Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica ortodoxă – 3. Sinodul de la Constantinopol din 1755

Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica ortodoxă
cu referire specială la hotărârile Sinoadelor de la 1484 (Constantinopol), 1755 (Constantinopol) şi 1667 (Moscova)

 Document pregătit şi citit în cadrul Dialogului dintre ortodocşi şi romano-catolici din S.U.A., în anul 1998

3. Hotărârea Sinodului de la Constantinopol din 1755[1]

Patriarhul Chiril al V-lea, ce urcase în Scaunul Constantinopolului pentru prima dată în 1748, fiind înainte Mitropolit al Nikomidiei, e cel ce a convocat acest Sinod[2]. Împrejurările care l-au cerut au fost, probabil, încercările Latinilor de a-i converti pe ortodocşii din Orientul Mijlociu şi nu numai, prin declaraţia că nu există deosebiri substanţiale între Greci şi Latini. Acest prozelitism ascuns, folosit cu precădere în Orientul Mijlociu, este stabilit ca neîndoielnic de istoricii Makreos şi Ipsilantis[3]. Prilejul s-a ivit în 1750, când Chiril a primit un număr de Latini prin rebotezare. Politicienii apuseni ce trăiau la Constantinopol au fost profund nemulţumiţi şi au uneltit împotriva lui Chiril, izbutind în cele din urmă înlăturarea sa din Scaunul Constantinopolului (1751). Paisie al II-lea, urmaşul său, care se întorcea pe Scaunul Ecumenic a patra oară, nu-i reboteza pe Latini, dar acest lucru i-a adus căderea, căci poporul i se împotrivea, socotindu-l latino-cugetător[4]. Aceasta s-a făcut printr-un anume monah Avxentie[5], care susţinea că a primit o descoperire de sus ce-i întărea vederile privind rebotezarea Latinilor şi în sprijinul lui Chiril al V-lea. Chiril al V-lea s-a întors în Scaun la cincisprezece luni după căderea lui Paisie al II-lea, în 1752, în uralele tuturor. Conflictul stârnit între el şi Latinii ce trăiau în Cetate, cât şi unii arhierei „latino-cugetători” care li se alăturaseră, l-a determinat să convoace un Sinod în 1775, care a hotărât rebotezarea convertiţilor Latini ce doreau să se alipească Bisericii ortodoxe. Sinodul acesta a dat un horos (o „definiţie”) care ne dezvăluie vederile Patriarhului Chiril şi a tovarăşilor săi – vederi ce fuseseră mai înainte exprimate de Hristofor Etolos, un susţinător contemporan al lui Chiril, într-o carte numită „Împotrivire la [botezul prin] Stropire”. Iată textul acestui horos:[6]

HOROS
al Sfintei şi Marii Biserici a lui Hristos
pentru botezul celor ce se întorc dintre Apuseni

Multe sunt căile prin care ne învrednicim să dobândim mântuirea, iar unele dintre acestea între ele se leagă şi laolaltă ca într-o scară se înlănţuiesc, toate ducând la unul şi acelaşi capăt. Mai întâi de toate, dar, este Botezul, pe care Dumnezeu l-a predanisit sfinţiţilor Apostoli, iar fără de el toate celelalte sunt nelucrătoare, căci s-a zis: „De nu se va naşte cineva din apă şi din duh, nu va putea să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Întâiul fel de naştere l-a adus pe om în această viaţă muritoare. Era, așadar, de neapărată trebuinţă să se afle un alt chip mai tainic de naştere, care să nu înceapă şi să nu se sfârşească întru stricăciune, prin care să avem putinţa de a urma începătorului mântuirii noastre, Iisus Hristos. Căci apa botezului din colimvitră ia locul pântecelui, şi este născătoare celui ce se naşte, cum zice Gură-de-Aur (PG 59:153), iar Duhul ce se pogoară asupra apei ia locul lui Dumnezeu ce plămădeşte fătul. Şi la fel cum El S-a pus în mormânt şi a treia zi S-a întors la viaţă, asemenea cei ce cred, trecând sub apă în loc de pământ, în trei afundări, închipuiesc harul învierii celei de-a treia zi (Grigorie al Nissei, PG 46:585), apa sfinţindu-se prin pogorârea Preasfântului Duh, ca trupul să se lumineze de apa cea văzută şi sufletul să se sfinţească de Duhul cel nevăzut. Căci la fel cum apa într-o căldare se împărtăşeşte de căldura focului, aşa şi apa colimvitrei aidoma se preschimbă, prin lucrarea nevăzutului Duh (Chiril al Alexandriei, PG 73:245). Îi curăţeşte pe cei ce astfel se botează şi îi învredniceşte înfierii. Dar nu şi pe cei ce fac început într-un alt fel [de rânduială a botezului] – în loc de curăţire şi înfiere, îi face necuraţi şi fii ai întunericului.

Cu doar trei ani în urmă, s-a pus întrebarea: când ereticii vin la noi, putea-vom primi botezul lor, dat fiind că se săvârşeşte potrivnic predaniei Sfinţilor Apostoli şi Dumnezeieştilor Părinţi, şi potrivnic obiceiului şi rânduielii Soborniceştii şi Apostoleştii Biserici? Noi, ce prin dumnezeiască milă am crescut în Biserica Dreptslăvitoare şi ne ţinem de canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Dumnezeieştilor Părinţi, cunoaştem o singură Biserică, Sfânta noastră Sobornicească şi Apostolească Biserică. Tainele sale, deci şi Botezul său, sunt cele ce le primim. Pe de altă parte, lepădăm, cu obştească hotărâre, toate slujbele ce nu se săvârşesc precum a poruncit Sfântul Duh sfinţiţilor Apostoli şi precum face Biserica lui Hristos până astăzi. Căci acestea sunt izvodiri ale oamenilor, şi le socotim depărtate şi străine de toată predania apostolilor. Pentru aceasta, primim ca nesfinţiţi şi nebotezaţi pe cei ce vin la noi dintre aceia. Urmăm în aceasta Domnului nostru Iisus Hristos, Care a poruncit ucenicilor Săi a boteza „întru Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Matei 28:19); urmăm sfinţiţilor şi dumnezeieştilor Apostoli, care ne-au poruncit ca în trei afundări şi ridicări din apă să-i botezăm pe cei ce vor, şi la fiecare afundare să rostim unul din numele Sfintei Treimi (Canonul 50 Apostolic); urmăm sfinţitului Dionisie, tovarăşul Apostolilor, ce ne zice „a afunda pe cel ce voieşte, dezbrăcat de toate veşmintele, de trei ori într-o colimvitră ce ţine sfinţita apă şi sfinţitul untdelemn, vestind cu glas tare întreit-ipostasul dumnezeieştii Binecuvântări, şi îndată a pecetlui pe cel nou-botezat cu preadumnezeiescul şi vârtosul mir, şi apoi a face pe el părtaş a-tot-tainicei euharistii” (Pentru ierarhiile bisericeşti, II:7, PG 3:396); şi urmăm celui de-al Doilea (Canonul 7) şi de-al Cinci-Şaselea (Canonul 95) sfânt Sinod Ecumenic, care ne-au poruncit să primim ca nebotezaţi pe cei ce voiesc către Dreapta-slăvire, care nu s-au botezat cu trei afundări şi ieşiri, şi în fiecare afundare nu au chemat cu glas tare unul din dumnezeieştile Ipostasuri, ci altcumva s-au botezat.

Şi noi, pentru aceasta, ţinem aceste dumnezeieşti şi sfinţite hotărâri, şi lepădăm şi urâm botezurile cele ale ereticilor. Căci sunt potrivnice dumnezeieştii porunci apostoleşti, şi străine acesteia. Sunt ape nefolositoare, precum zic Sfântul Ambrozie şi Sfântul Athanasie cel Mare. Nu sfinţesc pe cei ce le primesc, şi nicidecum nu aduc spălarea păcatelor lor. Primim pe cei ce vin la dreptslăvitoarea credinţă, care s-au botezat fără să se boteze, ca pe nişte nebotezaţi, şi fără primejduire îi botezăm după canoanele Apostolilor şi ale Sinoadelor, pe care neclintit se reazemă Sfânta, Apostoleasca şi Soborniceasca Biserică, a noastră tuturor Maică obştească.

Cu această împreună-hotărâre şi împreună-vestire a noastră, pecetluim Horosul nostru ca fiind în înţelegere cu poruncile apostoleşti şi sinodale, şi îl întărim cu iscăliturile noastre.

În anul mântuirii 1755,

† Chiril, cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului
† Matthei, cu mila lui Dumnezeu Papă şi Patriarh al marii Cetăţi a Alexandriei şi Judecător al Ecumenei
† Parthenie, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al sfintei Cetăţi a Ierusalimului şi a toată Palestina.

E limpede din acest horos că obiecţia de căpătâi adusă botezului romano-catolic era în principal felul în care se săvârşea acesta. Se fac aici trimiteri limpezi şi nuanţate la lipsa întreitei afundări şi la inovaţia apuseană a săvârşirii botezului prin turnare, care a fost consacrată la Conciliul din Trent. Istoricul Serghie Makreos stăruie în mod anume în această privinţă[7]. Colivazii din Muntele Athos, Evstratie Arghenti şi, în secolul al 19-lea, învăţatul preot cărturar Constantin Ikonomos au susţinut-o, la rândul lor. Distinsul profesor contemporan de la Universitatea din Athena, Protoiereul Gheorghios Metallinos, a realizat o apologie susţinută a acestei poziţii. Cartea sa, „Mărturisesc un botez…”[8], publicată de curând în traducere englezească de Mănăstirea Sfântului Pavel din Sfântul Munte (1994), este de mare preţ pentru viziunea canonică strictă („acrivistă”) asupra primirii la Ortodoxie a convertiţilor. Singurul punct slab al acestei cărţi constă în eşecul ei de a examina cu atenţie argumentele viziunii canonice îngăduitoare („iconomice”), care foloseşte pentru primirea la Ortodoxie a convertiţilor mirungerea, împreună cu mărturisirea credinţei ortodoxe şi lepădarea de greşelile eterodoxe. Părintele Metallinos ar fi adus un argument pe deplin convingător dacă ar fi făcut o analiză la fel de atentă a vederilor „potrivnicilor” de atunci ai lui Chiril al V-lea şi Sinodului din 1755, şi dacă ar fi arătat scăzământul canonic al acestor vederi (adică unilateralitatea lor).

Împotrivirea Latinilor faţă de Chiril al V-lea s-a înteţit după hotărârile sinodale din 1755, de unde i s-a tras şi a doua cădere, în 1757[9]. Callinic al III-lea sau al IV-lea[10] – înainte, Mitropolit al Proilaviei (Brăila) – i-a luat locul, dar şi el a fost răsturnat de popor ca „franc” şi „latino-cugetător”, şi înlocuit cu Serafim, fost al Filippupolisului. Vederile lui Callinic au fost expuse într-un tratat scris în 1753, când controversa în privinţa rebotezării Latinilor convertiţi la Ortodoxie ajunsese la culme. Tratatul acesta s-a publicat după Cod. 122 al bibliotecii din Zagora în 1931, şi este important să-l trecem aici în revistă, pentru a căpăta o înţelegere reală a vederilor oponenţilor lui Chiril al V-lea[11].

Scrierea are două părţi: una care se ocupă de Armeni şi de felul în care au fost aceştia dintotdeauna primiţi în Biserica Ortodoxă, şi alta care se ocupă de Latini şi de cum au fost şi aceştia, la rândul lor, primiţi la Ortodoxie. Se susţine că mirungerea şi spovedania, sau iscălirea unei libelle (mărturisiri de credinţă) au fost normele principale de primire a convertiţilor în rândul ortodocşilor pentru amândouă situaţiile. În mod anume este interesantă discuţia legată de botezul Latin prin turnare, care cuprindea pecetluirea cu salivă şi punerea de sare în gura celui ce se boteza. Callinic explică că Toma din Aquino a fost cel ce a introdus pentru prima oară acestei obiceiuri în Apus, pe vremea Împăratului Ioan Vatatzis – trecuseră, adică, vreo 530 de ani de la ivirea acestei inovaţii. Simeon al Thessalonicului, spune Callinic, îi critica încă de pe atunci pe Latini pentru că nu foloseau întreita afundare. Aşadar, obiecţiile aduse botezului apusean nu erau ceva relativ nou, ci aveau rădăcini mai timpurii. Pentru ce dar până atunci Biserica Răsăritului îngăduise astfel de obiceiuri apusene, întreabă Callinic, iar acum le găseşte a fi de neîngăduit?

Hotărârea Sinodului din 1755 a continuat însă să fie normativă în multe cazuri, deşi au existat şi excepţii. În 1760, Ioannichie al III-lea i-a îngăduit lui Anania al Pringhiposului să primească în Biserica ortodoxă un Armean doar prin mirungere[12]. În 1786 Patriarhul Procopie a dat o „Rânduială Canonică” către Gherasim, fostul episcop al Raskăi, prin care i se dădea dreptul să îl boteze pe uniatul Narkissos, care, de bunăvoie şi fără să fie nicidecum silit, dorea să se alipească Bisericii ortodoxe[13]. O „Rânduială” asemănătoare a fost dată în 1803 de Patriarhul Callinic, fost Mitropolit al Niceei, care spunea că botezul romano-catolic nu aduce mântuire[14]. Constantin Ikonomos, scriindu-i prietenului său Alexandru Struza din Rusia în 1846, vorbeşte de primirea a doi preoţi Latini de către Patriarhul Gherman în 1844 prin rebotezare[15]. În 1846, însă, Patriarhul Anthim al VI-lea, fost Mitropolit al Efesului, i-a primit pe Macarie al Amidei (Diyarbakir) şi pe mulţi alţi romano-catolici prin iscălirea unei mărturisiri de credinţă[16]. Un an mai târziu, Patriarhul Anthim al VI-lea l-a primit pe un anume Latin pe nume Athanasie, prieten apropiat al lui Macarie al Amidei, prin iscălirea unei mărturisiri[17]. În 1860, sub Patriarhul Ioachim al II-lea al Constantinopolului (1860-1863, 1873-1878), Scaunul Antiohiei a primit 50.000 de romano-catolici şi melkiţi prin mirungere şi iscălirea cuvenitei mărturisiri, datată Constantinopol, 26 noiembrie 1860, şi iscălită de Iconomul Jean Habib şi Gabriel Pjibaras[18].

Toate aceste exemple arată limpede că hotărârea din 1755 nu a ajuns o normă universală. Acest lucru a fost recunoscut formal în 1875, când o „Hotărâre Patriarhală şi Sinodală” a fost trimisă „episcopilor de pretutindenea”, prin care modul de primire a convertiţilor Latini era lăsat la judecata episcopului locului[19]. În 1878, însă, o altă Epistolă Sinodală (datată 24 aprilie 1878) stabilea că nu simpla mirungere, ci rebotezarea trebuie să fie norma de primire a Latinilor la Ortodoxie[20]. În 1879[21], 1880[22] şi 1881[23], alte Hotărâri Sinodale adoptă iconomia, în primirea convertiţilor Latini doar prin mirungere şi iscălirea unei mărturisiri[24]. Dar rebotezarea convertiţilor Latini nu a dispărut. Ea se obişnuia cu precădere în Ţara Sfântă şi în Siria[25].

Cred că gruparea şi analizarea cu atenţie a acestor documente sinodale şi patriarhale arată adevărata natură a „problemei” şi deschid calea către o soluţie potrivită. După mintea mea, avem aici un fel de asimetrie, care tratează într-un mod „sau, sau” paradoxul eclesiologic al schismei şi ereziei, ce nu poate fi nici explicat prin eludare, nici raţionalizat în felul pe care încearcă să-l promoveze o soluţie unidirecţională. Documentul care mi-a atras atenţia mai mult decât altele în această privinţă este „Enciclica Patriarhală şi Sinodală” din 1875[26]. Cred că aceasta a cuprins întreaga chestiune în modul cel mai responsabil şi realist. Tăria ei constă în faptul că recunoaşte adevărata natură a problemei şi se fereşte să dea o soluţie „tăioasă”, „neîndoielnică”. Acest lucru implică sensibilitatea, maturitatea şi harisma ce-au urcat Marea Biserică a lui Hristos pe acel piedestal care îi aparţine prin sfântă predanie şi dumnezeiască bunăvoire.

Epistolă Patriarhală şi Sinodală (26 mai 1875)
„Cercetând sinodiceşte lucrul împricinat, anume botezul Latinilor, dacă poate fi socotit legiuit sau nu, am văzut limpede din faptele istorice şi din legiuirile bisericeşti ale feluritelor timpuri că pricina aceasta are multe «pentru» şi multe «împotrivă», are mulţi sprijinători şi mulţi potrivnici – aşa cum, negreşit, nu a scăpat Preasfinţiei Voastre. Căci încă înainte de Schismă, Patriarhul Kirularios obişnuia să-i boteze pe Latinii ce treceau la Ortodoxie, precum se spune în Pittakion­-ul pe care Humbert, exarhul lui Leon al IX-lea, l-a lăsat pe Masa Sfintei Sofii, împotriva Patriarhului Mihail, şi dintr-o epistolă a acestui Patriarh către Patriarhul Petru al Alexandriei, şi din faptul că această faptă a lui Kirularios pare să fi găsit mulţi următori odată cu trecerea vremii. Cu adevărat, Conciliul de la Lateran din 1215 i-a certat pe ortodocşi pentru botezarea din nou a Latinilor (a convertiţilor veniţi din Biserica Latină). După Schismă, însă, îi avem printre mulţi alţii pe Marcu Evghenikos, care glăsuieşte că pe Latini trebuie doar să-i ungem cu mir, şi în afara de aceasta sunt hotărârile sinodale, ca a [Sinodului] celui adunat în 1207 şi a celui adunat în 1484 sub Patriarhul Simeon, la care au fost de faţă şi celelalte trei Patriarhii, cu prilejul căruia s-a alcătuit binecunoscuta Slujbă, cât şi a altuia din 1600, adunat în Împărăteasca Cetate, şi a încă altuia adunat la Moscova de Patriarhul Ioasaf al Moscovei la 1667, la care au fost de faţă alţi doi Patriarhi ai Răsăritului, Paisie al Alexandriei şi Macarie al Antiohiei. Toate acestea au spus ca doar cu mir să-i desăvârşim pe cei ce trec de la Biserica Apusului. Avem, pe de altă parte, Hotărărea luată la Moscova în 1622 de Filaret, Patriarhul Rusiei, şi Horosul dat sub Chiril al V-lea, Patriarhul Constantinopolului, în 1755, primit apoi de toţi ceilalţi Patriarhi, care arată că aceştia [Latinii] trebuie botezaţi. Aşadar, botezul Apusenilor a fost uneori socotit legiuit, căci se făcea în numele Sfintei Treimi şi era asemuit cuviinciosului botez, şi alteori necanonic, căci avea multe neorânduieli în chipul care l-a luat cu trecerea timpului, prin neîncetata şi sporita deşartă-cercetare a Bisericii Apusului. Prin urmare, preasfânta Biserică Rusă a purces din vădite pricini să se folosească de Hotărârile mai noului Sinod de la Moscova de sub Patriarhul Ioasaf al Moscovei, drept-socotindu-le că aduc folos Bisericii din acel loc, pe când Bisericile din Răsărit [Orientul Mijlociu] socotesc de trebuinţă pentru folosul Ortodoxiei să urmeze Horosul dat sub Chiril al V-lea. De vreme ce aşa stau lucrurile, rămâne la discernământul duhovnicesc al Preasfinţiei Voastre şi al celorlalţi membri ai Sinodului să primească sau să lepede folosirea pogorământului, pe care altă Biserică l-a susţinut mai bine de două veacuri fără clintire – dacă, aşa cum scrie, acest pogorământ aduce multe foloase Bisericii de acolo şi o fereşte de năvala primejdiilor. Iar când Bisericile ortodoxe locale vor izbuti să se adune laolaltă, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va face dorita înţelegere asupra acestei pricini, cât şi asupra altora”[27].

În documentul de mai sus, Sfântul Sinod caută în viitor o soluţie ortodoxă unanimă la „problema” primirii la Ortodoxie a convertiţilor din Biserica Apuseană. Cred că soluţia este deja acolo. Nu uniformitatea, ci libertatea caracterizează poziţia ortodoxă. O astfel de poziţie dă greutate lucrării Sfântului Duh, care desăvârşeşte (teleioi) în noi toţi ceea ce Domnul a săvârşit pentru noi îndeobşte.

---