Câteva considerații cu privire la hirotonia femeilor

27 April 2015
gheorghios mantzaridis

Prof. Gheorghios Mantzaridis

Eforturile și demersurile femeilor de a fi recunoscute ca egale cu bărbații și de a obține în cele din urmă emanciparea lor sunt caracterizate îndeobște ca feminism. Acest termen franțuzesc, feminisme, este în strânsă legătură cu Revoluția franceză, când a și apărut. Anul 1791 reprezintă un reper important pentru feminism, dat fiind că atunci s-a proclamat Declarația Drepturilor Femeilor. De atunci, feminismul a realizat multe cuceriri, însă nu a reușit să acționeze independent de un anume complex de inferioritate față de bărbați, nici să șteargă cu totul inegalitățile care defavorizează femeile. Însă nu a reușit să pună în lumină mai ales specificitatea femeii, cea care a fost desconsiderată atâta vreme de către bărbați, căci, din păcate, feminismul s-a focalizat pe revendicări egalitariste.

Fenomenul acesta, care în esență perpetuează marginalizarea femeii, nu vatămă doar femeia, ci în același timp lipsește într-o măsură importantă societatea și, încă mai general, cultura umană, de creatorul factor feminin a cărui chintesență este maternitatea. Și în acest sens se cuvine semnalată responsabilitatea bărbaților care au monopolizat cultura și nu au mai lăsat loc de exprimare factorului feminin, dar și responsabilitatea femeilor, care au pierdut din perspectiva conștiinței lor lucrarea primordială a maternității[1].

Mai ales în urma demersurilor feministe de la sfârșitul deceniului 1960 și începuturile deceniului 1970 au fost eliminate destule inegalități de gen, fără însă a fi desființate din rădăcină. Este semnificativ în acest sens că și azi muncile casnice sunt considerate treburi femeiești, deși femeile au de regulă locuri de muncă full-time în afara casei. În toate aspectele vieții sociale, poziția femeii rămâne încă dezavantajată.

Se vorbește azi frecvent și despre hirotonia femeilor. Subiectul acesta a apărut mai întâi în protestantism. În strânsă legătură cu subiectul mai larg al egalității celor două sexe s-a discutat despre hirotonia femeii în toată lumea creștină. De la început trebuie atras atenția că ideea de hirotonie a femeii a apărut ca rezultat al multor confuzii și viziuni simpliste[2]. Punctul de interes al acestui subiect din punctul de vedere al moralei creștine constă mai ales în opinia multora că respingerea hirotoniei femeilor este legat de o desconsiderare mai generală a femeilor în Biserică. Însă această opinie nu ține seama de anumite elemente de bază care țin de proeminența liturgică a femeii în viața și învățătura Bisericii. Și înainte de toate desconsideră întâietatea femeii în mântuirea omului și zdrobirea diavolului. Dușmănia dintre om și diavol este în primul rând dușmănia dintre femeie și diavol. Este astfel semnificativ în acest sens că se vorbește despre ”sămânța” Evei care va zdrobi pe diavol[3]. Eva a primit întâia bună vestire a mântuirii, iar Maica Domnului a primit Bunavestire a dumnezeieștii Întrupări.

Femeia, care a fost cea dintâi în cădere, este cea dintâi și în îndreptarea omului. Bărbatul a fost doar antrenat în cădere și împreună-pășește în îndreptare. Primul rol nu este al lui, ci al femeii. În amândouă situațiile femeia se află înainte, iar bărbatul îi urmează. Mai cu seamă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu se face împreună-pricinuitoare a dumnezeieștii Întrupări, împreună lucrând cu Dumnezeu Însuși; ea îi împrumută lui Dumnezeu firea omenească, care devine începătură a noii zidiri. Din acest punct de vedere, Maica Domnului este ”după primul ierarh, Hristos, alt doilea ierarh”[4]. Astfel, femeia, în locul preoției liturgice speciale, a exercitat o dată pentru totdeauna prin persoana Maicii Domnului cea mai înaltă preoție, preoția ontologică, spre mântuirea întregii lumi[5]. Cu alte cuvinte, împreună lucrează la taina mântuirii, în timp ce bărbatul este slujitor al mântuirii.

Preotesele erau foarte cunoscute în lumea precreștină din afara Israelului. Existau mai ales în religiile greco-romane, cu care Biserica, dar și Israel, au venit în contact direct. De aceea, din perspectivă strict socială, pare oarecum ciudată absența preoteselor din lumea iudaică și creștină, unde poziția socială a femeii era în mod clar superioară celei din păgânism. În plus, în întreaga literatură creștină, unde sunt abordate multe probleme bisericești, niciodată nu s-a pus problema hirotoniei de preotese. Numai erezia gnosticizantă a montanismului accepta femeia în treapta preoțească și episcopală, fapt ce a fost caracterizat de Sfântul Epifanie al Ciprului ca ”profesiune idolească” și ”afacere a diavolului”[6].

Aceste caracterizări ale Sfântului Epifanie nu trebuie socotite întâmplătoare. Sunt definitorii pentru poziția Bisericii față de preoția femeilor. Episcopii și preoții au avut de la început nu doar o poziție liturgică, ci și una simbolică în trupul Bisericii. Aceștia sunt așezați ”în chipul Tatălui” sau ”în chipul lui Dumnezeu”[7]. Prezența preoteselor ar putea sugera acceptarea divinităților feminine, așa cum se întâmpla în religiile precreștine. Cu alte cuvinte, respingerea idolatriei, care implică negarea divinităților de ambele sexe, atrage după sine și absența preoteselor. Și nu este întâmplător că montanismul, în afara sacerdotului femeilor, a păstrat și alte elemente idolatre, iar inițiatorul acestei erezii, Montanos, fusese inițial preot al zeiței Cibele[8]. Dar și astăzi, promovarea femeilor în preoție nu este independentă de răspândirea concepțiilor neognostice și neopăgâne, care definesc spiritul mai general al epocii noastre.

Hristos a ales bărbați ca apostoli și acestora le-a încredințat preoția specială. Pe aceștia i-a primit la Cina cea de Taină, pe aceștia i-a trimis la propovăduirea și botezarea neamurilor, și acestora le-a dat puterea de ”a lega și dezlega” păcatele oamenilor, în timp ce existau și femei care Îl urmau și Îl slujeau în lucrarea Sa (Matei 27: 55, Marcu 15: 41, Luca 8: 3). Maica Domnului, deși s-a învrednicit să Îl nască pe Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, nu a exercitat sacerdot liturgic[9]. Și Biserica, în întreaga ei tradiție, nu a hirotonit preotese, ci a păstrat doar tagma diaconițelor. Acestea erau alese mai ales din cercurile fecioarelor sau văduvelor afierosite lui Hristos și slujeau la nevoile practice ale lucrării sociale și liturgice a Bisericii, precum: vizitarea femeilor bolnave sau aflate în închisoare, pregătirea pentru botez sau catehizarea femeilor care urmau să intre în Biserică.


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie 4, PG 48,535.

[2] ”Căci nu ar fi un lucru mare fecioria, dacă n-ar fi mai bună decât ceea ce este bun”, Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea 37: 10, PG 36,293BC. ”Bun lucru este nunta și de aceea fecioria este un lucru minunat, fiindcă mai bine este ceva mai bun decât ceva bun”, Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie 10, PG 48,540.

[3] Matei 19: 11.

[4] Teofan al Niceei, Cuvânt despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu 11, ed. M. Jugie, Theophanes Nicaenus († 1381), Sermo in Sanctissimam Deiparam, Lateranum Romae 1935, p. 64.

[5]  ”Preoția este ca un mijloc între firea dumnezeiască și cea omenească, pentru ca pe una să o vindece, iar pe cealaltă să o facă să lucreze schimbarea în mai bine”, Isidor Pelusiotul, Epistolă 20, PG 78,745C. Lucrarea aceasta a fost realizată în mod esențial în persoana Maicii Domnului. Vezi Grigorie Palama, Omilia 53,25, ed. S. Oikonómou, pp. 161-62. Arhimandritul Sofronie, Zidind Templul lui Dumnezeu în noi și în frații noștri, vol. 3, Essex (Anglia) 2014, p. 47.

[6] Epifanie al Ciprului, Panarion 49, PG 42, 745BC.

[7] Ignatie al Antiohiei, Către Magnezieni 4. Către Tralieni 3: 1.

[8] Prezența lui Dumnezeu ca Tată în Vechiul Testament sau ca Tată, Fiu și Duh Sfânt în Noul Testament și în Biserică nu promovează genul masculin sau neutru, nici nu desconsideră genul feminin, ci, prin terminologia convențională omenească, Îl înfățișează pe Dumnezeul necreat, mai presus de orice diviziune și diferențiere pe genuri, omului creat și divizat. (…) În sfârșit, noțiunea de om, care este de genul masculin, sau cea de divinitate, care este de gen feminin, nu face referire la genul respectiv, ci la omul întreg, la umanitate, și respectiv la divinitate.

[9] ”Dacă era rânduit femeilor să aducă slujire preoțească lui Dumnezeu sau să lucreze ceva canonic în Biserică, trebuia mai degrabă ca această slujire preoțească să o săvârșească Maria în Noul Testament, cea care s-a învrednicit să primească în însuși pântecele ei pe Împăratul a toate, pe Dumnezeul ceresc, pe Fiul lui Dumnezeu, a cărei mitră templu s-a făcut și sălaș în iconomia întrupării Domnului, după iubirea de oameni a lui Dumnezeu, și taină înfricoșătoare s-a pregătit”. Epifania al Ciprului, Panarion 3,59,3,PG 42,744AB.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB