”Lumina cea de seară”

2 December 2014
kontoglou in L

Fotis Kontoglou

Pe ţiglele bisericii se unduiesc în bătaia vântului câteva firicele de iarbă. Pe dinăuntrul turlei stă Mântuitorul Pantocrator, ca și cum s-ar apleca din cer către pământ, ”Cel ce caută spre toți fiii oamenilor”. Capul lui este măreț, cu părul bogat care-I cade pe umărul stâng. Barba Îi este deasă. Expresia, simplă, cu smerenie și blândețe, are însă o măreție dumnezeiască. Cu gâtul dezgolit, cămașa deschisă, cu spatele larg și mâinile ridicate, încadrează bolta. Este înfășurat într-o mantie largă, ca și cum ar îmbrățișa cu ea lumea întreagă. ”Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea Lui” (Ps 103:7). Cu mâna dreaptă binecuvântează lumea, iar cu stânga ține Evanghelia, Legea lui Dumnezeu.

Liniștea împărățește toată ziua în turlă, chiar și atunci când afară, din pricina vântului, vuiesc marea și copacii. Fel și fel de gâze în zbor, gândăcei, albine, zboară acolo sus și bâzâie în jurul Prorocilor, se învârtesc în jurul marelui Pantocrator, o viespe chiar și-a lipit cuibul de pământ pe o cută pe care o face cămașa Sa. Hristos le primește pe toate cu bunătate.

Către seară, o lumină dulce, aurie, intră în sfințita turlă, ca și cum ar umple-o de tămâie. La acest sfânt ceas când apune soarele, bâzâie ultimul pelerin înaripat, un nevinovat ”stingător de candele”, kantilosvístis, un fluture de noapte. Se apropie cu evlavie de dumnezeiescul chip, se închină la fruntea Lui, Îi mângâie când mustața, când sfântul păr, apoi Îi sărută mâna, bate din aripi în fața Evangheliei ca și cum ar număra mărgăritarele care o împodobesc, face o plimbare până la umerii lui Dumnezeu, caută prin cutele pe care le face veșmântul Lui. Face de multe ori înconjurul turlei, mirosind tămâia și ceara care de secole înmiresmează locul acesta, lipită sus, pe turla afumată. Mult timp se aude isonul pe care îl ține acea nevinovată gâză, numită champarólogos, ”cel care ține socoteala timpului”, ca și cum nu ar vrea să se despartă de Hristos spre a zbura în munți, ca și cum ar spune prin bâzâitul ei: ”Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor!” (Ps 83:1). Ca un mic serafim, acel sfințit zburător se lasă cuprins în brațele deschise ale Celui Vechi de zile, ale Celui întreit Sfânt. Iar El privește de sus cu blândețe. Mâna lui nu obosește să rămână deschisă întru binecuvântare, nu se clintește pentru a îndepărta acest nevinovat fluturaș care îi bâzâie în urechi, Îi intră în ochi, îi mângâie gâtul. Și acea gâză, la rândul ei, știe că El este Tatăl său și nu se teme de privirea Lui înfricoșătoare și întruna murmură, până când la un moment dat încetează bâzâitul, ieșind prin fereastra strâmtă și avântându-se în aer.

Jos, în acel ceas, călugărul rostește cu glas liniștit Lumină lină, în timp ce soarele apune și se sfârșește ziua. ”Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel de dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte”.

Te năpădesc lacrimile când auzi aceste cuvinte din vechime, simple și veșnice precum apusul soarelui. În cartea sprijinită pe strană scrie că este o alcătuire a lui Athinoghen Mucenicul. O cântare foarte veche, care se spune în fiecare seară la încheierea zilei, de două mii de ani, la fel ca azi, de oameni simpli care se trăgeau din vechii elini, precum acest călugăr aghiorit, care și la chip este întocmai celor din vechime.

Viță elină cu neputință de distrus! Niciodată nu te vei usca, niciodată nu te vei stinge! Din trunchiul tău bătrân și preacinstit răsar mereu noi vlăstare, pe care, gustându-le, până și fiarele sălbatice se îmblânzesc! Cu fiecare nouă naștere a ta se veselește lumea, iar dușmanii tăi strigă de fiecare dată că aceștia vor fi cei din urmă fii ai tăi, până când, fără întârziere aduci pe lume alt zmeu, iar ei rămân muți de uimire!

Să îi lăsăm acum pe elinii antici și să îl ascultăm pe noul Pindar, care cu glas mare ne vestește din Cipru:

Romeitatea-i neam de-o vârstă cu lumea.
Nimeni nu s-a găsit s-o stingă,
Nimeni, căci acoperământ din înălțimi îi este Dumnezeul meu.
Romeitatea se va pierde atunci, doar, când lumea va pieri.

Sursa: Fótis Kóntoglou, Το Αϊβαλί, η πατρίδα μου.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB