Cuvântul Întâistătătorului Sfintei Marii Mănăstiri Vatopedi, Arhimandritul Efrem, cu ocazia prăznuirii a 300 de ani de la adormirea Sfântului Gherasim Palladás
18 June 2014
Preafericite Patriarh si Papă,
Înalt Prea Sfinţite Mitropolit de Mílitos, k. Apostolos, reprezentant al Preafericirii Sale, Patriarhul Ecumenic k.k. Bartolomeu,
Înalt Prea Sfinţite Arhiepiscop de Pélli, k. Filumenos, reprezentant al Patriarhiei Ierusalimului
Preasfinţite Episcop de Lídra, k. Epifanie, reprezentatnt al Bisericii Ciprului,
Prea Sfinţiţi Arhierei,
Sfinţi Întâistătători ai Sfintelor Mănăstiri ale Sfântului Munte şi Cinstită Sfântă Chinotită,
Preabinecuvântate Domnule Preşedinte al Asociaţiei Cărţilor de folos,
Iubiți în Hristos Părinţi şi fraţi închinători,
Să slăvim şi să mulţumim Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Sfântului Gherasim Palladás către care Harul Duhului Sfânt ne-a adunat aici, în Sfânta Mănăstire Vatopedi, în care şi-a trăit ultimii ani ai vieţii pământeşti Sfântul Gherasim şi unde este păstrat ca un scump odor capul său cel plin de har, pe care l-am sărbătorit ieri seară cu priveghere şi astăzi cu liturghie arhierească slujită în sobor cu strălucire bizantină după tipicul Sfântului Munte, la 300 de ani de la adormirea sa, cu binecuvântarea Patriarhului Ecumenic k.k. Bartolomeu şi cu participarea Papei şi Patriarhului Alexandriei k.k. Theodor II.
În anul 2002, Patriarhia Alexandriei a procedat la includerea în calendarul Bisericii Ortodoxe a Sfântului Gherasim Palladás, Patriarh al Alexandriei, acest sfânt puţin cunoscut multora. Mărturisim că şi nouă ne era necunoscut Sfântul Gherasim. Cele pe care le cunoşteam despre Sfânt şi aveau legătură cu Mănăstirea erau următoarele:
Cei dinaintea noastră au păstrat capul Sfântului în anexa Sfântului Altar al katholikonului. Din nefericire nu ştim ce s-a întâmplat cu celelalte cinstite moaşte ale sale, probabil se află printre află printre moaştele tuturor părinţilor adormiţi, în cimitirul Mănăstirii.
În Istoria sa Despre Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, gheron Arcadie Vatopedinul, ierodiaconul, care se va publica în curând, posibil chiar luna viitoare, aminteşte faptul că Sfântul Gherasim a fost înmormântat în afara katholikonului, în partea dreaptă, şi că inscripţia de pe crucea sa era următoarea: „A adormit robul lui Dumnezeu şi Fericitul Patriarh al Alexandriei, kir Gherasim, în anul 1714, luna ianuarie 15, indiction 7”.
De asemenea, în Catastiful-manuscris al părinţilor itineranţi (Codicele nr. 5, fascicul 7), între anii 1677-1844, printre obiectele personale ale Sfântului Gherasim sunt amintite: omoforul şi epitrahilul său, cârja sa arhierească, o raclă în formă de cruce, pe care este reprezentată Maica Domnului, şi două ripide. În Mănăstirea noastră se păstrează, de asemenea, beratul de reînnoire a alegerii sale în tronul Patriarhal al Alexandriei, din anul 1704.
În anul 2006, doamna Eleni Hatzóglou a redactat o teză de doctorat despre viaţa şi opera Sfântului Gherasim Palladás. De atunci am intrat în legătură cu acest cercetător de marcă şi cu Asociația pentru difuzarea de cărți utile, al cărei preşedinte este profesorul emerit al Şcolii de Filozofie a Universităţii din Atena, Constantinos Manafis, pentru a colabora în vederea editării Operelor complete ale Sfântului Gherasim. Diferite conjuncturi au întârziat editarea acestei opere, dar, în cele din urmă, pronia dumnezeiască a rânduit ca apariţia primului volum al acestei ediţii să coincidă cu comemorarea a 300 de ani de la adormirea Sfântului.
În ciuda tuturor eforturilor pe care le-a depus în timpul celor vizite în Valahia – prima între 1691-1693, iar cea de-a doua între 1707-1709 -, căci în acea vreme în principatul valah exista o activitate tipografică înfloritoare, şi cu toate că avea relaţii strânse cu domnul Valahiei, Constantin Brâncoveanu, nu a reuşit să-şi vadă tipărite operele. Ceea ce el a început se va încheia acum, în zilele noastre, şi socotim ducerea la bun sfârşit a editării operei sfântului o mare binecuvântare şi responsabilitate. Operele sale sunt numeroase şi de mari dimensiuni şi considerăm că Operele sale complete vor fi acoperite în 8-10 volume.
Sfântul Gherasim nu era pur şi simplu un ierarh intelectual, cu studii semnificative la Veneţia în filozofie şi teologie, foarte bun cunoscător al limbilor greacă, latină şi ebraică, ci unea erudiţia cu sfinţenia. Pe întreaga durată a vieţii sale pământeşti a fost un lucrător neobosit în via Domnului. Nu se mândrea niciodată nici cu ştiinţa, nici cu virtutea sa.
Chiar dacă avea legături cu personalităţi proeminente ale epocii sale, a rămas întotdeauna smerit, neprefăcut, departe de slava lumească şi de orice dorinţă de a plăcea celorlalţi. Cunoştea şi întreţinea relaţii directe sau prin corespondenţă cu Vartolomeu Sirópoulos, Gherasim Vlahos, Grigorie Melissīnós, Meletie Sirígos, Visarion Makrīs, Leon Glichís, Alexandru şi Nicolae Mvrocordat, Ioan Cariofil, cu Patriarhii Ecumenici Calinic Akarnáns şi Dionisie Mouselímīs, cu Patriarhii Ierusalimului Dosithei şi Hrisant Nottará, cu domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, cu ţarul Rusiei, Petru cel Mare etc.
Alegerea sa întru Patriarh al Alexandriei s-a făcut de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, în Biserica Sfântului Gheorghe din Fanar. Patriarhul Ecumenic de atunci, Calinic II Akarnán, în scrisoarea pe care a trimis-o Patriarhiei Alexandriei pentru a informa credincioşii despre venirea noului Patriarh, a subliniat virtuţile şi harismele Sfântului Gherasim. Îl socoteşte bărbat „credincios şi plin de cuviinţă, împodobit cu strălucirea harismelor înţelepciunii, făptuirii şi contemplării, cu extraordinare calităţi trupeşti şi sufleteşti şi învăţat în cele sfinte ale lucrării şi contemplării celei adevărate, prin care s-a vestit minunat învăţătura Evangheliei de-a lungul întregii sale vieţi”.
Sfântul Gherasim s-a dedicat slujirii aproapelui, învăţând, catehizând pe credincioşi, în încercarea de a-i apăra de ereziile care dominau acea perioadă, mai ales de propaganda romano-catolicilor care era foarte intensă. Era un om drept şi aborda cu discernământ problemele administrative ale Patriarhiei, dar şi chestiunile personale ale credincioşilor din turma pe care o păstorea. Harul dumnezeiesc îl lumina şi-l îndruma în toate lucrările sale. Corespondenţa, enciclicele pe care le compunea pentru a răspunde diferitelor chestiuni legate de păstorire şi de natură administrativă, dau mărturie despre cumpătarea şi înţelepciunea sa. Era un om al bunătăţii, iubirii, răbdării şi credinţei, foarte cald în părtăşia sa personală cu credincioşii. Pentru aceasta, credincioşii din Patriarhia Alexandriei, cler şi popor, au depus mult efort, în încercarea de a schimba hotărârea Sfântului de a părăsi scaunul patriarhal, nedorind să rămână „orfani”, după cum spuneau, prin aceasta exprimând marea iubire pe care o nutreau pentru Păstorul lor.
În timpul diaconiei sale îndelungate în Biserică, pronia dumnezeiască i-a rânduit să rabde şi crucea prigoanei şi a defăimării. A fost depus de Mitropolitul Kastoríei, la Sinodul Arhiepiscopiei Iustinianei Ahridei. A fost defăimat şi de urmaşul său la tron, Samuil, înainte şi după ce i-a urmat în tronul patriarhal. Cu toate acestea, Sfântul Gherasim a arătat răbdare deplină, căci era părtaş al duhului lui Hristos, celui făcător de pace, smerit şi bun. Sfântul a continuat să arate bunăvoinţă calomniatorului şi acuzatorului său, căci se făcuse cu totul iubire, fiind incapabil să nutrească vreo dorinţă necuvenită împotriva vreunuia dintre semenii săi, şi iubindu-şi vrăjmaşii ca pe nişte fraţi, după porunca Domnului.
Sfântul Gherasim era iubitor de pace şi nu dorea să se amestece în situaţii de criză şi rivalităţi, fugea de certuri şi, după cât se pare, era isihast, întors către sine, un om care dorea isihia şi unirea cu Dumnezeu. Pentru aceasta, a părăsit tronul Patriarhiei Alexandriei şi a venit în Mănăstirea Vatopedi în 1712, pentru a se linişti şi a-şi petrece aici restul vieţii.
Această alegere a sa se datoreşte, probabil, relaţiilor sale cu monahi vatopedini, pe care-i cunoscuse în timpul celor două vizite de lungă durată pe care le făcuse în principatele române ale Valahiei şi Moldovei. Mănăstirea Vatopedi deţinea cele mai multe şi mai mari metocuri în aceste ţări, mai multe decât orice altă mănăstire aghiorită. Mai mult de şaizeci de mănăstiri şi schituri fuseseră închinate Mănăstirii Vatopedi, în vreme ce întinderea domeniilor deţinute de mănăstire în aceste regiuni depăşea 1300 de hectare. Ca administratori ai acestor metocuri, monahii vatopedini exercitau şi o intensă activitate misionară. Pare imposibil ca, în cei mai mult de patru ani petrecuţi, în total, în ţările româneşti Sfântul Gherasim să nu se fi aflat în relaţii cu monahi vatopedini. Sfântul a întreţinut corespondenţă vreme de mulţi ani, până la sfârşitul vieţii, cu domnul Moldovei, Nicolae Mavrocordat, care dăruise Mănăstirii mai multe metocuri. De asemenea, îl cunoştea personal pe Patriarhul Ecumenic Ciprian, care la rândul său, se retrăsese în Mănăstirea Vatopedi, spre liniştire, din 1709. Cu alte cuvinte, în 1712, Sfântul Gherasim l-a găsit la Vatopedi pe Ciprian, devenind fraţi duhovniceşti ai mănăstirii. Prin urmare, alegerea Sfântului Gherasim de a se retrage în Sfânta Mănăstire Vatopedi nu a fost întâmplătoare ci a fost făcută în cunoştinţă de cauză, după multă chibzuială, rugăciune şi înţeleaptă cumpănire, însuşiri care-l caracterizau, de altfel pe Sfânt. Niciodată nu făcea ceva superficial, întotdeauna acţiona cu înțelepciune şi cumpătare.
Aici, în Mănăstire, unde condiţiile sunt mai prielnice sfinţirii omului, prin neîntrerupta viaţă de slujire, rugăciunea neîncetată şi neagonisirea de griji, Sfântul va fi cules mierea isihiei şi-şi va fi adăpat inima sa curată cu Harul dumnezeiesc. În ciuda vârstei sale înaintate, se preocupa de Mănăstire, cerea milostenie pentru nevoile Mănăstirii, de la cunoscuţii săi ierarhi, cum ar fi Patriarhul Ierusalimului, Hrisant, care răspundeau cu râvnă cererilor sale. În ultima sa scrisoare către Sfântul Gherasim, din 11 ianuarie 1714, cu câteva zile înainte de adormirea acestuia, Nicolae Mavrocordat mărturiseşte că Sfântul Gherasim strălucea de mulţimea nemăsurată a darurilor duhovniceşti, şi, în ciuda faptului că starea trupească a Sfântului era foarte precară, duhul său era viu, adăugând că avea încredințarea că duhul său va fi rânduit cu sfinţii, ca un adevărat purtător de Dumnezeu. Din nefericire, nu s-au păstrat în Arhiva Mănăstirii mărturii despre perioada petrecută de Sfântul Gherasim în Mănăstirea noastră, dar a fost cu certitudine una de cuvioasă petrecere. Cunoscutul monah Chesarie Dapontes de la Mănăstirea Xiropotámou, adevereşte că, după mutarea sfintelor moaşte, acestea răspândeau bună mireasmă suprafirească, care este semnul vieţii sale cuvioase.
Pe întreaga durată a vieţii sale, Sfântul Gherasim a fost un monah adevărat, care a trăit viaţa monahală cu conştiinţa răspunderii pe care şi-a asumat-o. Cu toate că a fost ridicat în tronul Patriarhiei Alexandriei, nu a pierdut conştiinţa monahală. Pentru aceasta, a părăsit tronul patriarhal şi a venit în Mănăstirea Vatopedi, vrând să-şi sfârşească viaţa pământească, să adoarmă ca monah. A dus lupta cea bună, s-a curăţat de patimi şi s-a sfinţit. Mă rog cu smerenie Sfântului Gherasim să ne insufle şi nouă, monahilor din vremurile din urmă, „lupta cea bună” şi tuturor celor care au luat parte şi au trăit această sărbătoare strălucită.
Mulţumim călduros Preafericitului Patriarh şi Papă al Alexandriei, k.k. Theodor II, Preasfinţitului Mitropolit de Mílitos, k. Apostolos, reprezentant al Preafericirii Sale, Patriarhul Ecumenic k.k. Bartolomeu, preasfinţiţilor reprezentanţi ai Patriarhiei Ierusalimului şi ai Bisericii Ciprului, celorlalţi arhierei, egumenilor Sfintelor Mănăstiri ale Sfântului Munte, Sfintei Chinotite a Sfântului Munte, Preşedintelui şi casierului Asociaţiei cărţilor de folos, psalţilor care au răspuns cu râvnă invitaţiei noastre şi au făcut efortul de a veni şi a lua parte la sărbătoarea Sfântului Gherasim Palladás, organizată aici, în Sfânta noastră Mănăstire.
