Mitropolitul Nectarie al Argolidei: Responsabilitatea episcopului în epoca noastră

27 June 2015

Mitropolitul Nectarie al Argolidei, fost egumen al Mănăstirii Sagmata, vorbește într-un interviu acordat teologului și muzicologului Ilías Liamís, despre responsabilitatea pastorală a episcopului, despre Sfântul Luca al Crimeei și despre alte subiecte de actualitate.

nekt-arg-in

Mitropolitul Nectarie al Argolidei

Ilías Liamís: Înaltpreasfințite, am certitudinea că ceea ce va urma va fi un cuvânt al inimii și abia în al doilea rând o convorbire formală și desigur, una jurnalistică. Asta și pentru că în inima mea imaginea și calitatea dumneavoastră sunt așezate undeva foarte sus.

Deci, așa s-au derulat lucrurile, încât în momentul de față, Dumnezeu și Biserica Lui v-au așezat acolo de unde, ierarhic vorbind, nu se poate urca mai sus. Pentru ochii celor mulți, Biserica nu este nimic mai mult decât o piramidă care își are și ea vârful ei. Știți însă și dumneavoastră, și eu, la rândul meu am înțeles asta, dar și cei care cu adevărat s-au preocupat măcar puțin ca să cunoască în esența ei ce este acest ceva care se numește Biserică, știu că această piramidă nu este o piramidă seculară a puterii, ci că lucrurile stau tocmai invers. Acest cuvânt binecunoscut, ”Cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei din urmă”, cred că poate fi confirmat de fiecare episcop care conștientizează povara grea a misiunii sale, pe care și eu, un simplu mirean, o constat zi după zi, din cele câteva relații personale pe care le am cu confrați de-ai dumneavoastră episcopi. Îmi dau seama că poverile sunt foarte grele, atât la nivelul răspunderii duhovnicești, cât și la nivelul lucrării pastorale, dar și la nivelul dilemelor și la nivelul… ce altceva să mai spun? Să nu numim piramida aceasta o piramidă a puterii, ci să o numim piramidă a slujirii.

Veniți, așadar, la un moment dat și preluați această răspundere. În vremurile de azi însă, după părerea mea, poporul este foarte mâhnit de un lucru anume, simte că îl guvernează, că îl administrează și că pentru el iau decizii niște oameni care nici măcar nu au habar prin ce trece, ce se întâmplă. Nu atât faptul că suferim din cauza situațiilor care au devenit tot mai grele, ci conștiința că între noi, cei care ne aflăm undeva jos și cei de la putere, care se află foarte sus, există o mare prăpastie. Aș vrea să putem astăzi, prin discuția noastră, să punem puțin în lumină faptul că Biserica este una dintre puținele instituții, organizații etc. – cum doriți să o numiți – care poate încă să îi înțeleagă pe oameni, și am impresia că o scurtă retrospectivă a parcursului dumneavoastră, de la început până în momentul de față și, dacă vreți, să-l numim un parcurs nu al urcării ierarhice, ci al pogorârii, al chenozei întru slujire, va arăta că dincolo de toate lucrurile vulnerabile pe care le poate acuza cineva în aspectul omenesc al organismului care se numește Biserică, pentru că cel teandric totdeauna va dăinui, discuția noastră va pune în lumină faptul că în acest spațiu, împreună-pătimirea și împreună-durerea sunt încă lucruri vii. Și că un episcop are posibilitatea să-și dea seama ce se-ntâmplă cu acest popor și să acționeze în consecință.

Și, în cazul dumneavoastră, la un moment dat a venit o chemare pentru această cale a monahismului? A existat vreun om care v-a deschis această cale? Și spun acest lucru, pentru că în orice parcurs există cineva care ne inspiră și ne trasează un drum. A existat un asemenea om în cazul dumneavoastră?

Mitropolitul Argolidei: Da, a existat. Întâi de toate doresc să vă mulțumesc pentru invitație și dumneavoastră, și organizatorilor emisiunii. Ceea ce ați spus despre piramidă mă preocupă permanent și, într-adevăr, o văd ca pe o piramidă a slujirii. De multe ori, am auzit spunându-mi-se: ”Bună promovare!” sau ”La mai mare!” și aici mi s-a urat așa ceva. Oamenii au această viziune, a piramidei, eu însă am, dimpotrivă, viziunea piramidei răsturnate, după cuvântul: ”cel dintâi să fie ca cel de pe urmă”. Acest lucru am dorit să îl lămuresc dintru început.

Acum m-ați adus cu mulți ani înapoi, în Marousi, în locul meu natal. Să spun că provin dintr-o familie săracă și nu mi-e rușine cu asta, o familie cu mulți copii dintr-un cartier sărac, în care pe atunci nu aveam apă curentă, ne turnam apă cu oala, nu aveam încălzire centrală, nu aveam frigider, nu aveam decât curent electric. Și, dacă comparăm acea epocă, pe care cei mai mulți dintre noi au trăit-o, cu criza de azi, mă întreb când a fost de fapt vorba de criză: atunci sau acum? Deci, am trăit într-un cartier simplu, aș spune un cartier desprins parcă din scrierile lui Alexandros Papadiamandis. Din toate întâmplările pe care le-am trăit am învățat cum trăiesc oamenii simpli, nu atât starea lor jalnică de sărăcie, cât mai ales și sfințenia și omenia lor.

Un al doilea punct asupra căruia aș dori să mă opresc și care m-a marcat este faptul că strada noastră se afla chiar lângă cimitir și în fiecare zi vedeam 1-2, chiar și cinci înmormântări. De mic copil, așadar, m-am obișnuit să văd înmormântări, ceea ce înseamnă că am intrat în contact direct cu moartea și am înțeles că omul are o ”dată de expirare”. Am să vă spun o întâmplare din anii copilăriei mele. Aveam un prieten, Meletie îi spunea, avea trei ani, ne jucam în fiecare zi, și într-o zi l-am pierdut, a murit; o bucată de vreme nu a mai ieșit la joacă, nu înțelesesem ce s-a întâmplat, ceva aflasem eu, că s-a îmbolnăvit prietenul meu, dar într-o zi mi-a spus mama:

”Iannaki, vino să-l vezi pe prietenul tău pentru ultima oară”, și îmi aduc aminte scena, o înmormântare și un coșciug mic în care era Meletie, pe care îl duceam la cimitir. Și această scenă m-a tulburat. Mă gândeam că în locul lui puteam fi și eu. Ceea ce m-a marcat încă de atunci este conștientizarea faptului că omul are o dată de expirare. Era o pomenire a morții de care vorbesc Părinții, desigur, în alt mod, dar pe care o trăiam în fiecare zi. Și acest lucru m-a făcut să mă gândesc de foarte curând la lucrurile esențiale ale vieții, să îmi pun întrebări. Ce se întâmplă? Și dacă vei câștiga toată lumea, ce mare scofală ai făcut, ce importanță mai au toate astea în clipa când vine moartea care pune capăt la toate? Aceste problematizări erau cumva copilărești, însă erau serioase, erau reale.

Al doilea lucru despre care m-ați întrebat a fost persoana care mi-a marcat viața. În afară de mediul familial, în care, slavă Domnului, aveam oameni ai Bisericii, o persoană duhovnicească deosebit de importantă pe atunci în Marousi era Părintele Athanasie Farmakiótis. O mare personalitate, un levit smerit care a venit în Marousi pe la vârsta de 36 de ani și, dintr-un cartier mort duhovnicește, a făcut un cartier viu, și oamenii l-au cunoscut pe Dumnezeu prin acest om, care nu era întâi de toate un preot, ci mai degrabă era un părinte, și toți îl considerau părinte al lor. De mic copil am crescut cu aceste povestiri despre părintele Athanasie. Și nu prea înțelegeam eu bine ce și cum, atât doar știam: că este un sfânt, dar nici măcar nu știam ce înseamnă sfânt. Însă povestirile pe care le auzeam despre acest om, despre dragostea, filantropia și jertfa sa de sine m-au influențat foarte adânc. Cred că a fost primul impuls, iar pentru mine a devenit un model. Prin el mulți au devenit preoți. Și să-l pomenesc și pe actualul Mitropolitul Argolidei, și acesta din Marousi, și acesta fiul lui duhovnicesc.

M-am învrednicit ca în urmă cu câțiva ani să îi scriu viața, pe care, mărturisesc, am scris-o plângând. Nu a fost o simplă biografie, ci a fost pentru mine o pildă de viață. Faptul că am avut un asemenea model, mai târziu am înțeles că a fost o puternică contrapondere în adolescența mea la tulburările, neliniștile, agoniile prin care trece un copil. Și, desigur, orice copil vrea să imite ceva în viață. Ceea ce vede în viață, aceea vrea să imite. Pentru mine, părintele Athanasie era un model și nu îl voi uita niciodată. Consider că este unul din sfinții epocii noastre, care a deschis calea multor oameni, și în mod indirect, dar și direct – mie, de pildă.

Ilías Liamís: Acum, Părinte, e de ajuns un om ca să învie un întreg cartier?

Mitropolitul Argolidei: Sfințitul Ioan Gură de Aur spune că e de-ajuns un om pentru a învia un întreg oraș. Da, un întreg cartier, Părintele Athanasie a înviat duhovnicește cartierul Marousi, deși nu era un om care să știe multă carte, nu…

Ilías Liamís: Deci, e posibil.

Mitropolitul Argolidei: Da, și, fără să aibă alte capacități, a înviat acest loc prin dragostea și patriotismul lui.

Ilías Liamís: Cât despre noțiunea de model, despre care ați vorbit, eu am convingerea profundă că, dacă în acest moment există un lucru care se află într-o incredibilă sărăcie, acela este lipsa de modele pentru oamenii tineri, tinerii nu mai pot găsi ceva cu care să se asemene. Oricum vor ajunge să semene cu ceva, însă asta nu înseamnă că acel ceva va fi obligatoriu bun. Vreau să vă întreb foarte sincer și personal: v-ați asumat acest rol de model? Îl simțiți, simțiți că oamenii privesc la dumneavoastră ca la un posibil model de urmat, și mai ales tinerii, că ați putea să le dați o linie de viață? Simțiți asta ca pe o răspundere?

Mitropolitul Argolidei: Da, este una din răspunderile celui chemat să devină cleric, este chemat să fie model, toți privesc la el. Acest lucru îl spune Evanghelia însăși.

Ilías Liamís: La un moment dat ați ales preoția. S-a întâmplat devreme în viața dumneavoastră?

Mitropolitul Argolidei: Uitați cum a fost, după ce am terminat liceul, în mine s-a aprins acest dor după viața monahală încă mai puternic, am urmat doi ani Școala Bisericească Superioară Rizario, apoi stagiul militar. Iar azi, aici, la emisiunea noastră este prezent și comandantul meu și mă bucur mult, el ar putea să vă spună mai multe despre mine, eu însă o să înfrumusețez puțintel lucrurile. Iar după stagiul militar a urmat mănăstirea. Desigur, în această perioadă critică a deciziilor, au avut un rol important în viața mea anumiți oameni pe care i-am avut ca modele.

Pe atunci începusem să îi descoperim pe Părinții duhovnicești, pe Părintele Paisie Aghioritul, pe Părintele Porfirie, pe Părintele Efrem Katunakiotul, precum și pe alții. În acea perioadă, deci, acești oameni și-au adus contribuția în luarea deciziei mele. Aveam de-acum mai multe modele și mi s-a deschis calea către mănăstire. Ca să vă spun adevărul, nu mă gândeam la preoție, pe mine mă interesa să merg la mănăstire, iubeam atât de mult mănăstirea, cu întreaga viață pe care o presupune, cu slujbele, cu ascultările etc. Mănăstirea era pe atunci modelul meu. Preoția a venit mai târziu, nu pe neașteptate, nu aș putea spune asta, dar nu la inițiativa mea, ci la îndemnul Părintelui meu duhovnicesc, deși la început m-am împotrivit puțin. Așa am fost hirotonit diacon.

Ilías Liamís: Vorbim despre mănăstirea Sagmatá…

Mitropolitul Argolidei: Nu, inițial trebuia să mergem în Sfântul Munte, dar au apărut niște greutăți și, la îndemnul Părintelui Paisie Aghioritul, ne-am stabilit în Kerkyra, și acolo am devenit monah, am fost hirotonit de Înaltpreasfințitul Policarp, apoi, din nou am întâmpinat niște greutăți și am fost nevoiți să venim aici, în Viotía, iar actualul arhiepiscop al Atenei, pe atunci Mitropolit al Tebei, ne-a propus să mergem să vedem mănăstirea  de la Sagmatá, și, într-adevăr, ne-am dus, ne-a plăcut și am început acolo să organizăm viața călugărească, la Sagmatá am viețuit 36 de ani, am început – ca azi îmi aduc aminte – în 1977, atunci ne-am instalat la Sagmatá.

Ilías Liamís: Ce a fost acel lucru care prin excelență v-a ”ademenit” pentru a urma o astfel de viață, ce e acel ceva care face inima să spună: ”Pentru mănăstire eu le las pe toate în urmă”.

Mitropolitul Argolidei: Îmi amintesc de Părintele Paisie Aghioritul odată, și era și un prieten al meu, care și el vroia să devină monah, dar cam amâna. Și îi spune Părintelui Paisie: ”Ce să fac, părinte, să mă fac sau nu monah?”. ”Uite cum stă treaba”, îi răspunde Părintele: ”Ai dor în tine să zici vai și-amar de tine, lume? Dacă nu ai acest dor, n-o face”. Eu aveam acest dor. Deciziile pe care le ia cineva la 24 de ani sunt imature, să nu ne așteptăm la maturitate la 24 de ani, însă ceva ne impulsionează, un entuziasm, o râvnă, lucruri nelămurite. Desigur, una aștepți, alta găsești, alte scopuri își propune cineva, altele îi pune în față Dumnezeu. Exista în mine acest dor după mănăstire, după acest mod de viață, cum v-am spus și mai înainte, și o dispoziție de a mă jertfi pentru Dumnezeu, acesta consider că a fost impulsul, nu cred că aș putea spune altceva. Anumite lucruri nu țineau de rațiune.

Ilías Liamís: Să spun altfel același lucru: unui fiu duhovnicesc, la aceeași vârstă, i-ați da acest îndemn sau l-ați împiedica?

Mitropolitul Argolidei: L-aș problematiza, de aceea pot spune că, deși am atâția fii duhovnicești, până acum nici unul nu s-a făcut monah.

Ilías Liamís: Ați fost peste măsura de convingător cu problematizarea, se pare!

Mitropolitul Argolidei: Da, peste măsură de convingător.

Ilías Liamís: Cu toate astea, a dat Dumnezeu har, și calea aceasta pentru dumneavoastră a rămas statornică, și ea continuă.

 Mitropolitul Argolidei: Da.

Ilías Liamís: De-acum încolo, să dau și mărturia mea personală, v-am cunoscut la 4-5 ani de la instalarea dumneavoastră în Sagmatá, mi-a fost dat să văd acolo un spațiu renovat și o râvnă pentru o viață liturgică consecventă și, îndrăznesc să spun, în ochii mei era o viață și o cale inovatoare. Cu consecvență, cu o limpezime a cuvântului, cu simplitate, un mod de viață liturgică care poate, dacă nu să miște, cel puțin să problematizeze chiar și pe un vizitator indiferent. Aceasta e prima mea imagine pe care mi-am făcut-o când am ajuns pentru prima oară, acolo sus, la Sagmatá. Importanță nu are însă ce am văzut eu. Dumneavoastră ce considerați: această cale a avut succes, ați văzut rezultatul pe care îl scontați?

Mitropolitul Argolidei: Uitați, un monah trece prin foarte multe greutăți, și eu am trecut prin multe greutăți: lăuntrice, personale, dezamăgiri, dar și multe bucurii, ca și unul care se căsătorește: una are în cap, dar alta găsește. Ai în minte o închipuire, o anume reprezentare, toți trecem prin asta, dar la un moment dat ne eliberăm de fantasmă. Sunt zidurile de carton care se vor prăbuși, și ele trebuie să se prăbușească. Nu putem trăi cu minciuni. Deci, există realitatea, anume că ai cu tine alți 5-6 frați și nici unul nu seamănă cu tine, trebuie să îl tolerezi pe celălalt, să îl suporți, să îl iubești, să te mai și sacrifici câteodată pentru el, să mai renunți la anumite lucruri pentru el. La toate astea ajungi la un moment dat, după cum cred că se întâmplă și în căsătorie. Toți, ca să spun asta mai simplu, spun că primele cinci stadii ale căsătoriei sunt parcurse și de monah, adică: la început vii cu așa un entuziasm, că nu vezi nimic în fața ochilor, crezi că ți-ai găsit prințul sau prințesa. După ceva timp începi să zici: ”Nu este chiar așa cum mă așteptam”. Al treilea stadiu: ”Îl schimb eu” sau ”O schimb eu”, apoi, la al patrulea stadiu vine constatarea că: ”Nu se schimbă”, iar la al cincilea fie te desparți, fie îl accepți așa cum este, îl iubești așa cum este și mergeți împreună pe același drum. Cam tot așa, și monahul parcurge primele stadii ale vieții sale. Dar aceste stadii trebuie parcurse dinamic, cu hotărârea de a te lupta: fără luptă nu se poate nimic.

Ilías Liamís: Există și un parametru care nu este foarte cunoscut, însă pentru mine a fost un experiment inedit. Vă aflați în mănăstire și în același timp vă asumați răspunderi duhovnicești jos, în lume. Acesta nu încetează să fie un experiment, care presupune și riscuri, dar astâmpără și setea oamenilor de duhovnicie. Dintr-o dată, iată, niște monahi de sus, de la munte – mănăstirea este și pe vârf munte, se vede de jos cât e de înalt – sunt alături de noi. Și te întrebi două lucruri: ”Ce poate spune un monah lumii de jos care se mișcă și înțelege lucrurile în virtutea unor coduri cu totul diferite?”, și un al doilea lucru: ”Calea monahală poate fi primejduită sau este astfel întregită?”.

Mitropolitul Argolidei: Acesta este un subiect important și a reprezentat o mare dilemă cu care ne-am confruntat de multe ori. Ieșirea între oameni a venit ca ofrandă, dar în același timp putea altera viața lăuntrică a mănăstirii. Și cred că acest lucru îl trăiesc toți monahii care au o problemă similară. Ne-am gândit, desigur, de multe ori: ”Oare ar fi fost mai bine să avem o turmă de oi și un coteț de găini, așa, simplu, pentru a ne face acolo, o ascultare. Sau aceste ore e mai bine să le dăruim oamenilor care au nevoie de slujire duhovnicească. Noi am zis mai bine să le facem pe cele de-al doilea. Pentru altfel de munci nu suntem buni, am încercat. Și am văzut că acest experiment în multe aspecte a reușit. Astfel, actualul Arhiepiscop al Atenei, pe atunci Mitropolit al Teberi, ne-a dat posibilitatea să ne deschidem față de satele și orașele din eparhie, unde fiecare urma să țină o omilie într-un grup de tineri. Și acest lucru s-a întâmplat și a avut, aș spune, mult succes în rândul oamenilor, adică au răspuns foarte bine tinerii. Îmi amintesc, organizam întâlniri în Teba, cu 40 până la 150 de copii de gimnaziu. Un număr impresionant, aș spune, pentru datele actuale. Acest lucru a oferit și alte prilejuri, de-acum eram preoți, îi spovedeam pe acești copii, precum și alți oameni, ne implicam în problemele lor, le făceam consiliere și, astfel, în toți acești ani am avut foarte multe experiențe puternice. Ceea ce ne salva efectiv viața duhovnicească, era, desigur, mănăstirea, în sensul că aveam slujbele noastre, aveam un parcurs comun, o viață comună, și eu, unul, preferam acest lucru, decât să locuiesc singur într-un apartament, ca preot paroh, să n-am cu cine să schimb o vorbă, chiar să mă cert, până la urma și cearta este o manifestare a relației. Și a te zdrobi pentru celălalt, a te netezi sufletește în relație cu celălalt are o mare importanță. Când ești singur, din păcate, singurul lucru pe care îl auzi este propriul sine.

Ilías Liamís: Ce îi făcea pe acei 150 de copii să vină să asculte un călugăr?

Mitropolitul Argolidei: Faptul că am încercat în acești ani să vorbi într-un limbaj accesibil, nu într-unul formal, nu – cum ați spus mai înainte, la început? – nu într-un limbaj protocolar. Am încercat să le vorbim direct. Cred că asta i-a făcut să vină să asculte.

Ilías Liamís: Nevoia de spiritualitate monahală credeți că a găsit ecou între oamenii tineri, la care, totdeauna, atrage, farmecă, căutarea absolutului, deși uneori nu e de lungă durată?

Mitropolitul Argolidei: Da, uitați, nu pot spune că suntem o mănăstire aghiorită, la noi nu e ca și cum te-ai duce în Sfântul Munte. Cu alt scop te duci în Sfântul Munte. Mănăstirea noastră este una aproape de oameni, veneau, ne deschideau poarta și vedeau niște monahi care zâmbesc, care nu îi privesc cu ochi critici, și acest lucru cred că a avut efect. Acum, făceam de multe ori privegheri și vedeam că se umple biserica de tineri, la fel și la alte activități. Devenise și acest spațiu un spațiu al lor.

Ilías Liamís: Ce se întâmplă cu factorul ”parohie” în acest caz? A devenit mănăstirea parohia lor?

Mitropolitul Argolidei: Nu, nu pot spune că mănăstirea a devenit parohie. Uitați, deși toți credem în parohie, însă dacă parohia nu funcționează ca o familie, mai bine să nu existe, credem foarte mult în acest lucru, că parohia este celula Bisericii. Însă, atunci când o parohie nu lucrează așa cum trebuie să lucreze, oamenii trebuie să se refugieze undeva. Asta dintr-o lipsă, desigur.

Ilías Liamís: V-am pregătit trei întrebări legate de un lucru pe care și dumneavoastră acum îl vedeți din altă perspectivă. Este vorba de acest celebru ”gherondism”, adică dorința oamenilor și tendință lor de a merge și a se lipi de cineva care îi va lua de mână și îi va purta pas cu pas, rupându-se de multe ori și de parohie, de multe ori și de trupul eclezial. Desigur, la Sagmatá dumneavoastră ați avut binecuvântarea de a fi în chip foarte organic legați de episcopul locului în toate aceste acțiuni. Acum, din perspectiva noului rol, ca mitropolit, vedeți un pericol în acest sens, ca la un moment dat mănăstirea să se substituie unui autentic spirit bisericesc și să alunece pe o cărare străină?

Mitropolitul Argolidei: Aceasta este într-adevăr o mare primejdie. De multe ori oamenii au nevoie ca alții să decidă în locul lor, ca cineva să îi priveze de propria libertate, pentru că nu pot lua decizii singuri, iar gherondismul este un fenomen bolnav care, din păcate, influențează foarte mulți oameni. Sunt oameni care caută asta, atât unii părinți duhovnicești, cât și invers, fii duhovnicești care vor un asemenea tip de relație: vor pe cineva care să decidă pentru ei. Să decidă chiar și câte pahare să bea în fiecare zi. Se creează o situație bolnavă, o dependență, un soi de teroare, și de multe ori tinerii, dar nu numai tinerii, ci și oameni maturi, au o relație atât de strânsă cu duhovnicul, dar nici nu o pot numi relație, ci o dependență de părintele lor duhovnicesc, încât ajung să creadă că acela e atât de sfânt, de nici nu calcă pe pământ, răspândește bună mireasmă, face minuni, cuvinte întâmplătoare i le interpretează ca înainte-vedere și străvedere și ajungem la stări foarte bolnave. Iar când Biserica decide să ia vreo măsură, este deja foarte târziu, pentru că atunci ”Gheronda” începe să tune și să fulgere despre ecumenism, despre 666, și-i ia pe-ai săi și se poate duce într-o comunitate pe stil vechi și de-acum încolo pentru el toată Biserica va merge-n iad, pentru că, știu și eu, l-au recunoscut pe Papă. Mai știu și eu ce altceva? Asemenea fenomene există, au existat, le-am trăit de copil și există și până azi. Și ies cu totul din duhul Bisericii, din duhul lui Dumnezeu, din duhul Ortodoxiei. Eu am cunoscut Părinți duhovnicești, dar dintre cei pe care i-am cunoscut nici unul nu dezvolta cu ucenicii o astfel relație de dependență, nici unul dintre ei, ci una de libertate absolută. Îți puteau spune ceva, dar te lăsau în libertate să faci sau să nu faci acel lucru, respectau această cale lăsată de Însuși Dumnezeu. Părinții duhovnicești care manifestă patologia pe care v-am prezentat-o, și fiii duhovnicești care îi urmează, din păcate nu respectă această libertate.

Ilías Liamís: Ați spus la un moment dat că poate fi târziu pentru a lua anumite măsuri. Când este momentul potrivit în acest sens și pentru a face ce anume?

Mitropolitul Argolidei: Biserica trebuie să aibă discernământul, și o spun acum ca episcop, ca Biserică…

Ilías Liamís: Exact la asta mă refeream.

Mitropolitul Argolidei: Biserica trebuie să înțeleagă când cutare om are o problemă, pentru că atunci când cineva cade în înșelare, nu se îndreaptă ușor, este o situație de neconceput. Păcătosul se poate îndrepta, dar înșelatul nu. Și avem, din păcate, mulți care fac pe marii duhovnici, dar de fapt se află în înșelare. Și îi rog pe toți cei care ne ascultă să se problematizeze puțin, pe cei care sunt legați de persoane ”duhovnicești” și sunt, de fapt, dependenți. Este o nevoie a lor psihologică, nu duhovnicească.

Ilías Liamís: Epoca pe care o trăim, așa cum este ea, grea și confuză, îi face pe mulți, din dezamăgire, din deznădăjduire, să se agațe de ceva, să găsească pe cineva care ține o cârmă, atunci când lumea întreagă pare că se prăbușește. Părerea mea este că ceea ce poate face Biserica este să le amintească oamenilor de eroismul lor personal ascuns, nemanifestat. Din păcate însă, de multe ori Biserica pare să nu accepte, chiar să nu suporte mai ales eroismul personal al mirenilor și intrăm de multe ori pe canale în care teleghidarea și manipularea par să servească tuturor: și pe cei care conduc, și pe cei care sunt conduși. Ați spus-o foarte bine, că, în cele din urmă, acest tip de relație convine ambelor părți.

Mitropolitul Argolidei: Așa este.

Ilías Liamís: Cred însă că la un moment dat e foarte grea ruptura. Cunosc și eu, personal, exemple de astfel de oameni care, atunci când a venit dezamăgirea din partea ”modelului”, întreaga viață li s-a prăbușit.

Mitropolitul Argolidei: Exact.

Ilías Liamís: Întreaga lor viață s-a prăbușit.

Mitropolitul Argolidei: Nu îmi mai amintesc care pictor, Leonardo da Vinci, nu mai țin minte, a înfățișat Cina cea de Taină și și-a chemat un prieten și i-a spus: ”Ce persoană îți place cel mai mult, care mi-a ieșit mai bine?”. Și nu mai știu, pe unul dintre Apostoli îl făcuse mai frumos decât pe Hristos. Prietenul i-a zis: ”Acesta!”. Atunci pictorul a luat o pensulă și a stricat acel chip, pentru că, a zis el: ”Doar persoana lui Hristos este cea care trebuie să ne atragă”. Consider că acest lucru are urmări în viața noastră. Dacă ”divinizăm” un om, nu pe Hristos, atunci acest om nu este după Dumnezeu.

Ilías Liamís: Am înțeles. Este frumos așa cum ați prezentat lucrurile, pentru că pun în lumină tocmai rolul episcopului care lucrează după modelul lui Hristos. De altfel, toată această discuție se focalizează pe răspunderea și rolul episcopului. În acest moment, ceea ce îmi spuneți, cu alte cuvinte, este că în măsura în care se pierde și se slăbește legătura cu episcopului, urmează aceste lucruri care sunt jalnice. Acest lucru însă și pentru dumneavoastră, și pentru toți cei care se află pe aceeași poziție, îmi imaginez că vă încarcă cu o răspundere foarte grea. Ce trebuie să vadă lumea în persoana episcopului?

Mitropolitul Argolidei: Mi-ați spus mai înainte că omul are nevoie să găsească un alt om cu o oarecare duhovnicie etc., și înțeleg acest lucru. Însă, cum putem măsura duhovnicia unui om? Avem un episcop. De unde știm noi cât se pocăiește, câtă rugăciune face, cât priveghează, cât se luptă pentru turma sa, chiar dacă uneori purtarea lui nu este întru totul corectă sau are și niște scăderi? Acești oameni care se poartă astfel, care încurajează aceste dependențe exclusiviste, de obicei, în adâncul lor, discreditează fie pe episcop, fie alți oameni numai și numai pentru a se înălța ei înșiși. Să vă spun ceva cu care m-am confruntat în Argolida.

De multe ori mi se spune: ”A venit cutare gheronda de la cutare mănăstire, a adunat lumea într-o casă și au ținut o întâlnire, altul, de la nu știu ce mănăstire, la fel. Și am avut cel puțin 5-6 astfel de situații. Îi spun unuia care a venit să mă vadă: ”La ce mănăstire ești?”. ”La cutare.” ”Crezi că aici preoții și episcopul nu-și fac bine treaba? Și ești în așa măsură mai capabil decât ei, ai atâta smerenie, ai atât de mare încredere în tine că tu vei mântui lumea?”. Acela, desigur, a încercat să evite răspunsul, dar pentru mine asta este o durere. Și chiar îi determină pe oameni să facă lucruri pe care nu trebuie să le facă.

Sau, a venit unul să mă vadă, nu mi-a spus ce vrea, însă abia în ultima clipă îmi dă o invitație la o manifestație care urma să aibă loc în piața centrală din Nafplio pentru salvarea Greciei. Era un monah care înființase o asociație ”Pentru Salvarea Greciei” și zicea că vrea să salveze Grecia. Și a adunat acolo cinci oameni și două steaguri în piața centrală și a început să strige și să zică: ”Ne mănâncă antihriștii, americanii, cutare și cutare!”. Acești oameni sunt bolnavi, de aceea episcopul trebuie să ia măsuri, nu îi poate lăsa așa. Desigur, totdeauna aceștia se victimizează, că, vezi Doamne, el are dreptate, că episcopul face ce vrea el. Nu este așa însă, ai o răspundere ca episcop. Sunt unii care îi amăgesc pe oameni și adună bani – altă durere și asta – încep cu minunile, încep să facă una-alta, ei, și oamenii sunt creduli, asemenea lucruri vor, din păcate, și aleargă după astfel de harismatici.

Și încă ceva, să spun și ceva mai mult. Din păcate, cu toate că au trecut două mii de ani de la venirea lui Hristos, superstițiile, previziunile, magiile și toate aceste lucruri care sfâșiau lumea antică nu au dispărut încă. Vine la mine o femeie și îmi spune, de pildă, ”Nu mă înțeleg bine cu bărbatul meu, mi s-au făcut vrăji”. Este foarte ușor pentru această femeie să îi spui: ”Adu cinci bidoane de ulei, fă și o donație la mitropolie sau la mănăstire, fă și șapte liturghii, și totul va merge bine”. Astea-s amăgiri. Nu că aceste lucruri nu aduc nici un folos, pentru Dumnezeu! Sau vine altul și îmi spune: ”Nu vorbesc cu vecinul meu, nu voi vorbi până la moarte”. Și îi zici: ”Ei, te iartă Dumnezeu, du-te să te împărtășești, fă o donație mănăstirii, fă o donație și mitropoliei, ei, și nu-i vorbi, ce să faci? Dacă e un escroc!”. Asta nu-i o soluție, asta nu-i o abordare duhovnicească, singura abordare posibilă este să-i spui: ”Du-te să te împaci, căci altfel nu te vei împărtăși”. Cu alte cuvinte, oamenii caută soluțiile facile. Bidoanele de ulei le vor da, și banii îi vor da, acestea îi vor ușura de sentimentul vinovăției, dar de mântuit nu se vor mântui. Și, din păcate, noi exploatăm acest lucru, vrem să punem degetul în semnul cuielor, acestea nu sunt abordări duhovnicești, nu sunt decât amăgiri.

Ilías Liamís:  În cele din urmă, credeți că suntem un popor necatehizat?

Mitropolitul Argolidei: Desigur, în foarte mare măsură. Nu știm nici lucrurile elementare.

Ilías Liamís: Da. Acum, acest lucru a pus în lumină rolul episcopului, a fost pentru mine o introducere în a prezenta calitățile demnității de episcop sau mai degrabă ale slujirii de episcop în cazul particular al Sfântului Luca al Crimeii, către care v-a condus Dumnezeu și harul Lui. Asta e concluzia mea ca cititor al cărților, și am mai discutat asta la un moment dat, am sentimentul că ați ajuns și la o anume înrudire duhovnicească cu el, nu-i așa? Nu e vorba de un privilegiu, cred că chemarea către o înrudire duhovnicească cu un sfânt ne privește pe toți, cred doar că, omenește vorbind, s-a întâmplat ca o parte a inimii dumneavoastră să tresalte ceva mai mult decât la ceilalți. Dar poate că acest lucru așa fost binecuvântat, pentru că în cele din urmă v-a învrednicit Dumnezeu să deveniți o punte de legătură prin care oamenii să guste nu o minune în plus, ci să creadă că sfințenia este o realitate care există în orice epocă, acesta este mare folos. Pentru că noțiunea de minune, și ea, a ajuns să fie răstălmăcită, suntem atât de ”aranjați” de atâtea minuni din jurul nostru pe care nici nu le mai observăm, unii oameni se învrednicesc să conștientizeze în ce minuni trăiesc abia când viața lor se schimbă în mod dramatic. Toți ceilalți înotăm ca într-o putere făcătoare de minuni și pentru noi acest lucru e de la sine înțeles. Așa am ajuns cumva să văd lucrurile: considerăm sfințenia ca pe ceva extraordinar și mai ales de ordinul trecutului. Și ni se înfățișează în acest moment un om sfânt, viața lui ne este familiară, suferințele și martiriul lui au fost văzute de oameni contemporani cu noi, situațiile din viața lui sunt similare cu cele pe care le-au trăit contemporanii noștri ceva mai vârstnici decât noi. Desigur, vorbim despre cei aflați în deceniile 7-8 ale vieții lor, însă își amintesc de aceste lucruri. Și iată că dintr-o dată un sfânt reaprinde încredințarea că ”Viu este Dumnezeu”. Și în ce condiții!

Ar fi cumva banal să vă întreb cum ați ajuns să-l cunoașteți pe Sfântul Luca. Mă interesează însă, pe mine personal, ceva anume: această altoire a sfințeniei acestui om în societatea elenă – cum ați putea să o descrieți?

Mitropolitul Argolidei:  Ceea ce m-a mișcat foarte mult în privința Sfântului Luca a fost în primul rând faptul că este un contemporan. În al doilea rând a fost un mare savant care a îmbinat lucrarea pastorală cu știința medicală. În al treilea rând, era un om al jertfei de sine și al dragostei. Nu îl pot descrie altfel, decât ca pe un om al dragostei, a demonstrat-o în fapt, nu doar prin cuvinte. În al patrulea rând, martiriul pe care l-a suferit. În la cincilea rând, mărturisirea lui, faptul că a rămas credincios Bisericii până la moarte. Ceea ce demult citeam în sinaxare vedem azi; viața lui, desigur, este o extraordinară aventură, și numai dacă o citește cineva ca pe o ficțiune, deși nu este ficțiune, va fi cutremurat. Deci, cred că a vorbit în inimile oamenilor nu numai prin minunile sale, acesta este un aspect important pe care nu îl putem contesta, ci întreaga lui viață și petrecere, întregul lui martiriu, nu se poate să nu te miște. Am cunoscut mii de oameni care au auzit despre Sfântul Luca, însă oameni la care nu te-ai fi așteptat veneau să-mi mărturisească: ”Acest sfânt mi-a vorbit în inimă, mi-a schimbat viața, m-a făcut să cred”. Multe întoarceri la credință au avut loc chiar și numai prin citirea vieții Sfântului Luca. Și vă spun, e vorba de oameni de la care nu mă așteptam, de la care în general nu te aștepți, cu rațiunea lor pătrată etc.

Când a apărut cartea pentru prima oară, mă așteptam să aibă oarecare succes editorial, dar nu chiar atât de mare și să fie atât de bine primit în toată Grecia acest sfânt. Oriunde merg aud: ”am făcut o bisericuță închinată Sfântului Luca”, ”avem două bisericuțe, acum construim o alta închinată lui”. Și oriunde ai merge, se găsește icoana lui. Îl zugrăvesc peste tot. Am încredințarea că a vorbit în inimile oamenilor. A fost un sfânt contemporan, în lume, căsătorit, om de știință, profesor universitar, toate astea am încredințarea că au vorbit în inima oamenilor.

Ilías Liamís: Dincolo de toate a scos la iveală și o nevoie a societății elene de ceva anume. O sete.

Mitropolitul Argolidei:  Desigur.

Ilías Liamís: Un singur aspect aș dori să-l discut cu dumneavoastră, care pe mine personal m-a impresionat. Privesc atitudinea lui față de puterea politică, pentru că trecem prin vremuri în care furia față de puterea politică este virulentă și în multe aspecte nu este nejustificată. Și zic, dacă mie situația aceasta în care mă aflu, care nu se compară cu situația în care trăia acest om, cu vremurile de prigoană pe care le-a trăit, dacă, deci, situația politică actuală îmi provoacă asemenea sentimente de revoltă, cu cât mai mult ispita aceasta a furiei și a revoltei față de puterea politică trebuie să fi bătut la poarta sufletului Sfântului Luca.

Mitropolitul Argolidei:  Desigur.

Ilías Liamís: Și văd, parcurgând viața lui, că fără să ajungă nici măcar o clipă la o reacție furioasă împotriva puterii politice, în cele din urmă el biruiește puterea politciă, căci, de fapt, răsturnarea politică reală vine prin sfințenie. Nu aș fi dorit să trag această concluzie, o parte a sufletului meu îmi spune că aș dori o Biserică care să se confrunte frontal cu puterea politică, mărturisesc acest lucru, mi-ar conveni asta și aș fi avut și o compensație psihologică pentru tot ce se întâmplă în jurul meu. Văd însă în viața Sfântului Luca cum este răsturnată efectiv o atotputernică putere politică, această putere politică ajunge să se plece în fața lui. Și vorbim de structuri de o incredibilă forță, și ajungem la momentul înmormântării sale când se întâmplă mii de chestii pentru a se împiedica procesiunea, însă în cele din urmă oamenii găsesc calea pentru a-l însoți pe sfânt la ultima sa locuință. Nu știu, credeți că această atitudine poate fi o posibilă reacție față de ce se întâmplă azi?

Mitropolitul Argolidei:  El însuși spunea de multe ori oamenilor: ”Suferim multe, însă noi suntem de vină. Dumnezeu a îngăduit să suferim ceea ce am suferit, noi nu suntem așa cum trebuie să fim. Voi reveni la acest subiect, dar înainte să spun ceva care m-a impresionat în mod deosebit. În ultimii ani am citit dosarele despre Sfântul Luca din arhivele KGB, sunt trei volume mari. Imaginați-vă trei volume care se ocupă numai de anchetele și denunțurile împotriva Sfântului Luca. Unul dintre volume îi cuprinde pe informatorii din Krimeea care îl urmăreau. Știți cine erau aceștia? Doi dintre preoții săi, șoferul lui și nu știu câți alți credincioși, pe care i-au chemat la KGB și sub amenințări le-au cerut să le spună în fiecare zi unde se duce, ce face, ce spune. În dosarele KGB-ului sfântul avea numele de cod ”domnul obscurantist”, așa îl numea KGB-ul.

Și dacă citești aceste rapoarte către Moscova, afli cum îl urmăreau în fiecare zi: ce spunea, ce făcea, tot-tot. Și erau oamenii lui, șoferul lui. Să-mi imaginez eu acum că șoferul meu este un turnător! Și totuși, și pe ei a reușit să îi biruiască. Când acești oameni, care îl urmăreau, îl vânau, sau superiorii politici, când se îmbolnăveau sau, de pildă, orbeau, se duceau la el la analize, sfântul îi primea, le făcea analizele, îi îngrijea. Aceasta a fost marea lui biruință: dragostea. Și, cu adevărat, la înmormântarea lui, s-a întâmplat ceva cu totul nemaiîntâlnit, nici puterea politică nu a putut să o scoată la capăt cu oamenii. Iar pe atunci, să te împotrivești poliției însemna fie execuție, fie 20 de ani de pușcărie. Și acest popor, în mod spontan a reacționat cu un hotărât: ”Așa vrem noi!”, și a determinat poliția să îi lase să îl urmeze pe Sfântul Luca trei ore și jumătate pe drumul principal din Sinferopolis. Subiectul acesta al înmormântării lui este pentru mine unul dintre cele mai emoționante pe care le-am trăit, pentru că sunt și azi oameni care încă trăiesc și mi-au povestit cu amănunte.

Acum să ne întoarcem la ale noastre. Tinerii manifestă o furie față de ceea ce se întâmplă în realitatea socio-politică, eu însă am învățat să mă gândesc și la responsabilitatea mea morală. Nu e posibil să îi găsim vinovați pe toți ceilalți, în afară de noi înșine. Nu noi am vrut o viață de opulență, de lux, de împrumuturi, nu noi ne-am implicat în tranzacții la bursă, nu credeam, cu alte cuvinte, în ban ca într-un dumnezeu? Nu acesta a fost dumnezeul nostru în toți acești ani? Cum am petrecut? Mai bine? Ne furam pe noi înșine, mâncam de toate, construiam cu bani împrumutați mai știu și eu ce case, de ziceai că am trăi veșnic, iar acum ne plângem. Acest dumnezeu în care am crezut s-a dovedit mincinos, și-a bătut joc de noi. De aceea suntem răspunzători. Politicienii au propria lor răspundere, și e mare, nu zic că nu, dar trebuie la un moment dat să ne asumăm și noi propria răspundere.

Am cunoscut un tânăr care a băgat în bursă 20 000 000 de drahme, a câștigat din tranzacții 400 000 000, însă lăcomia nu l-a lăsat nici măcar să-și ia capitalul înapoi, apoi bursa a căzut, vă amintiți, și a rămas doar cu două milioane de drahme. Această lăcomia o aveam toți, visul nostru era să câștigăm bani, cine nu vroia asta? Ei, acest dumnezeu în care am crezut și-a bătut joc de noi. De ce ne mai plângem?

Ilías Liamís: Da, tot acest raționament este foarte întemeiat. Este oare nepotrivit ca Biserica să-și facă și ea o autocritică, pentru că în tot acest răstimp nu prea avea nici interes să tragă măcar niște mici semnale de alarmă în ce privește urmările acestei avariții?

Mitropolitul Argolidei: Desigur.

Ilías Liamís: Altceva: îi acuzăm pe greci că au stricat canapelele de prea multă trândăvie, dar luându-l pe Sfântul Luca ca model mai degrabă vedem la el că sfințenia nu scoate oamenii în stradă. Este oare neîntemeiată această concluzie?

Mitropolitul Argolidei: Eu, personal, nu cred în forța străzii. Cred într-o ”primăvară” mistică ce poate veni în Biserică, și aceasta poate avea loc prin propria noastră sfințire, căci un sfânt poate să răstoarne totul. Este suficient un sfânt, spune Ioan Gură de Aur, ca să schimbe un întreg oraș. Cred că dacă azi am fi avut personalități sfinte și niște oameni care să se nevoiască, cu adevărat ar fi avut loc o schimbare. Acum, indiferent ce manevre tehnice încercăm să facem, cu FMI-uri și mai știu eu cum se numesc astea, nu cred că vor rezolva prea multe lucruri. Însă răul știți care este: că toți așteptăm să treacă criza și să ne întoarcem la starea dinaintea ei.

Ilías Liamís: Da, e adevărat.

Mitropolitul Argolidei: Nu există pocăință.

Ilías Liamís: Toți se gândesc: ”Ce bine ar fi ca lucrurile să fie ca înainte!”.

Mitropolitul Argolidei: Acum aud la radio că vor fi surplusuri mai întâi de atât, că apoi situația va evolua așa, adică ”Nu te neliniști, se vor rezolva lucrurile. Vom fi ca înainte”.

Ilías Liamís: Să vă întreb despre sentimentele pe care le trăiți acum, când icoanele din Sfântului Luca ajung din Ucraina în casele noastre, în timp ce în acest moment, într-un mediu absolut ortodox frații se junghie între ei? Și o spun și pentru că știu cât ați luptat pentru sensibilizarea opiniei publice față de ce se întâmplă în Ucraina, e un demers pe care l-ați susținut pe orice cale, nu doar dumneavoastră, ci și alții, pentru a-i ajuta pe tinerii din acele zone. Mărturisesc că și la școala unde predau ați venit la un moment dat, vă amintiți de sala acea unde avem calculatoarele, și le-ați istorisit copiilor despre ce se întâmplă acolo și le-ați pus și diapozitive, apoi dumneavoastră ați plecat, iar eu am mai stat cu ei vreo două ore, ca să îi liniștesc, erau în lacrimi, șocați, în urma celor ce auziseră și văzuseră. Și în acest moment, în aceste locuri unde a viețuit sfântul, se petrec toate aceste tragedii. Personal, sunt șocat de faptul că o regiune teoretic adăpată de Ortodoxie – și, știți bine, de multe ori ne îndreptăm ochii către Rusia ca pildă de evlavie, pentru că noi, aici, cu adevărat, am ajuns foarte secularizați – și este șocant pentru mine că această frământătură a societății cu Ortodoxia nu a fost în stare să împiedice tragedia. În ultimii ani, eu, personal, mă aflu într-un șoc existențial din acest motiv și în ce mă privește îl consider cel mai mare, cel mai puternic. Vreau însă să vă întreb ce se întâmplă cu oamenii de acolo? Nu știu, cum mai funcționează lucrurile?

Mitropolitul Argolidei: De un deceniu încoace, în fiecare vară am tot găzduit copii din Ucraina. Din cauza crizei economice însă, nu am mai avut posibilitatea, ci doar ne-am ocupat de vreo 20 de tineri pe care i-am ținut la studii. Unii dintre ei sunt încă la studii. Cunoșteam această problemă dintre Ucraina și Rusia de foarte mult timp, de prima dată când m-am dus acolo am văzut că există această problemă și, pe măsură ce trecea timpul, mă așteptam să se aprindă conflictul. Și consider că și Biserica este foarte vinovată.

Ilías Liamís: Așa, deci.

Mitropolitul Argolidei: Nu uitați că schisma care a avut loc în 1990 în Ucraina prin Filaret, a fost în primul rând o schismă bisericească. ”Noi suntem ucraineni, ceilalți sunt ruși, nu suntem frați botezați în aceeași colimvitră”. Când elementul etnic este mai puternic decât cel bisericesc, survin asemenea probleme.

Ilías Liamís: Veșnica problemă pe care o întâlnim și în diasporă.

Mitropolitul Argolidei: Da, veșnica problemă. Din cauza acestor chestiuni îmi ies efectiv din fire, căci dacă Hristos a venit doar pentru un singur neam, noi nu avem nevoie de El. Hristos este mai presus de granițe, a venit să alcătuiască un neam nou – nu neamul elen sau neamul cutare etc. – a venit să alcătuiască un neam care se numește Biserică, iar oamenii care se botează în aceeași colimvitră sunt toți frați, indiferent dacă unul este chinez, rus, grec, pakistanez – ceea ce ne leagă este Hristos. Da, avem granițe, avem o țară a noastră, o iubim, nu zic nu, dar când punem mai presus de toate un neam anume, atunci ceilalți în mod automat devin dușmani. Ceva de genul acesta s-a întâmplat acolo, există o ură cumplită între cele două popoare și ei nu înțeleg că sunt frați chiar și din punct de vedere etnic. Dar nici nu vor să audă aceste lucruri.

Ilías Liamís: Războiul s-a adăugat peste toată sărăcia, peste situațiile acelea cumplite, cu copiii părăsiți, tații bețivi și mamelor care își abandonează copiii fără acte de identitate – îmi amintesc de aceste lucruri din relatările dumneavoastră. Lucrurile rămân neschimbate, îmi imaginez.

Mitropolitul Argolidei: Da, rămân la fel.

Ilías Liamís: Și încă mai grave.

Mitropolitul Argolidei: Da, încă mai grave, iar cercul vicios se lărgește, căci copiii care au suferit aceste lucruri din partea părinților, se comportă și ei la fel cu copiii lor, pentru că acestea au fost modelele lor, nu au văzut altceva.

Ilías Liamís: Și acum, revenind, Înaltpreasfinția voastră sunteți de un an mitropolit în Argolida?

Mitropolitul Argolidei: Da, de aproape un an.

Ilías Liamís: Cu ce sentimente, după un an ca mitropolit? Mai bine să nu fi evoluat lucrurile în acest sens? Sau ele au fost binecuvântate?

Mitropolitul Argolidei: Uitați, eu am învățat să mă adaptez în viață. Este adevărat că a venit cumva pe neașteptate, nu tocmai pe neașteptate, în sfârșit, nu aveam asta în program, căci aveam alte lucruri în minte. Când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, mi-era teamă de prima zi când, după felicitări și complimente etc., voi rămâne singur. În sfârșit, a avut loc intronizarea la Nafplio, m-am trezit la episcopie singur, dar eram atât de obosit că mi-am făcut cruce și m-am culcat. A doua zi, când m-am trezit, credeam că sunt tot la chilia mea din Sagmatá. De a doua zi a început însă din plin activitatea, toate treburile, să spun drept nu aveam nici timp să mă mai gândesc. Uneori mă apucă însă melancolia, amintirile, în ceasuri mai grele, dar e și ceva frumos în această slujire de episcop: cine vrea, poate să facă treabă, poate să facă o lucrare duhovnicească. Dacă vezi demnitatea episcopală ca pe un scaun, vei fi un om nefericit. Dacă o vezi însă ca pe un prilej de a oferi ceva, atunci vei fi fericit. Asta trăiesc eu, pot să spun.

Ilías Liamís: Da, de curând mă aflam la o masă cu un confrate episcop al dumneavoastră, nu îl cunoșteam personal, avusesem până atunci o relație formală cu el, așa s-au întâmplat lucrurile și am ajuns să-l cunosc mai bine. Eram la masă și l-am întrebat: ”Cum petreceți aici?” etc. Ne-am deschis unul față de altul, ca să ajungă să-mi spună următorul lucru: ”Eu, unul, nu mă așteptam la toate astea! Când am părăsit rolul de arhimandrit, ca să mi-l asum rolul pe cel episcop, nu mă așteptam la astea!”. Și mi-a spus ceva asupra căruia aș vrea să am și părerea dumneavoastră: ”Ceea ce este epuizant pentru un asemenea rol, pentru o asemenea slujire, este că dintr-o clipă în altă sunt chemat să mă ocup cu cea mai duhovnicească chestiune, iar în clipa imediat următoare cu ceva cu totul trivial, lumesc, procedural”. Mi-a mărturisit asta ca pe cea mai mare ispită a sa în nevoința de a-și păstra pacea lăuntrică.

Mitropolitul Argolidei: Sunt întru totul de acord, cel mai rău lucru pentru mine este munca de birou, documentele oficiale etc. Când deschizi un dosar, te întrebi: ”Dumnezeule, oare ce-o mai conține și ăsta?”. Și când îți intră un om în birou, te întrebi: ”Oare cu ce problemă vine și acesta?”. Să vă spun că din 20 de oameni care vor veni la biroul meu, 10 îmi vor cere bani, iar vreo 7-8 îmi vor cere ajutorul să-și găsească de lucru. Ar trebui să scriem pe mitropolie: ”Banca Mitropoliei” și ”Biroul forțelor de muncă”. Unul sau doi vor veni pentru alte lucruri. Cam acesta este însă procentajul de fiecare dată când lucrez la birou. Și, neîndoielnic, te doare pentru acești oameni. Nu am văzut oameni care să vină de plăcere să ceară de lucru sau să ceară bani, însă, din păcate, nu avem destule posibilități. Circulă, desigur, zvonuri că mitropoliile au bani, că mitropoliții au bani, vă mărturisesc că există o foarte mare sărăcie și în mitropolie. Nu putem în fiecare lună să neglijăm nevoile mitropoliei. Avem de plătit niște salarii ale funcționarilor, pe care trebuie să le plătim, și în fiecare lună alergăm să găsim soluții să nu se oprească plățile. Aceste lucruri oamenii nu le cred. ”Are Biserica bani!”. Ei bine, să îmi îngăduie să am o părere diferită, acum că văd lucrurile mai îndeaproape. Și unde să-i îndrepți pe oameni ca să-și găsească de lucru, când peste tot locurile sunt ocupate, fabricile nu mai fac angajări, cum poți să-i ajuți, te doare, dar ce poți să faci în acest sens?

Ilías Liamís: Aș fi vrut, ca ultima parte să o dedicăm tot tinerilor, însă acum din perspectiva noului dumneavoastră rol, cel de episcop. Ce perspective se prefigurează pentru tânărul grec? Mai ales pentru cel care încă nu s-a hotărât definitiv: nu e nici în Biserică, nici în afara ei. Caută, privește în jur, vă observă, așteaptă să imite ceva, este neîncrezător, la multe întrebări nu i se răspunde, iar când începe să insiste și se chinuiește, vocea Bisericii, fie se numește teolog, fie se numește preot, fie se numește episcop, începe să-i spună niște lucruri de neînțeles, metafizice, încurcate, poate patristice, dar nu într-un limbaj contemporan, fiecare vrea să umple golul cu ceva…, fie cu un cadru anume, fie cu o persoană etc. Ce se întâmplă cu acest segment?

Mitropolitul Argolidei: Știți bine, de-atâta timp ne cunoaștem, că aceasta a fost dintotdeauna sensibilitatea mea: tinerii. Și nu am putut sta liniștit nici aici, în Argolida. Întâi de toate am vizitat toate școlile și, să le dea Dumnezeu sănătate directorilor, mi-au cedat timp în fiecare dimineață, ca să pot vedea pe rând fiecare clasă, sau alte dăți copiii au venit în excursie la mitropolie și am stat de vorbă cu ei. Este generală acceptarea episcopului atunci când nu le vorbești într-o limbă de lemn, ci le vorbești pe limba lor. Nu trebuie să schimbăm adevărul de credință, ci să schimbăm service-ul, acest lucru este deosebit de important: aceeași hrană duhovnicească o mâncau și acum o mie de ani, și acum două mii de ani, aceeași și azi. Ce se schimbă? Service-ul. Cred că aici e deficiența. Am văzut preoți foarte buni în celelalte privințe, cu râvnă pentru Dumnezeu și dragoste pentru copii, dar nu știu cum să le vorbească pe limba lor.

Așadar, am făcut această deschidere, cel puțin în Argolida, am avut o foarte bună receptare. Mă bucur foarte mult când merg pe stradă și vin la mine copii să îmi arate hârtii de la școală, să îmi spună ce au făcut la școală, cum au înțeles ei ceea ce le-am spus la întâlnirile noastre. Am început anul acesta niște excursii, tabere, și a existat, vă spun, un foarte mare interes, și anul viitor cred că lucrurile vor merge încă mai bine.

Ilías Liamís: Cum se desfășoară cateheza?

Mitropolitul Argolidei: Cateheza este, desigur, un subiect foarte vast. În Sinod încă discutăm despre materialele didactice auxiliare, de 40 de ani același subiect de discuție, nu putem să îl depășim! Da, copiii sunt absolut necatehizați. Începem să le vorbim despre ceva și ei ajung la cu totul altceva, nu au nici o reprezentare, nu au de acasă nici cele mai elementare cunoștințe. Altădată în familie îți mai spunea mama, știu și eu, tot mai exista ceva, o legătură cu toate astea. Acești copii nu au nici măcar acest lucru.

Ilías Liamís: Prin ce poate fi atras un copil, ca să vină să asculte o cateheză?

Mitropolitul Argolidei:  Consider că numai dragostea părintească, dacă simte această dragoste, va veni.

Ilías Liamís: Totul ține, deci, de persoană.

Mitropolitul Argolidei:  Da. M-a impresionat că mulți copii, chiar din ziua în care am început să merg prin școli, mi-au dat telefon și mi-au spus: ”Înaltpreasfințite, vreau să vin să vă vorbesc, pentru că doar dumneavoastră mă veți înțelege” și asta nu pentru că le-aș fi împărtășit cine știe ce experiență sau mai știu eu ce, ci pentru că au înțeles că au găsit un om căruia îi pot spune niște lucruri și că îi poate înțelege. Și îi văd pe unii preoți care au oarecare sensibilitate și în jurul lor se adună un stup, unele parohii sunt ca niște adevărați stupi: la slujbe, biserica plină, la ora de cateheză, sala plină etc. Altul, care nu are această râvnă, nu reușește, poate reușește alte lucruri în viață; așadar, este o chestiune de subțirime duhovnicească.

Ilías Liamís: Îndreptându-ne către sfârșitul acestei discuții, am impresia că în anumite puncte s-au deschis niște căi extrem de personale în discuție, dar nu regret acest lucru, pentru că, tocmai din acest motiv pe care l-ați menționat, am convingerea că oamenii ar trebui să audă uneori și în Biserică și de la oamenii Bisericii un cuvânt personal, spus din inimă.

Să vă pun acum o ultimă întrebare: Această relație dintre societate și Biserică vedeți că s-ar putea restaura cumva treptat, fie și din cauza greutăților prin care trecem? M-a impresionat ce ați spus: ”Am fost primit de toate școlile din mitropolie”. Chiar de toate școlile?

Mitropolitul Argolidei:  Da. M-a impresionat și pe mine, pentru că știu că în alte părți nu îi permit mitropolitului sau preotului să intre în școală.

Ilías Liamís: Și eu știu asta.

Mitropolitul Argolidei:  Da, m-a mirat acest lucru. Un coleg episcop chiar mi-a spus: ”Nu m-am dus în școli” și mi-a mărturisit niște nemulțumiri foarte mari ale lui în această privință. La unele școli m-am dus chiar și de 2-3 ori, și asta presupune că elevii pierd ore, își perturbă programul, însă și copiii, și profesorii cer să venim în școli. Există, deci, o relație de comunicare foarte bună. Știți, m-a impresionat și următorul lucru: Am organizat anul trecut o întâlnire pentru profesori, nici nu aveam ca mitropolit mai mult de 2-3 luni. Și nu am pregătit o sală prea mare, căci mi-am zis: ”Ei, câți or să se adune?”. Am calculat că vor veni în jur de 200-300 de oameni. Am trimis 1800 de invitații și au venit 700 de profesori! Nu știam ce să mai facem, nu aveam scaune pentru toți. Și la sfârșit știți ce i-am întrebat? ”De ce ați venit? Ce v-a făcut să veniți?”. Un răspuns a fost acesta: ”Toți ne-au uitat, toți ne scuipă, însă Biserica ne-a onorat și și-a adus aminte de noi”. M-a impresionat, m-a mișcat: ”Biserica ne-a onorat și-a adus aminte de noi! Și asta ne-a mișcat, de asta am venit!”.

Cred că în Biserica Greciei a avut loc o deschidere în toți acești ultimi ani, a avut loc o deschidere față de societate. Altfel spus, oamenii trebuie să simtă, să conștientizeze că fac parte din Biserică, că suntem Biserica. Cum să o facem? Suntem sau nu membri ai Trupului lui Hristos? Asta trebuie să simtă oamenii, că ceea ce spune Biserica, ceea ce spune parohia, aceea sunt și eu, sunt și eu un membru al ei, și eu m-am botezat. Nu e undeva, sus, episcopul, iar eu departe, ci suntem împreună în Biserică, episcop și popor.

Ilías Liamís: Îmi aduc aminte de răposatul mitropolit de Nea Smirni, era de Bobotează, la o omilie a lui Hrisostom Vúntsos, ploua, era înghesuială, din fericire microfoanele funcționau bine. A spus următorul lucru: ”Știm că Dumnezeu în continuu ne oferă noi și noi prilejuri, să nu ne culcăm pe-o ureche încrezându-ne mereu în răbdarea Lui”. Ascultându-vă, înțeleg că ni se mai oferă o ocazie pentru ceva încă mai bun pentru spațiul nostru, dar nimeni nu ne garantează că nu va fi și ultima șansă. Cred că trebuie să ne raportăm la această ocazie ca și cum ar fi ultima.

Mitropolitul Argolidei:  Exact.

Ilías Liamís: Fie și dacă Dumnezeu ar mai avea pentru noi alte 50 de ocazii pregătite, noi însă trebuie să o simțim pe cea prezentă ca fiind ultima. Acest lucru mi-a venit în minte, auzindu-vă vorbind despre primirea de care ați avut parte în Argolida, unde nu aveți mai mult de zece luni ca mitropolit.

Mitropolitul Argolidei:  Desigur, aveți dreptate, dar se cuvine să spun și altceva. Totdeauna sunt gata și pentru ce-i mai rău, pentru că între ”Osana” și ”răstignește-L, răstignește-L!” nu au trecut decât cinci zile.

Ilías Liamís: Și suntem un popor înclinat spre trădări, nu-i așa?

Mitropolitul Argolidei:  Așa este.

Ilías Liamís: Așadar, repet, o discuție absolut personală se încheie aici, respect limitele de timp pe care ni le-au pus gazdele noastre, sper ca aceste cuvinte cu totul spontane și spuse din inimă să fi găsit interes și inimi pe care să le fi mișcat și între cei prezenți aici, și între telespectatorii de pe internet. Eu, personal, dau mărturie că am fost mișcat profund, pentru că e ca și cum aș întoarce timpul înapoi și am sta pe verandele unor chilii mici, privind de sus la câmpia Tebei, la [Mănăstirea] Sagmatá. Înaltpreasfințite, vă mulțumesc foarte mult, după cum mulțumesc și celor care ne-au invitat, le mulțumesc personal pentru această seară și sper că a fost spre folosul tuturor celor care ne-au făcut cinstea să urmărească acest dialog. Vă mulțumesc foarte mult, Părinte!

Mitropolitul Argolidei: Și eu vă mulțumesc!

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB