Chipul elenismului şi tradiţia elenităţii

Punctul de plecare pentru rândurile de mai jos l-a constituit surprinzătoarea caracterizare a termenului „Ρωμιοσύνη” [Romiosýni, romanitate] ca fiind întrucâtva îndoielnic din punct de vedere naţional, venită din partea unui grec modern, înalt funcţionar de stat şi admirator absolut al civilizaţiei antice.

Fenomenul nu este fără precedent. Deja în 1901, anul în care a fost scrisă Istoria elenităţii a lui Arghyris Eftaliotis, Gheorghios Sotiriadis afirma în recenzia sa că folosirea numelor de Ρωμηός („romeu”) şi Ρωμηοσύνη („romanitate”) în loc de Έλλην („grec”) şi Ελληνισμός („elenism”) arată o lipsă de patriotism şi că termenul de Ρωμηός trebuie evitat, căci are, chipurile, sensul de „om mizer şi vulgar”[1].

Acest fapt, deosebit de relevant pentru nivelul la care se află conştiinţa noastră naţională şi istorică, a reprezentat imboldul încercării de faţă de a expune succint contextul naţional al vieţii noastre istorice recente.

Chestiunea este nesfârşită, câtă vreme generaţii de greci moderni se zbuciumă până astăzi în căutarea semnului specificităţii lor naţionale undeva, nedefinit, între Orient şi Occident. Componentele problemei sunt numeroase.

Implică răspunsuri la întrebări particulare şi îndepărtarea ruginii care s-a depus şi a erodat secole întregi din istoria noastră. A noastră, adică a cui? A grecilor, a romeilor? Bizanţ sau Imperiul Roman (fie şi de Răsărit)? Naţiune sau neam? Occidentali sau orientali? Este indispensabilă o schiţare succintă a formării neamului grec în evoluţia sa istorică.

Grecia antică, slăbită fizic de cuceririle lui Alexandru şi de învrăjbirile dintre diadohi, a capitulat în faţa romanilor după bătăliile de la Pydna (168 î. Hr.) şi Skarfeia (146 î. Hr.). Elitismul naţional al grecilor, trecând prin stadiul intermediar al concepţiilor lui Isocrate – „greci sunt cei părtaşi la educaţia noastră” –, se dezvoltase deja într-un elenism universal. Greaca devine limba expresiei culturale.

Evangheliile şi epistolele apostolice reprezintă mărturia cea mai veridică. Deja cu două secole în urmă, regii Ariaraţi ai Cappadociei întorseseră spatele trecutului lor singular şi, chiar în clipa în care se romanizau politic, ei se elenizau din punct de vedere cultural. O civilizaţie greacă sau elenizantă înfloreşte în Fenicia, în Coelesiria, în Asia Mică.

Opera lui Lucian, sirian din Samosata, este un moment de vârf al elenismului universal. Tot din Asia Mică sunt şi Epictet şi discipolul său Flavius Arrianus, primul din Hierapolis, cetate a Frigiei, cel de-al doilea din Nicomedia Bitiniei. Din vasta Sirie provin adepţi ai lumii muribunde sau ai Nazarineanului, neoplatonicii Iamblichos şi Porfyrios, istoricul Prokopios, Roman Melodul şi Kosmas Melodul. Teologii de frunte ai Bisericii Răsăritene sunt capadocieni.

Toţi aceştia, şi nenumăraţi alţii, sunt martori ai măreţului avânt cultural care a avut ca rezultat contopirea elementului roman şi a celui aramaic oriental cu cel grecesc.

În aceste condiţii, devotamentul faţă de amintirile Antichităţii clasice este lipsit de conţinut. Universalitatea elenismului dobândeşte o nouă dimensiune creatoare în imperium-ul roman, convertit în marele imperiu creştin. Idolatrul este numit elin, elinul devine, în mod solemn, odată cu edictul din 212 d. Hr., civis romanus, iar Grecia este redusă din nou la un concept geografic fără o importanţă deosebită.

Noua entitate statală, Imperiul Roman de Răsărit, comportă trei ipostaze. Trei, deoarece s-a sprijinit pe trei fundamente solide: civilizaţia şi limba greacă, Ortodoxia, organizarea statală a vechii Rome. Aceste fundamente nu erau însă fără legătură între ele. Vechea Romă cunoscuse încă de timpuriu influenţe greceşti, care au continuat mai apoi. O dovedesc cuvântările lui Horaţiu, îndemnurile antielene ale lui Cato, discursul filosofic al lui Seneca şi al lui Marcus Aurelius. Puternic este, deopotrivă, şi caracterul grecesc al teologiei ortodoxe. Mărturisirea de credinţă ortodoxă este formulată în termeni şlefuiţi de către grecii mai vechi. Părinţii Bisericii se împărtăşesc din educaţia grecească. Un punct de cotitură este scrierea lui Vasile din Cezareea „spre a trage foloase din cuvântările greceşti”. Fotios şi discipolul său Arethas, primul episcop al Cezareei, au fost profunzi admiratori ai culturii greceşti.

În interiorul întinselor hotare statale ale Romaniei, de la Marea Adriatică până la lanţul muntos Taurus, de la Haemus până în Creta, Grecul antic s-a preschimbat treptat în cetăţean conştient roman-romeu. Se dezvoltă un nou patriotism. Centru al statului, capitală – Constantinopolul. Verigi de legătură între cetăţeni: credinţa comună în Hristos, supunerea faţă de legile Cetăţii ocrotite de Dumnezeu, limba greacă. Sprijin principal, bastion şi grânar al statului: Asia Mică.

Părţile componente ale statului nu se înrudeau printr-o comunitate de sânge, nici nu alcătuiseră o unitate lingvistică în perioade istorice mai vechi. Naţiunea însă nu este un concept static, „existenţa unui neam este un referendum zilnic” (Renan)[2].

Locuitorii spaţiului eladic, popoare de sânge grecesc sau nu − pontici, traci, galateni din Asia Mică, isaurieni, carieni, cilicieni, capadocieni („cei trei cumpliţi c”, potrivit clasicilor) –, indo-europeni şi semiţi, vorbitori de limbă greacă şi bilingvi, au constituit marele neam creştin al romanilor, a cărui destrămare în spaţiul Asiei Mici a fost prevestită de sosirea, nu atât a selgiucizilor, cât mai cu seamă a turcilor otomani.

Cu două sau trei secole înainte de începerea destrămării lui, această expresie medievală a elenismului istoric a creat un strălucit epos naţional, avându-l ca erou pe Dighenis Akritas, apărător de neînvins al statului în themele de frontieră dintre Taurus şi Eufrat. Nu este întâmplător faptul că variante ale ciclului akritic se păstrează chiar şi astăzi la populaţia albanofonă de rit grecesc din Sicilia[3].

Cum este posibil ca grecii moderni, adică romeii cetăţeni ai statului elen, să nu fie în ansamblul lor urmaşi ai „bizantinilor”, când ei se identifică sufleteşte şi istoric cu luptele akriţilor şi consideră eposul lui Dighenis, adică eposul naţional al Imperiului de Răsărit, drept propriul lor epos naţional medieval, cu atât mai mult cu cât nu există o altă naţiune contemporană, „în partea noastră de Răsărit”, care să revendice moştenirea akriţilor?

Făurirea termenului de imperiu sau de stat „bizantin” şi înlăturarea denumirii de „Romania” au contribuit în mod semnificativ la desprinderea sufletească şi naţională a romeilor ignoranţi de însăşi Istoria lor.

Sursa: Revista Efthyni (august 1986)

[1] Persiflărilor lui Sotiriadis la adresa elenităţii le-a răspuns Kostis Palamas prin lucrarea sa Romeu şi elenitate, vezi K. Palamas, Opere complete, vol. VI, pp. 273-281.

[2] Veziobservaţiile foarte pertinente ale lui José Ortega y Gasset despre naşterea naţiunilor, în Revolta maselor, Atena, 1972, pp. 202-218.

[3] Titos Jochalas, „Gemeinsame Motive in der italiensch-albanischen und der griechischen Volksdichtung” în Balkan Studies, 21, 1, Thessaloniki, 1980.