Intrarea Cuviosului Iosif Isihastul sub ascultare

13 October 2014

g iosif neos

O caracteristică evidentă a celor doi (Francisc și Arsenie), până la sosirea primilor lor ucenici, a fost aceea a căutării insistente de monahi duhovniceşti de la care să deprindă în profunzime viaţa contemplativă. Erau interesaţi de rânduiala de viaţă a acestora, de întâmplările minunate din viaţa lor (mai ales cele legate de sfârşitul lor pământesc). Despre perioada aceasta, Stareţul Iosif mărturisea: Îi întrebam cum mănâncă, cum se roagă, ce au văzut, ce au simţit, ce văd când sunt în pragul morţii. Unul văzuse pe Maica Domnului, altul văzuse un înger în timp ce-i ieşea sufletul. Dar şi acum se întâmplă aceste lucruri. Sunt părinţi care înainte de moarte au vedenii şi văd cum îi ia Dumnezeu în linişte. Atunci când auzeam că stă să moară vreunul, alergam ca un însetat să aud ce spune.

În căutarea lor, ei au întâlnit părinţi încercaţi în lupta războiului nevăzut. Aşa a fost, de pildă, Gheron Gherasim: Isihast neîntrecut, lucrător al rugăciunii minţii. Avea nouăzeci de ani. Luptat de demoni şi lovit de vremuri grele, a rămas stâlp neclintit de răbdare. Acesta avea darul lacrimilor neîncetate. S-a săvârşit din această viaţă lipsit de orice grijă lumească şi îndulcit de cugetarea la Hristos. Tot aşa şi Gheron Ignatie: Nevăzător de mulţi ani. Duhovnic foarte mulţi ani, a ajuns la vârsta de nouăzeci şi cinci de ani, rugător neîncetat cu rugăciunea minţii. În timpul rugăciunii gura lui răspândea mireasmă, încât se bucura nespus cel care vorbea cu el. Aminteşte de asemenea de un părinte dintr-o peşteră a cărui lucrare era aceea de a plânge de şapte ori pe zi, iar noaptea toată o petrecea în lacrimi. Perna lui era totdeauna udă de lacrimi. Ucenicul său, care mergea la el de două-trei ori pe zi – fiindcă nu-l lăsa să stea cu el pentru a nu-i întrerupe plânsul – îl întreba:

– Părinte, de ce plângi?

– Atunci când omul vede pe Dumnezeu, fiul meu, din multă dragoste îi curg lacrimile şi nu le poate opri.

Mai erau şi alţii, mai mici. Părintele Cosma şi alţii şi alţii mai mari, despre care dacă ar fi să scrie cineva ar trebui să consume multă hârtie. Toţi aceştia au murit şi trăiesc acum în veci în ceruri.

Cuviosul Iosif recunoaşte în epistolele sale şi faptul că pe mulţi alţi părinţi îmbunătăţiţi (văzători de Dumnezeu) nu s-a învrednicit să-i cunoască, întrucât trecuseră la cele veşnice cu puţin timp (1-2 ani) înainte de venirea sa în Sfântul Munte, dar ale căror fapte minunate le-a aflat din relatările altor monahi, aceasta fiind pentru el o desfătare ce îl îndemna deopotrivă să umble din peşteră în peşteră, măsurând pas cu pas Muntele pentru a găsi astfel de prieteni ai lui Dumnezeu ce nu fuseseră încă chemaţi la bucuria cea pururea veşnică.

daniil katounakiotul

Gheron Daniil Katounakiotul (1864-1929)

Spre sfârşitul anului 1923, la mai bine de un an de când Francisc se nevoia împreună cu monahul Arsenie (şi aproape trei ani de la venirea sa în Sfântul Munte), acelaşi stareţ plin de discernământ, Daniil Katunakiotul (pe care îl aveau în continuare ca şi îndrumător duhovnicesc), le-a atras atenţia că fără binecuvântarea unui stareţ, nimic nu reuşeşte în monahism, de aceea pentru a avea permanent harul lui Dumnezeu, ei trebuie să treacă în primul rând proba de foc a ascultării. Urmând sfatul acestuia, au intrat sub ascultarea a doi bătrâni, Efrem şi Iosif, fraţi după trup [unchi şi nepot, după Iosif Dionysiatul], doi bătrânei simpli, plini de bunătate”, de la Chilia Buna Vestire, ucenicii scriitorului isihast şi ctitor al Chiliei, părintele Nicodim, având binecuvântarea ca după moarte acestora să se nevoiască unde şi cum doresc.

În această perioadă ei au înţeles în mod practic sfatul dat de Stareţul Calinic, anume de a pune ascultarea ca bază a vieţii monahale, întrucât cu cât are cineva mai multă evlavie faţă de stareţul său, cu atât primeşte mai mult har, ce se traduce şi prin mai multă odihnă în rugăciune.

Francisc şi-a reluat aici vechiul obicei (pe care îl va păstra până aproape de sfârşitul vieţii) de a se retrage sub o stâncă, într-o peşteră improvizată din apropierea chiliei (de aici şi numele de Spileotul [al peşterii]), pentru mai multă linişte şi neîmprăştiere, spre a se dedica în întregime rugăciunii.

vm314 in

Paraclisul de la peșterile de la Sfânta Ana Mică

Perioada petrecută aici a fost folositoare pentru ambele părţi: cei tineri trăiau sub ascultare, dar aveau şi libertatea de a se dedica nevoinţei personale aşa cum îşi doreau, iar pe de altă parte, bătrânii monahi se bucurau de râvna acestora, odihnindu-se prin supunerea şi ajutorul primit de la ei.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB