Convertirea unui indian la Ortodoxie – Partea întâi

Sâmbătă seara. Soarele tocmai apusese. La catedrala mitropolitană rusă ,,Sfinții Petru și Pavel” tocmai începuse vecernia. Siluetele întunecate ale puținilor credincioși care se găsesc la slujbă prind contur odată ce încep să fie aprinse lumânări în sfeșnice. Catapeteasma bisericii este impresionantă, construită la începutul secolului de arhitecți și meșteri pricepuţi…

Lumină lină, cântată în slavonă, crea o atmosferă de pace și liniște interioară. Este vremea când ne gândim la ziua care a trecut, dar și la cea care vine. După nebunia zilei care a trecut, acest refugiu duhovnicesc ne liniștește gândurile …

În lumina aceasta difuză se disting câteva chipuri: o rusoaică bătrână împreună cu nepoțelul ei, un domn înalt între două vârste, o domnișoară drăguță de vrea 15 ani, un cuplu tânăr împreună cu cei doi copii ai lor… Privind mai atent, atenția îmi cade asupra unui om care stă undeva lângă una dintre ferestrele mari ale bisericii. Este o figură umană care nu seamănă deloc cu celelalte. Este un indian de vreo 50 de ani, un indian așa cum am văzut în filme sau am citit în cărțile de povești. Are tenul închis, iar părul negru ca tăciunele este împletit într-o coadă care îi ajunge până la mijloc. Privirea mea s-a oprit asupra lui. Trebuie să recunosc, este o figură insolită. O fi fost, pesemne, în trecere și a intrat în biserică din curiozitate. Cine știe… Această figură aparte mi-a stârnit interesul. La sfârșitul slujbei nu am putut să mă abțin și m-am dus să-l cunosc.

– Eu sunt Iánnis, i-am spus în engleză. Bine ai venit!

– Vladimir, mi-a răspuns

– Eu sunt grec, i-am spus eu.

– Și eu, mi-a răspuns.

La aceste cuvinte m-am blocat, neștiind ce să mai zic. Nu mă așteptam la așa ceva.

– Vorbești grecește? l-am întrebat eu.

A stat puțin pe gânduri apoi a început să îmi vorbească:

–Εν αρχή ην ο Λόγος, και ο Λόγος ην προς τον Θεόν, και Θεός ην ο Λόγος [La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul].

Terminând fraza aceasta, a început să râdă. Eu nu mai știam ce să zic.

– Sunt indian, îmi spune scurt. Dar, oarecum, mă simt și grec și rus și sârb și român… Pentru că sunt ortodox.

Spunând aceste cuvinte, am văzute o strălucire în ochii lui, iar inima mea s-a umplut de bucurie văzând cât de frumos vorbea despre Ortodoxie.

Așa l-am cunoscut pe Vladimir. Înainte de a se boteza, numele lui adevărat era Frank Natawe.

După aceea, cu timpul am devenit prieteni. Am mers chiar și în satul său, unde stăteam de vorbă ceasuri nesfârșite. Pot spune că mi-a deschis ochii în foarte multe privințe, mi-a explicat lucruri la care noi, albii, nu ne-am gândit niciodată. Cuvintele lui erau simple și fără nici o urmă de aroganță. Petrecând atâta timp în preajma lui, am avut, la un moment dat, sentimentul că am în fața mea un dascăl. I-am împărtășit gândurile mele, iar el mi-a spus că lucrurile cele frumoase sunt întotdeauna reciproce.

Nu am să uit niciodată perioada de timp imediat după ce ne-am cunoscut, când, prins de entuziasmul tinereții, începusem să îi adresez întrebări foarte grele. El, netulburat, îmi răspundea la întrebările mele astfel: ,,Nu știu răspunsul la această întrebare. Tu îl știi?”.

Plictisit și obosit să tot aud același răspuns, ,,nu știu”, l-am rugat insistent să îmi spună ceva, iar el mi-a răspuns:

– Dacă tot insiști și insiști, o să-ți spun, dar, mai întâi, trebuie să-l întreb pe prietenul meu.

S-a ridicat drept în picioare iar în clipa următoare s-a așezat în genunchi și apoi s-a întins cu totul pe pământ și și-a lipit urechea de pământ.

– Ce faci? l-am întrebat.

– Întreb pământul, mi-a răspuns, și înainte de a-mi reveni din confuzie, a continuat:

– Fac și eu precum Alioșa Karamazov.

De atunci încolo, nu am mai insistat niciodată cu întrebările mele. Am trăit alături de el uimirea pe care o provoacă fulgerul, cel care aduce ploaia care udă și răcorește pământul…

Sursa: Iannis Chatzinikoláu, Trecerea unui indian la Ortodoxie, revista ,,Synaxi”.