Cântările melismatice în cultul Bisericii

4 May 2015

Societatea contemporană este o societate a schimbărilor dese și rapide. Și, de vreme ce timpul societății tradiționale a trecut, aceste schimbări sunt atât de multe și atât de diferite, încât cu greutate putem să găsim elemente comune între societatea de astăzi și cea de la sfârșitul secolului al XIX-lea, deși de atunci nu a trecut foarte mult timp.

Toate se schimbă azi cu o viteză amețitoare, creând continuu o senzație de grabă. Nu apucăm să înțelegem ce ni se întâmplă, să facem ceva, să trăim clipa. Acest lucru i-a făcut pe mulți să spună că și cultul Bisericii ar trebui să sufere modificări pentru a se ,,adapta” vremurilor. Unii ca aceștia spun că nu se mai potrivește credinciosului din zilele noastre acest tip de cult creat în alte vremuri.

Însă, odată ajunși aici, apare o problemă: care sunt criteriile corecte după care trebuie să ne ghidăm în acest caz? Intrarea fiecăruia dintre noi în biserică – care trebuie să fie ceva mai mult decât clădirea în sine, trebuie să fie un tot care, în afară de spațiul interior, să conțină și timpul liturgic și tot ceea ce se săvârșește în acest timp – în special, la Dumnezeiasca Liturghie, înseamnă trecerea noastră într-o altă dimensiune, o tentativă de trecere din timpul și spațiul istoric în spațiul și timpul Lui Dumnezeu. Este singura noastră posibilitate de a trăi în afara ritmului și a constrângerilor zilnice, nu escapist, ci într-un mod mult mai profund și mai substanțial.

Din punct de vedere arhitectonic, biserica întruchipează lumea frumoasă a lui Dumnezeu, fiind un spațiu în care, prin intermediul icoanelor zugrăvite pe pereți, reprezintă un alt fel de prezent, în care Biserica luptătoare coexistă cu cea triumfătoare într-o armonie desăvârșită. Iconostasul, polieleul și candelele, mirosul de tămâie, veșmintele clericilor și, desigur, textele imnografice și cântările psaltice, toate sunt într-o legătură foarte strânsă și converg spre același scop. Iar în această adevărată desfătare a simțurilor, care mereu face trimitere la ceea ce este dincolo de simțuri, la transcendent, un rol principal îl are psalmodia.

Despre influența pe care muzica o are asupra sufletului s-a scris foarte mult din vechime și până în zilele noastre. Despre ceea ce este realitate, ce este mit și ce este ideologie nu o să scriem aici și acum. Se desprinde, însă, importanța pe care o acordăm, desigur, nu fără motiv, funcției pe care o îndeplinește muzica. Un rol important, de asemenea, și esențial îl are ritmul. Din medicină cunoaștem faptul că inima are tendința de a se coordona cu ritmul muzicii. Un melos ,,argós” (lent) interpretat corect, are darul de a liniști sufletul, dar și inima omului, de a evada din zbuciumul cotidian și de grijile pe care le generează. Un bun exemplu, în acest sens, este că nu există un mod mai potrivit de a ne pregăti pentru Sfânta Anafora, decât imnul Heruvic. Un melos argós, unde liniile muzicale vaste și ritmul liniștitor ne îndeamnă ,,toată grija cea lumească să o lepădăm”, este cel mai bun exemplu de unire dintre cuvânt și melos. Mai apoi, în timpul împărtășirii, chinonicul, care, cu frazele sale muzicale melodice și cu vocalele prelungite, păstrând neștirbită inteligibilitatea textului imnografic, conduce rugăciunea – dincolo de căutarea sensurilor – în inimă. Punctul culminant al său, alături de imnul de final, ,,Aliluia”, este reprezentat de cratime, acele silabe ce par fără înțeles dar care, după mitropolitul Gherasim al Filadelfiei (sec. XVII) ,, nu pot însemna altceva decât incomprehensibilitatea dumnezeirii”.

argos2

Însă, în afară de cântările melismatice ,,argá” – care, greșit sunt considerate melismatice pentru a acoperi niște nevoi liturgice, precum imnul Heruvic – există și o altă categorie de imnuri pe care Tradiția și tipicul le-au rânduit melismatice. Menționez că, aici, nu analizăm originea imnurilor. Nici la nivel muzical (de exemplu, aspectele legate de notația folosită), de care se ocupă muzicologii, nici la nivel liturgic (de exemplu, dacă, la început chinonicul era un întreg psalm, sau faptul că imnul heruvimic nu exista în vechime), lucruri care țin de spațiul studiului liturgic.

Așadar, rânduiala tipiconală, dar și tradiția, prevăd ca anumite cântări să fie interpretate ,,argá”. Este cazul condacului ,,Apărătoarei Doamne” din cadrul Imnului Acatist ce se cântă în timpul Marelui Post, dar și ,,Aliluia” ce se cântă înainte de ,,Iată Mirele” în Săptămâna Patimilor. Într-adevăr, este de remarcat că, în tipicul slujbelor, nu este important ,,cum” se va cânta, ci ,,ce” se va cânta. Cu alte cuvinte, slujba nu ,,cere” doar a se cânta ,,Apărătoarei Doamne”, ci a se cânta acest imn, dar pe larg – cât de argá trebuie să se cânte, este o altă problemă de natură muzicală – iar dacă se întâmplă altfel, putem vorbi despre o ,,stricare”, oarecum, a rânduielii. Și, pe bună dreptate, nu există alt mod mai nimerit de a lăsa în spatele nostru lumea zgomotoasă și obositoare, și de a intra în alt mod de a gândi și a simți prin intermediul acestor cântări melismatice.

Trebuie spus că aceste cântări ,,argá” se încadrează cel mai bine în slujbele de priveghere sau de praznic. Așa cum ne pregătim de praznic împodobind biserica cu veșmintele cele mai frumoase, cu icoanele cele mai prețioase, la fel, este firesc să oferim din preaplinul inimii noastre, care tresaltă de bucurie, cântările cele mai frumos împodobite. Așa cum știm, în cultul Bisericii noastre există cântări ,,sýndoma” (,,grabnice”) dar și ,,argá” (,,pe larg”). Și unele, și celelalte, au locul și timpul lor bine stabilite și fixate în cadrul Cultului.

Este remarcabil modul în care au fost transmise din generație în generație aceste adevărate opere de artă. Este foarte important să înțelegem că toate aceste compoziții au un caracter liturgic pentru ziua de astăzi, pentru timpul de ,,acum”. Nu pot fi analizate oarecum de către istoricul care dorește să le studieze. Chiar dacă nu ar fi existat această moștenire psaltică uriașă, ea ar fi trebuit creată, fiindcă ea constituie un sprijin pentru credinciosul de astăzi. Este de mare folos că toate aceste cântări alcătuite de oameni care s-au adăpat din tradiția bisericească există astăzi și sunt vii în cultul Bisericii.

Compozițiile psaltice sunt adevărate opere de artă, pentru păstrarea cărora foarte mulți oameni au făcut sacrificii foarte mari. Ele trezesc interesul oamenilor care apreciază doar caracterul artistic al acestora, și este trist de observat că acest lucru nu ne preocupă decât pe noi, psalții.

argos3

Însă, nici noi, de cele mai multe ori nu avem preocupări dezinteresate, ci vedem în aceste cântări posibilitatea etalării performanțelor noastre vocale și a calităților muzicale. Trebuie să spunem aici că, un motiv pentru care cântările melismatice nu sunt foarte apreciate sau, chiar și-au găsit mulți contestatari de-a lungul timpului, este și felul cum sunt executate. Este foarte important ca aceste melosuri să fie interpretate cât mai bine posibil. Fiindcă, astfel, cu timpul, simplii credincioși dar și clericii vor învăța să ,,guste” din frumusețea acestor cântări și, în final, să nu mai obosească atunci când le ascultă, ci să se odihnească duhovnicește. De altfel, problema este în altă parte.

Reacțiile negative cu privire la cântările ,,argá” melismatice din partea preoților și a credincioșilor, țin pe de-o parte de psihologia umană, iar pe de altă parte se datorează duhului ,,lumii acesteia”. Wittgenstein, un filosof austriac, a spus că ,,oamenii se bucură când ascultă Simfonia a 9-a a lui Beethoven, tocmai fiindcă știu că este vorba despre celebra Simfonie a 9-a a lui Beethoven”, demonstrând importanța majoră a factorului psihologic în determinarea a ceea ce ne place și ceea ce nu ne place. Parafrazându-l, putem spune că principalul motiv al indispoziției unui credincios atunci când ascultă o cântare ,,argá”, este tocmai faptul că este vorba despre o cântare melismatică. Cu alte cuvinte, nu există o motivație reală. De vină nu sunt cele trei minute în plus care se vor adăuga la o slujbă de 2, 3 sau 4 ore. Este același motiv pentru care culoarea roșie a semaforului ni se pare că durează o veșnicie atunci când ne grăbim. De vină suntem noi, care aducem cu noi în biserică duhul lumii de afară, duhul omului care trăiește, astăzi, mai ,,repede” decât oricând.

Cântările melismatice argá se găsesc exact la antipozi. Ele sunt liniștea și disprețul pentru tot ceea ce înseamnă grabă și tulburare. Iar atunci când nu suntem pregătiți să schimbăm modul în care gândim, reacționăm. Nu suntem pregătiți să aducem natura și lumea toată în biserică încercând să îi dăm alt înțeles. Încercăm să impunem graba noastră, supunerea noastră față de timp și față de stricăciune, chiar și în Cult.

Imaginea lucrurilor care ne plac, ne fac fericiți, este, de obicei, o imagine care dorim să țină cât mai mult: o întâlnire cu prieteni apropiați, o excursie cu familia, o cafea alături de un prieten drag, un răsărit sau un apus de soare. În acea clipă ne dorim ca momentul acela să se prelungească cât mai mult. Cu această dorință și dispoziție să înălțăm și rugăciunile noastre cântate către Creator, canoanele, Doxologiile, Sfinte Dumnezeule, stihirile.

Și, chiar dacă ne lipsește râvna și nu suntem dispuși să dăm un pic din timpul nostru exact atunci când este nevoie și s-ar potrivi cel mai bine, când înălțăm rugăciunile și imnurile noastre către Hristos Izbăvitorul, îi vom cânta cât mai bine și cât mai frumos putem cântări ,,argá” melismatice.


A consemnat: Antónis Aetópoulos, Protopsalt, Profesor de Muzică Bizantină

În continuare, îl puteți asculta pe autor, Antónis Aetópoulos, interpretând cântarea melismatică  ,,Trandafirul cel neveștejit”, Irmos calofonic, glasul al IV-lea aghia, facere a lui Balasie preotul (sec. al XVII).

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB