Legăturile Sfântului Munte cu instituțiile bisericești și cu statul

Egumenul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Arhimandritul Elisei, într-un interviu acordat în exclusivitate Pemptousiei, vorbește despre Sfântul Munte, Patriarhia Ecumenică și Bisericile locale.

***

Pemptousia: Gheronda, aș dori să vă întreb despre centrul bisericesc de care aparține duhovnicește Sfântul Munte, și anume, Patriarhia Ecumenică. Aș vrea să ne spuneți câteva cuvinte despre această legătură [care există] în zilele noastre.

Arhimandritul Elisei: Într-adevăr, pentru noi, Patriarhia Ecumenică este ,,Biserica Mamă”. Și, nu spun acest lucru fiindcă suntem la acest interviu. În general, spunem că ,,Maica tuturor Bisericilor” este Ierusalimul, dar, astăzi, ,,Biserica Mamă”, spunem că este Patriarhia Ecumenică, iar acest lucru este o certitudine și un anume mod de raportare. Acum, despre relația dintre Patriarhie și Sfântul Munte, trebuie spus că au existat în general relații bune, dar au fost și perioade când relațiile nu au fost la fel de fructuoase de-a lungul istoriei. Sfântul Munte știe că, duhovnicește, aparține de Patriarhia Ecumenică, nu de acum, ci de secole. Tot ceea ce facem, facem pentru Patriarhia Ecumenică și cu binecuvântarea Patriarhiei, și este o mare binecuvântare pentru noi faptul că Patriarhia a acceptat și arată prețuire față de caracterul Sfântului Munte. Iar Patriarhia a ,,asigurat” și protejat mereu caracterul [special] al Sfântului Munte. Însuși Sfântul Munte este un ,,produs” al împăraților bizantini și al nobililor cu dare de mână care au sprijinit înființarea și funcționarea mănăstirilor. De la început, Biserica a înțeles că monahismul astfel va supraviețui, iar Patriarhia și-a dat girul pentru funcționarea mănăstirilor de-a lungul secolelor, așa cum le vedem și astăzi. Așadar, aceasta este cea mai mare binecuvântare: faptul că Patriarhia a înțeles că doar așa va supraviețui monahismul autentic. De aceea, de-a lungul secolelor a existat mereu această relație specială dintre Patriarhie și Sfântul Munte. Gândiți-vă că Sfântul Munte a dat Bisericii zece patriarhi ecumenici, iar toți aceștia erau isihaști, practicând rugăciunea inimii. Sfântul Munte nu a dat lumii doar patriarhi, ci și sfinți, intelectuali și monahi de seamă. Între timp, condițiile s-au mai schimbat, iar patriarhii nu mai sunt aleși dintre monahi, precum odinioară, din motive practice și în baza altor considerente de ordin bisericesc; nu mai există această practică în zilele noastre. Însă, această într-ajutorare și această solidaritate există, iar noi nu putem decât să continuăm această legătură. Pentru noi, însă, din punct de vedere teologic, să spunem așa, Patriarhia este ,,apărătoarea” Sfântului Munte. Iar acest lucru este foarte ușor de dovedit. De exemplu, spunem că Athoniada este o instituție de învățământ ce funcționează la Sfântul Munte, dar fără Patriarhia Ecumenică, aceasta nu ar fi existat. Cu toate problemele pe care le avem astăzi, Athoniada există, iar acest lucru se datorează Patriarhiei. Cu alte cuvinte, Biserica este izvorul, sursa vieții duhovnicești, iar Sfântul Munte este cel care păstrează vie, neatinsă, spiritualitatea Bisericii; a Bisericii Ortodoxe și, în special, a Patriarhiei Ecumenice.

Pemptousia: În ultimii ani observăm că tot mai multe mănăstiri de la Sfântul Munte au început să întreprindă acțiuni misionare. Cele mai multe astfel de misiuni sunt organizate de către mănăstiri atonite. Aș dori să ne vorbiți puțin despre legătura dintre monahismul atonit și misiunea ortodoxă în lume, și ce rol îndeplinesc metocurile aghiorite răspândite în lumea întreagă.

Arhim. Elisei: Sfântul Munte a ,,născut” foarte mulți patriarhi. Dar, ce fel de patriarhi erau aceia? Erau isihaști. Așadar, trebuie Sfântul Munte să facă misiune? Cine a zis că nu s-ar cuveni acest lucru? Într-adevăr, nu acesta este scopul nostru, al aghioriților. Dar, misiunea ortodoxă fără isihasm și fără viață duhovnicească se reduce la o misiune socială de într-ajutorare. Aceasta nu mai constituie o activitate misionară, activitate care aduce oamenii la Hristos. O organizație oarecare poate să facă misiune socială, dar Biserica trebuie să-și păstreze scopul ei, iar scopul este mântuirea oamenilor. Vedem că misiunile slavilor s-au bucurat de succes și au fost înființate comunități care dăinuiesc până azi.

Un alt lucru trebuie precizat. Și anume, faptul că nu Sfântul Munte face misiune, ci Biserica face misiune. Iar dacă Biserica ne cere acest lucru, noi trebuie să răspundem. Noi nu vrem nimic, noi căutăm liniștea duhovnicească, dar, dacă Biserica ne cere să facem misiune, lăsăm chilia pentru a merge acolo unde ni se cere. Într-adevăr, astăzi, cele mai multe misiuni ortodoxe sunt sub oblăduirea mănăstirilor de la Sfântul Munte. Este vorba de Mănăstirea Grigoriou, Stavronichita, mai apoi, avem și noi (Símonos Pétras) dar la alt nivel, cu metocurile pe care le avem, și, care, în fond, sunt un fel de oaze duhovnicești de la care se adapă toți cei care locuiesc împrejur. Acest lucru se întâmplă frecvent în istoria Sfântului Munte. Dacă vom citit, vom descoperi că în Balcani și în Rusia, bazele monahismului au fost puse de monahi aghioriți. De aceea se păstrează această legătură duhovnicească între Sfântul Munte și centrele monahale din țările ortodoxe din Balcani până astăzi. Desigur, nu se mai păstrează aceleași legături care existau în urmă cu secole. Iar pentru slăbirea acestor relații nu Biserica este vinovată ci condițiile socio-politice, pentru că relațiile dintre țări influențează și relațiile dintre Biserici. Cine ar fi crezut că cele mai multe misiuni ortodoxe din Africa se desfășoară cu sprijinul mănăstirilor atonite? Există misiune ortodoxă chiar și în Madagascar.

Pemptousia: Da, Pemptousia chiar promovează misiunea ortodoxă din Madagascar.

Arhim. Elisei: Da, am citit și eu despre asta. De asemenea, misiunea ortodoxă din Coreea de Sud are în spate tot monahi aghioriți.

Pemptousia: Chiar și în Cuba…

Arhim. Elisei: Da, exact, și în Cuba există misiune ortodoxă. Apoi, avem toți acești monahi români, sârbi, ruși care vin și se instalează la Sfântul Munte. Dacă, într-o zi, Biserica îi ,,cere” pentru nevoile ei duhovnicești, putem noi să-i ținem cu forța? Sunt ei ai noștri? Monahii aghioriți au specificul lor, duhul lor, dar nu spun ,,nu” atunci când sunt chemați să ridice o casă pentru Dumnezeu în afara Sfântului Munte. Noi, bunăoară, avem metocuri în Franța. Ei, cei de acolo ne-au cerut acest lucru.

Pemptousia: Și Bisericiile de la Ierusalim și din Siria au legături cu Sfântul Munte, nu-i așa?

Arhim. Elisei: Da, desigur. Legăturile cu Ierusalimul sunt vechi și foarte apropiate. Se spune la Sfântul Munte – este o cutumă duhovnicească – că, de la mănăstirea de metanie nu poți pleca. Dar, este permis, totuși, să pleci, dacă mergi la Ierusalim. Mergi să slujești Locurile Sfinte? Ei, asta constituie o mare binecuvântare. O binecuvântare și o derogare de la canonul care interzice monahului să plece de la mănăstirea de metanie. De ce? Pentru că la Ierusalim nu poate rezista oricine.

În privința Siriei, trebuie spus că există, iarăși, o relație specială. Din păcate, acest război a întors totul cu susul în jos. Patriarhul Antiohiei, care păstorește și peste Siria este, și el, tot aghiorit. Sunt lucruri cunoscute. De asemenea, Mitropolitul de Tripoli și Exarh al Libiei, este și el aghiorit. Aproape toți ierarhii din Africa și Orientul Mijlociu, au studiat în Grecia. În permanență există aproximativ 200 de cursanți care studiază în Grecia și provin din țările Orientului Mijlociu. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că există o relație vie, permanentă cu oamenii de acolo. Și, desigur, aceste relații influențează și monahismul. În Siria, dacă mergi și vorbești cu creștinii de acolo, îți vor spune că cei mai cunoscuți oameni, pentru ei, sunt aghioriții. Vorbim aici despre Sfântul Porfirie, Paisie și ceilalți. Așadar, legăturile sunt foarte strânse, și continuă, și la nivel uman și bisericesc dar și prin monahi.

Pemptousia: Fiindcă știu că sunteți foarte sensibil la problemele curente ale Bisericii, în afară de cele din trecut, aș vrea să vă întreb și altceva. De curând, în Grecia au avut loc alegeri în urma cărora, a venit la conducere un nou guvern. Monahismul, și, în special, cel atonit, are, sau trebuie să aibă vreo poziție vizavi de puterea politică? Astăzi, monahismul are de făcut față unor noi provocări față de schimbările politice care au avut loc la conducerea țării?

Arhim. Elisei: După cum știm cu toții, monahii de la Sfântul Munte nu votează. Ei sunt scutiți de această responsabilitate civică. Este evident faptul că, în general, monahii nu se ocupă cu ceea ce se întâmplă în spațiul politic. Vedem, auzim ceea ce se întâmplă la nivel politic, dar nu este scopul nostru să intervenim, în acest sens. Noi ne supunem alegerii pe care oamenii au făcut-o în urma votului. Spunem: ,,Noi ne supunem alegerii oamenilor. Pe cine preferă lumea, pe acela îl vom recunoaște și noi”. Așadar, suntem de acord cu acea conducere politică a țării pe care oamenii au votat-o. Noi ne supunem dorinței majorității, fiindcă ne aflăm într-o țară care a ,,inventat” democrația. Dacă oamenii aleg bine sau aleg prost acest lucru se va vedea în perioada următoare. De aceea, și conducerea politică este trecătoare, nu este veșnică. Politicienii sunt reprezentanți ai claselor sociale, sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Fiecare luptă pentru drepturile sale, pentru mai bine, pentru progres, după cum consideră fiecare că este posibil acest lucru. Prin urmare, noi vedem cu ochi buni această schimbare, sau alternare la conducerea țării, schimbare care stă la baza principiilor democratice. Există, însă, și un alt punct de vedere, o altă viziune, mai aproape de gândirea teologică. Spunem că orice stăpânire este de la Dumnezeu, așa cum zice Apostolul Pavel, și prin, urmare, Dumnezeu este cel care alege, pentru a conduce, pe unii dintre noi, prin noi. Iar acest lucru trebuie să-l acceptăm ca atare.

În ceea ce ne privește, noi, monahii trebuie să urmărim 2 lucruri. În primul rând, trebuie să știm că avem privilegiul de a-i iubi pe oameni fără a-i judeca, să le arătăm ceea ce suntem, și să avem o bună relație cu ei. Ceea ce vor face ei este altă problemă. Noi, monahii, asta avem de oferit lumii și societății.

Pe de altă parte, există foarte multe feluri de legături între Sfântul Munte și Stat, legături care se reglementează în baza statutului și a regulamentelor existente. Desigur, ori de câte ori se schimbă conducerea politică se reînnoiește, sau, cel puțin, se face o revizuire a statutului în baza căruia se reglementează relația Stat-Sfântul Munte. În ultimii 40 de ani, din propria experiență, pot spune că această relație a fost una normală, fecundă pentru ambele părți.

Pemptousia: Este foarte important acest lucru…

Arhim. Elisei: Da, sigur, acest lucru este foarte important, pentru că Sfântul Munte trebuie să continue să existe. Este de la sine înțeles că noi, monahii, nu dorim să influențăm mediul politic al țării, iar pe de altă parte, Sfântul Munte nu este doar al Bisericii, ci este al Greciei, al Statului, este al nostru al tuturor. Și, ca să încheiem acest subiect, aș vrea să spun că eu cred în oameni. Oamenii au un rol important în tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. În fiecare loc, funcție, un om poate face foarte multe lucruri. Iar diversitatea la nivel uman trebuie să existe oriunde.

Pemptousia: Este foarte important acest lucru, și este și de însemnătate teologică, deopotrivă.

Arhim. Elisei: Da, așa este, are o însemnătate teologică deosebită, dar este și important dar și uman, totodată. Mereu trebuie să avem încredere în oameni, să nu avem prejudecăți în ceea ce-i privește.

Pemptousia: În această perioadă, în care ne găsim în plină criză economică, se vorbește tot mai des despre proprietățile Bisericii. Sunt voci care spun că mănăstirile nu ar trebui să dețină proprietăți. Ce ați răspunde cuiva care v-ar întreba cum se împacă ideea de isihasm cu aceea că monahii și mănăstirile se autoadministrează și obțin venituri din această activitate?

Arhim. Elisei: Da, aceasta este o chestiune foarte importantă. Pot spune că nu doar oamenii nu au fost de acord, de-a lungul timpului ca mănăstirile să dețină proprietăți, ci însăși unii dintre monahi. A existat o adevărată dispută, în istorie, între monahii ,,lipsiți de bunuri” și cei care susțineau că mănăstirile trebuie să aibă proprietăți și bunuri. Paradoxul este că au dreptate și unii, și ceilalți. Iar oamenii, laicii au și nu au dreptate. Mulți dintre ei nu cunosc istoria mănăstirilor, nu știu despre daniile care s-au făcut pentru aceste mănăstiri. Și, mulți dintre ei, nu cunosc nici istoria Sfântului Munte, și cum a reușit să supraviețuiască de-a lungul timpului. Iar cei mai mulți dintre laici vor ca monahul să fie desăvârșit, așa cum citim în cărți că trebuie să fie. Adică, să fie sărac, simplu, dezinteresat de cele lumești. Aceasta este ,,imaginea” pe care oamenii vor să o vadă, și, dintr-un anumit punct de vedere, este un lucru normal. Îl avem model, în acest sens, pe gheronda Paisie (Aghioritul). El trăia simplu, sărăcăcios, fără să aibă prea multe lucruri în chilia sa. Oamenii au început să-l caute pentru că vedeau în el ceea ce citiseră despre cum trebuie să fie monahul. Și nu pot spune că oamenii nu au dreptate. Dar, aș vrea să adaug ceva aici. Din momentul în care mănăstirile au dobândit caracter instituțional – iar acest lucru s-a întâmplat de timpuriu, încă din perioada Imperiului Bizantin – iar acest caracter de instituție s-a păstrat în continuare, nu doar la Sfântul Munte, ci în toată Grecia, ele au început și să aibă un rol instituțional în cadrul Statului. Când am mers la Sfântul Munte, nu ne-am gândit că acolo aveam să ne lovim de atâtea probleme administrative. Pentru noi, monahismul era ceva ce depășea condiția umană și legile pământești dar, acolo am văzut că trebuie să muncim pentru a ne întreține și a întreține mănăstirea, pentru a executa lucrări de tot felul etc. Unele mănăstiri dețin colecții de artă, biblioteci, iar toate acestea trebuie întreținute. Nu aceasta este alegerea noastră, trebuie să ne supunem contextului social existent, pentru a ne împlini anumite nevoi. Acum, cât de departe mergem în privința aceasta, este o altă problemă și depinde de identitatea și de scopul fiecărei mănăstiri. O mănăstire hotărăște să se limiteze la nevoile proprii, iar alta dorește să se extindă pentru a putea obține venituri din care să ajute și pe cei din lume, așezăminte de copii ori școli. Este rău acest lucru? Acum, în plină criză, dacă mănăstirile nu ar fi deținut nimic, cum ar fi putut să ajute pe cei aflați în nevoie?

Pemptousia: Așadar, Sfântul Munte ajută pe cei săraci, pe cei afectați de această criză economică…

Arhim. Elisei: Sigur, sigur că ajută, dar aceste lucruri nu sunt cunoscute, nu apar în presă, iar oamenii nu știu despre acest lucru. Noi nu facem ceva special pentru ca aceste lucruri să fie cunoscute. Dacă se află, se află, dacă nu, noi facem ceea ce trebuie să facem și atât. Sunt alții care prezintă aceste lucruri. La Sfântul Munte filantropia este slujire, în primul rând. Iar fiecare slujește în felul său. Unii ajută material, alții se roagă pentru ceilalți. Și rugăciunea este tot slujire. Părintele Paisie nu avea mai nimic în chilie, dar avea durere și compasiune în inimă pentru toată lumea și se ruga pentru toți și făcea minuni. Spuneți-mi, aceasta nu este tot milostenie? Nu avea bani în buzunar dar avea o comoară în inimă. Așadar, fiecare ajută cu ceea ce are, cu ceea ce poate. Unii, material, alții cu rugăciunea, alții îngrijesc bolnavi și tot așa. În istorie, mereu, mănăstirile au jucat un foarte important rol cultural, filantropic și educațional.

Aici aș dori să mai adaug ceva, lucruri mai puțin cunoscute, și care pot aduce lumină în această controversată problemă a proprietăților mănăstirești. În cazul unei oarecare firme, directorul acelei firme este apreciat după performanțele pe care le realizează în cadrul ei. La fel se întâmplă și cu un egumen de mănăstire. Dacă mănăstirea este administrată cum trebuie și urmează întru totul scopului ei – care scop, este, în primul rând duhovnicesc, dar poate să aibă și un scop filantropic – atunci înseamnă că egumenul acela este unul bun, în concepția oamenilor din afară, în concepția ,,lumii”. Ce vreau să spun prin aceasta? Împărații bizantini și toți cei care făceau danii mănăstirilor, făceau acest lucru știind că mănăstirile administrează cel mai bine aceste proprietăți. Pe atunci nu existau schimburi comerciale așa cum se întâmplă astăzi. Pe atunci, principalele activități erau cele agricole. Monahii, împreună cu alți mireni se ocupau de cultivarea pământului și toți trăiau din profitul obținut și erau ajutați și cei săraci. Imperiul considera mănăstirile drept instituții prin care își exercita indirect acțiunile sociale ce vizau pe cei nevoiași. Acest lucru arată prețuirea de care se bucurau mănăstirile în cadrul Curții Imperiale. Se știa că mănăstirile îndeplineau cu succes această misiune filantropică, în vremurile acelea. De asemenea, unele mănăstiri aveau în incintă sau au înființat spitale, centre de ajutor social pentru cei bolnavi, pentru bătrâni. Într-o singură mănăstire existau multe și variate activități pe care mănăstirea le susținea din venituri proprii dar și din donațiile oamenilor de bine. Despre astfel de activități nu putem avea decât cuvinte de laudă. La fel și despre monahii care activau atât pentru mănăstire, cât și pentru societate, pentru oameni, în general. Dar, la fel trebuie să-l ,,apreciem” și pe pustnicul care se roagă, neștiut de nimeni, pentru toți oamenii. Fiecare participă cu o slujire specifică pentru binele comun, cel duhovnicesc, în primul rând, dar și pentru cel material. Încă ceva aș dori să adaug. Atunci când împăratul dorea să înființeze o nouă mănăstire, aceasta era înzestrată cu de toate pentru a-și putea desfășura misiunea sa duhovnicească nestingherită. Astăzi, atât în Grecia, dar chiar și în lume, principala problemă a mănăstirilor – în special mănăstirile de femei – este grija zilei de mâine și a supraviețuirii. Iar aceasta este una dintre cele mai mari probleme. Pentru că nu pot monahii și monahiile să muncească câte 10-12 ore pe zi pentru a putea să supraviețuiască și, în același timp, să țină și slujbele zilnice. Nimeni nu a întemeiat vreo mănăstire fără s-o înzestreze cu cele necesare, din motive de ordin duhovnicesc, nu pentru a se îmbogăți monahii. Din acest punct de vedere, având această imagine, putem spune că, cei care contestă dreptul mănăstirilor de a avea proprietăți și bunuri, nu cunosc deloc realitățile istorice în care mănăstirile au apărut și nici scopul duhovnicesc, dar și filantropic-misionar pe care îl au și îl vor avea până la sfârșitul veacurilor.