Sfântul Munte, dincolo de scandaluri – 3. Bizanțul – ocupația otomană – slavii

Dragostea față de Sfântul Munte are un caracter ecumenic. Îndată ce au aflat de el, popoarele slave au dorit să se facă părtași vieții lui. Chiar și otomanii, mai târziu, au trăit o anume teamă sacră față de el și s-au folosit de el într-un chip aparte.

Interesul politic al împăraților bizantini și al hegemonilor Rusiei, Serbiei, Bulgariei și României, care în cele din urmă a avut ca rezultat întemeierea mănăstirilor naționale independente, dar și disputele de rigoare care s-au iscat din pricina conștientizării însemnătății lui speciale, au ca temei evlavia specială cu care toți aceștia îl priveau, ca spațiu cu totul excepțional, binecuvântat și de invidiat.

După cum mărturisește răposatul Patriarh al Moscovei și întregii Rusii, Alexei al II-lea, ”Sfântul Munte deține o poziție însemnată în istoria relațiilor duhovnicești dintre Rusia și Grecia, fiind locul unei sfințenii aparte”, în care au putut, de-a lungul veacurilor, să crească duhovnicește, alături unul de altul, monahi greci și ruși[1].

Astfel, fapt foarte semnificativ, la începuturile secolului al XV-lea, Mănăstirea Sfântului Pavel atrage interesul despotului Tesalonicului, Ioan al VII-lea Paleologul (1406), al ighemonului sârb Lazăr (1416), apoi al lui Ioan al VIII-lea Paleologul, precum și al ighemonului sârb George Brancovici, care chiar a finanțat primul program serios de construcții în mănăstire și a zidit un katholikon mai mare, închinat Sfântului Gheorghe. Fiica lui Brancovici era Mara, soția sultanului Murat al II-lea și mama lui Mohamed Porfirogenetul. Aceasta a dăruit mănăstirii 1000 de ducați și două proprietăți, una în Sérres și una în Néa Róda. Mara, care și-a păstrat totdeauna credința creștină, a adus personal Darurile Magilor de la Constantinopol, unde erau păstrate, la Mănăstirea Sfântului Pavel, pentru a fi salvate. Le-a încredințat monahilor de acolo.

Mănăstirea Hilandar, încă de la început, a reprezentat podoaba coroanei sârbe, era proprietate funciară a monarhiei sârbe și temeiul bogăției ei. La sfârșitul secolului al XIV-lea deținea mai bine de 30 de metoace și 360 de sate asupra cărora exercita drepturi juridice, fiscale și administrative depline. Mai târziu, numărul lor a ajuns la 600 de sate și 180 000 de podgorii[2]. În fapt, întreaga elită a Bisericii Sârbe, a literaturii și teologiei sârbe, a trecut pe la Hilandar[3]. Acest lucru a avut ca urmare crearea unei profunde legături între Sfântul Munte și istoria, poporul și tradiția Serbiei.

Mănăstirea Hilandar

Dar și Papa Inochentie al III-lea, care imediat după cucerirea Constantinopolului de către franci a fost informat despre cele suferite de aghioriți din partea episcopului său latin, a emis o bulă (17 ianuarie 1213) în care își exprimă susținerea față de aghioriți și față de modul lor de viață[4].

Faptul că monahii aghioriți se bucurau în societatea bizantină de un înalt respect și că mănăstirile aghiorite reprezentau centre ale unei superiorități atât intelectuale, cât și duhovnicești, unice, fiind cele mai bogate și mai puternice așezăminte ale sistemului bisericesc al imperiului, a fost înțeles imediat, chiar de la început, și de către otomani. Se spune chiar că aceștia simțeau o sfântă frică în fața puterilor suprafirești ale monahilor și față de eficiența rugăciunilor lor[5], de vreme ce Athosul era un loc unde toți invocau neîncetat numele lui Dumnezeu și unde dragostea era dăruită către toți fără deosebire, de vreme ce aici își găseau refugiu, alături de pelerini, și cei săraci și cei fără de adăpost.

Concentrarea atâtor cinstite moaște, marile colecții de manuscrise și codexuri, numărul inimaginabil de mare de odoare de o valoare fabuloasă, faptul că acolo s-au nevoit mulți sfinți monahi de o mare însemnătate istorică, a căror lucrare are valoare veșnică, toate acestea arată poziția centrală pe care o deținea Sfântul Munte în organismul vieții și credinței bisericești. Sfântul Munte a cucerit încrederea Bisericii universale.

Note:

[1] Interviu acordat lui Th. Avgherinós, ΚΥΠΕ, ΕΛΕΥΘΕΡΟΤΥΠΙΑ, 15.01.2007.

[2] Graham Speake: ΑΓΙΟΝ ΟΡΟΣ: Ἀνανέωση στὸ Περιβόλι τῆς Παναγίας, ΙΝΔΙΚΤΟΣ, Atena 2005, p. 158.

[3] Bogdanovic, D., Djuric, V.J., Medakovic, D.Q, Chilandar on the Holy Mountain, pp. 40-42.

[4] Graham Speake: op. cit., p. 137.

[5] Dölger, F.:  Mönschsland Athos, München, 1943, p. 19.