt, altfel te voi părăsi. Nu face aceasta, altfel vei rămâne fără mine”. Astfel, suntem păziți întru frica lui Dumnezeu, care este începutul adevăratei înțelepciuni[19]. Atunci le preferăm pe cele veșnice în locul celor vremelnice, pe cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase.

[1] Vezi Ef. 1:14.
[2] Cf. 1 Cor. 16, 22; Apoc. 22, 20.
[3] Cf. 2 Cor. 1, 20-22.
[4] Vezi 2 Tes. 2, 1-5.
[5] 2 Tim. 2, 8.
[6] 1 Cor. 15, 8-10.
[7] 2 Cor. 1, 9.
[8] In. 5, 6.
[9] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 28, 52, în Filocalia, vol. 9, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2013, p.  475.
[10] Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Accent Print, Suceava, 2015, p. 283.
[11] 1 Pet. 1, 8.
[12] Fapte 5, 41.
[13] Ps. 15, 8.
[14] Isa. 9, 5.
[15] In. 14, 6.
[16] Fac. 2, 7 (Sfânta Scriptură în ediția de la 1914).
[17] 1 Cor. 15, 45.
[18] Cf. Os. 6, 4.
[19] Cf. Pilde 9, 10; Ps. 110:10.
Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB