Tinerii, Biserica și monahismul

Starețul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, arhimandritul Elisei, vorbește într-un interviu exclusiv pentru Pemptousia, despre legătura tinerilor cu Biserica și cu monahismul.

Pemptousia: Gheronda, dacă tot am vorbit despre legătura Sfântului Munte cu lumea, aș vrea să vă pun o altă întrebare ce reprezintă frământarea multor creștini ortodocși, și nu numai, din Grecia și din afară, oameni ce vor să se apropie de creștinism și de viața duhovnicească autentică. Condițiile de viață s-au schimbat foarte mult în ultimii 30 de ani în mod practic dar și ca percepție a oamenilor. În mijlocul acestor schimbări radicale, care au schimbat foarte mult și modul de viață al oamenilor și influențează societatea dar și omul ca persoană, există vreun mod specific în care oamenii sunt atrași către Biserică și către monahism? Sau este greu să se întâmple acest lucru din pricina noilor condiții?

Egumenul Elisei: Mereu în istorie au fost condiții dificile. Mereu a existat această dificultate și, dacă e să facem un excurs în istorie și în vremurile mai vechi, vom vedea că mereu a existat această problemă. Desigur, nimeni nu poate să țină pe loc evoluția, evoluția societății, a tehnologiei,  a vieții oamenilor, în general. Nu ne putem întoarce înapoi, înainte trebuie să mergem și, prin urmare, trebuie să privim cu ochi buni, ca fiind ceva pozitiv ceea ce se întâmplă în societate. Desigur că Biserica va folosi câteva mijloace convenționale de ,,atragere” a oamenilor iar acestea se referă la modul în care îi ,,adunăm” pe oameni astăzi, modul în care le vorbim acestora, exemplele și parabolele pe care le folosim pentru a înlesni transmiterea mesajului și înțelegerea corectă a acestuia. Și Hristos a vorbit în parabole potrivite, acolo unde întâlnea oameni, la munca câmpului, la pescuit, cu animalele la păscut. A vorbit despre probleme comune oamenilor, despre sărăcie, boală, neputință și altele, toate acestea le-a prezentat în parabole. Și noi, astăzi, putem folosi foarte multe mijloace contemporane, mijloace de comunicare cu oamenii etc. Acest lucru nu este, însă, cel mai important pentru a-i aduce pe oameni în biserică. Oamenii vor veni la biserică atunci când vor avea dispoziția cunoașterii de sine. Nu este scopul nostru, al monahilor, să strângem cât mai mulți adepți ai monahismului în biserici.

Dorește omul să se cunoască pe sine? Biserica două lucruri poate să ofere: viața veșnică și sfărâmarea morții. Biserica nu poate să ofere altceva. Ea are o organizare lumească, dar nu aceasta este misiunea ei, esența ei. Biserica este Trupul tainic al lui Hristos care spune: ,,Are omul această dispoziție înlăuntrul său de a cunoaște adevărul?”. Asta poate să ofere Biserica, viața și sfărâmarea morții. Biserica deține flacăra adevărului, adevăr care nu este din această lume, și, ori de câte ori ea încearcă să impună acest adevăr în lume, care trăiește după legile ei, lumești, Biserica eșuează. Ori de câte ori Biserica a vrut să demonstreze că este un organism puternic, a eșuat. Ea nu poate și nu trebuie să țină pasul cu tot ce se întâmplă în jurul ei, cu acest iureș al informației și al tehnologiei pentru că ea trăiește în timpul ei, are propriul ei timp. Toate se schimbă, însă un singur lucru nu se schimbă în privința Bisericii: Biserica este imaginea celor viitoare. Ea ne cheamă să ne spună ce se întâmplă dincolo de această lume, nu în această lume. Ceea ce se întâmplă în această lume o știu foarte bine alții, care cu asta se ocupă, nu este preocuparea principală a Bisericii ca să știe asta. Noi le putem spune oamenilor ceea ce se întâmplă dincolo de această lume.

Monahismul este ca un sfeșnic care luminează și spune: ,,Există lumină!”. Care este această lumină? Lumina aceasta este modul de comunicare al omului cu Dumnezeu. Adică să învățăm cum să comunicăm, cum să ne unim, cum să-L înțelegem pe Dumnezeu. Așadar, Biserica aceste două lucruri poate să le ofere lumii și asta are să spună lumii. Deci, atunci când Biserica va vorbi în mod adevărat despre acestea, oamenii vor veni spre noi. Desigur, vom folosi și mijloacele potrivite pentru a-i chema pe oameni. Însă, nu acesta este lucrul cel mai important. Pentru că, de foarte multe ori, aceste mijloace nu au efectul scontat. Un exemplu în acest sens este Biserica Romano-Catolică. Aceasta a încercat mereu să fie în pas cu societatea, discursul ei a fost mereu un mesaj contemporan, actualizat, acel aggiornamento despre care cunoaștem, dar, cu toate acestea, a eșuat. Discursul ei nu a fost despre cele viitoare și a eșuat. Noi vorbim despre urcarea omului către Dumnezeu și coborârea lui Dumnezeu către om și cum, din această legătură, omul va dobândi și cele pământești necesare traiului, va fi mai liniștit, mai împăcat cu sine și cu ceilalți, dar vorbim și despre viața viitoare, despre faptul că nu trebuie să ne temem de moarte, trebuie să ne obișnuim cu ea pentru că este doar o trecere. Acestea sunt lucruri pe care Biserica le-a propovăduit dintotdeauna, nu este ceva nou, și, atunci când vom vorbi cu convingere despre asta, noi, reprezentanții Bisericii, cu siguranță că mesajul Bisericii va fi înțeles de cei care își doresc cu adevărat să facă parte din ea.