Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți – Tradiție și înnoire

12 May 2015

karoulia, gradina IN

Cu toate că în toate mănăstirile aghiorite a predominat sistemul chinovial – unde toate aspectele vieții sunt comune –, modul în care monahii trăiesc azi viața de pustnici nu a supraviețuit neschimbat în Sfântul Munte. Să atragem atenția că pustnicii contemporani sunt purtători ai modului contemporan de viață pe care îl aduc cu ei din lume. Acest lucru nu e ceva nou. În acest fel s-au născut și s-au dezvoltat și mănăstirile. Când discutăm azi despre păstrarea tradiției în Sfântul Munte, ne referim la două lucruri: la slujbe și la clădiri. De-a lungul veacurilor, cultul rămâne neschimbat, dar zidurile se schimbă, dat fiind că depinde și este influențat de mulți factori: istorici, sociali, estetici, tehnologici.

Una dintre primele mele experiențe profesionale ca arhitect de restaurare în Sfântul Munte are legătură cu această chestiune. Când în 1983 am ajuns în Karyes ca să fac autopsia unei chilii pentru care exista cererea de restaurare din partea mănăstirii, am găsit-o prăbușită de ani de zile, dar, cu toate acestea, am făcut o copie a ruinelor, gândindu-mă că în curând le va devora și pe acestea timpul. Un călugăr bătrân, care mă urmărea pe când lucram, intră în vorbă cu mine și îmi spune că în zadar mă ostenesc, căci chilia s-a prăbușit deja și că mai bine ar fi să fac ceva ca să nu se prăbușească și celelalte. Și când i-am răspuns că am făcut reconstituirea, pentru că mai târziu va fi nevoie de ea în restaurarea monumentului, el mi-a spus: ”Monument este rasa pe care o port, pentru că, dacă eu azi construiesc o cutie de ciment, după 300 de ani va veni un savant nebun ca matale și se va pune să o reconstituie”. Am rămas cu gura căscată, pentru că Bătrânul simplu, fără să o știe, a exprimat unul dintre principiile de bază ale restaurării, care este păstrarea memoriei. Pe de altă parte, ceea ce a spus conține un mare pericol, știut fiind că trăim în epoca globalizării. În epocile din vechime, influențele străine care ajungeau în Sfântul Munte erau încorporate în mod creator, erau precum îngrășământul care îmbogățea culturile locale. De pildă, când în secolele XVII-XVIII mișcările artistice din Centrul Europei (baroc, rococo) au ajuns în Balcani filtrate prin creuzetul Constantinopolului, maeștri locali luau aceste noi modele necunoscute până atunci și lucrând cu materiale locale și cu metodele artei tradiționale au creat o nouă artă care venea cu propriile ei particularități. Dimpotrivă, azi, piața globalizată impune similaritatea materialelor, a tehnicilor, impune metode similare de confecționare, din Hong Kong până în Rio de Janeiro, din Helsinki până în Nairobi, din New York până în Karyes. Azi globalizarea amenință particularitățile oricărui spațiu.

Când în 1963 se sărbătorea împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Marii Lavre și a vieții chinoviale athonite, lipsa de monahi, îmbătrânirea populației și abandonarea clădirilor lăsau un amar sentiment general că sfârșitul societății athonite este iminent. Situația aceasta s-a schimbat însă radical în ultimele patru decenii. Azi populația monahală se află într-o creștere constantă, iar Sfântul Munte se confruntă cu provocarea de a se adapta la tehnologiile moderne, păstrând în același timp caracterul său tradițional. Cât privește arhitectura, acest echilibru nu este totdeauna ușor de păstrat. În comparație cu alte epoci, azi sunt mult mai mulți monahii stăpâniți de un spirit inovator și care optează să trăiască o viață monahală mai puțin riguroasă. Mult mai multe sunt feriboturile care transportă tiruri cu produse noi, de aceea e nevoie de mai multe diguri, există mai multe automobile care au nevoie de mai multe drumuri asfaltate, există mai mulți bani și mai multe deșeuri. Datorită mulțimii feriboturilor care vin și pleacă, portul Dafni a devenit unul foarte solicitat, iar la Karyes există un magazin cu materiale moderne de construcții. Vizitatorii de azi au sentimentul că mănăstirile aghiorite parcurg o perioadă de înflorire, care pe de altă parte este însoțită de gropi de gunoi necontrolate care s-au împânzit peste tot.

Pe de altă parte, reciclarea produselor de consum din materiale eterogene și la mâna a doua, care definește arhitectura locurilor de nevoință a pustnicilor, arată, cred eu, o cale de urmat. Departe de conforturile și deșeurile produselor de primă mână, sihăstriile pustiei athonite constituie creații spontane ale unei arhitecturi populare anonime, organizate din palimpsestele unei estetici unice și spontane, care are ca scop satisfacerea nevoilor de bază. Spre deosebire de locuitorii marginalizați ai mahalalelor lumii a treia, pustnicii contemporani ai Athosului refuză societatea de consum în mod conștient și de bunăvoie.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB