Politica religioasă a împăraţilor bizantini. Partea a III-a: Consolidarea creştinismului

1. Ascensiunea lui Theodosie cel Mare la tronul imperiului şi politica sa religioasă

La moartea lui Valens, Graţian, fiul lui Valentinian era în vârstă de numai nouăsprezece ani. Deoarece lui Grațian îi era imposibil să părăsească Apusul, s-a orientat către Theodosie, fiul unuia dintre generalii tatălui său, care s-a dovedit un conducător atât de bun încât, în luna ianuarie a anului 379, Graţian l-a proclamat co-august (coregent) al său[28].

În anul 380, Theodosie este botezat la Tesalonic de către episcopul Aschólios, susţinător al Sinodului I Ecumenic. În anul 380, augustul Theodosie dă un decret prin care proclamă faptul că adevăraţii membri ai Bisericii Catolice [29] a lui Hristos sunt aceia care cred în cele trei Persoane egale şi veşnice ale Sfintei Treimi, după învăţătura evanghelică şi apostolică. Ereticii şi idolatrii au avut de suportat anumite consecințe: nu mai aveau dreptul de a se aduna în locuri publice sau private. Acest privilegiu îl aveau numai susţinătorii hotărârilor luate la Sinodul de la Niceea.

Împăratul a acordat multe privilegii clericilor care profesau adevărurile de credinţă adoptate la Sinodul I Ecumenic, dar, în ciuda drepturilor pe care le-a acordat, a fost întotdeauna circumspect în ceea ce priveşte clerul. Motivul era acela că Theodosie nu dorea ca aceştia să dobândească prea multe drepturi care să devină piedici în calea intereselor şi acţiunilor statului.

A. Vasiliev [30] notează că „Theodosie dorea să fie singurul în măsură să regleze chestiunile eclesiastice ale Imperiului, iar în linii generale, el şi-a atins scopul. Într-o singură situaţie a intrat în conflict cu conducătorul ales al Bisericii Apusului, Ambrosie, Episcopul Mediolanului (Milanul de astăzi). Theodosie şi Ambrosie aveau opinii cu totul diferite în problema competenţelor statului în probleme de natură eclesiastică. Primul credea că statul trebuie să deţină supremaţia, în vreme ce Ambrosie insista asupra faptului că Biserica nu trebuie niciodată să se supună unei puteri vremelnice. Disensiunile dintre Theodosie şi Ambrozie aveau drept motiv principal masacrul de la Tesalonic. În acest oraş mare şi bogat fuseseră instalați un mare număr de soldaţi germani conduşi de un comandant incompetent şi necioplit, care nu făcea nici un efort pentru a pune capăt actele de violenţă ale soldaţilor săi”. Rezultatul a fost că tesalonicenii s-au înfuriat şi au ucis o seamă de germani. La rândul său, împăratul a permis germanilor, care se bucurau de o mare cinste din partea lui Theodosie, să-i ucidă fără deosebire pe locuitorii Tesalonicului. Această faptă a fost motivul pentru care Ambrozie l-a afurisit pe împărat, nu l-a primit la Împărtășire şi l-a obligat să-şi lepede trena imperială pe perioada pocăinţei sale.[31]

Theodosie a dat un decret prin care dispunea închiderea Şcolii filosofice din Atena[31], unde studiaseră Iulian Apostatul, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi mulţi alţii, creştini sau păgâni. Totuși, în acest punct trebuie să notăm faptul că atitudinea lui Theodosie faţă de idolatri şi necreștini a fost una mai conciliantă decât faţă de creștinii eretici.

Denominațiunilor ariene care supravieţuiseră până în acea vreme li s-au adăugat noi erezii. Învăţăturile lui Apolinarie şi Eunomie, dar şi credinţele greşite ale ereziei susţinătorilor lui Macedonie constituiau o mare ameninţare atât pentru coeziunea Imperiului cât și pentru unitatea Bisericii Universale. Singura soluţie a fost, pentru încă o dată, reactivarea instituţiei sinodale. Astfel, în anul 381, Theodosie a convocat cel de-al doilea Sinod Ecumenic.

Theodosie a fost un împărat remarcabil. A reuşit să înfrunte cu succes pe goţi şi perşi, duşmanii Imperiului. A fost ultimul împărat care a domnit peste întreg Imperiul Bizantin. Theodosie a murit în anul 395, după ce lăsat moştenitori ai tronului pe cei doi fii ai săi, Arcadie şi Honorie. Arcadie a primit partea de Răsărit a Imperiului iar Honorie pe cea de Apus.

2. Erezia apolinariană

Apolinarie, iniţiatorul noii erezii care avea să tulbure a doua jumătate a veacului al patrulea, punând în pericol unitatea Bisericii, s-a născut în anul 315, în Laodiceea. Tatăl său, care purta tot numele de Apolinarie, era funcționar imperial. Împreună, tată şi fiu, au transcris textul Noului Testament în metru homeric. Ei considerau absolut necesară cunoaşterea lui Homer, Pindar şi a poeţilor tragici antici de către creştini. Apolinarie era la fel de erudit ca şi părinţii capadocieni, dar nu avea puterea lor de discernământ teologic, nici așezarea în tradiţia Bisericii.

Dorind să înfrunte învăţătura ariană, Apolinarie, a părut iniţial să fie adept al Simbolului de credinţă de la Niceea şi al învăţăturii Sfântului Athanasie cel Mare. A încercat să abordeze „problema” întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. Negase, însă, deja în mod conştient credinţa Bisericii că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, că a luat, cu alte cuvinte, şi trup şi duh (minte-suflet) omenesc.[33] Învăţătura sa teologică s-a sprijinit pe opinia lui filosofului antic Aristotel, conform căreia „cu neputinţă este din două (substanţe cu entelehie, adică desăvârşite), unul sau dintr-unul două să se facă”[34]. Prin urmare, după Apolinarie, Hristos nu ar fi putut să aibă două firi, dumnezeiască şi omenească, desăvârşite căci în acest caz am fi avut două fiinţe desăvârşite, doi Hristoşi, şi nu unul.

Apolinarie a susţinut că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu a luat la întrupare numai trupul şi sufletul iraţional al omului, locul sufletului raţional[35] sau al minţii fiind ocupat de Cuvântul Dumnezeiesc[36]. Astfel, Apolinarie a privat firea umană de una dintre părţile din care este constituită, căci persoana întreagă nu poate concepută fără minte, păgubind, astfel, unitatea persoanei lui Hristos[37].

Viziunea teologică a lui Apolinarie cu privire la asumarea de către Hristos-Cuvântul a unui trup omenesc fără substanţă, creează probleme soteriologice. Problema consta în aceea că tot ceea ce nu se uneşte cu Hristos rămâne nevindecat[38]. Profesorul Stelianos G. Papadopoulos notează: „eşecul lui Apolinarie în a da un răspuns problemei mântuirii omului subliniază faptul că una singură i-a fost motivația şi unul singur scopul său: să expună procesul întrupării, pentru a explica cum a fost posibilă unirea umanului cu cele dumnezeieşti. Teologia, însă, atunci când nu are drept motivaţie mântuirea, se transformă în filozofie, păstrând anumite elemente, multe sau puţine, teologice. Bineînţeles că ceea ce rezultă nu este nici filozofie autentică, de vreme ce nu se mişcă liber, necondiţionat şi nu are coerenţă internă”[38].

Din pricina acestei învăţături, relaţiile dintre Apolinarie, pe de-o parte, şi Grigorie Teologul şi Vasile de Cezareea, pe de alta, s-au înrăutăţit simţitor. Ultimii au încercat prin scrisorile lor să-i arate că greşeşte. Preţuirea pe care o aveau pentru persoana lui Apolinarie i-a determinat să depună toate eforturile pentru a-i arăta înşelarea în care se găsea şi să pună, astfel, capăt neînţelegerilor între cei de aceeaşi credinţă[39].

În ciuda eforturilor pe care le-a depus, Apolinarie nu a reuşit să facă inteligibilă învăţătura sa despre întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Nu a reuşit, cu alte cuvinte, să dea o explicaţie verosimilă unităţii persoanei lui Hristos, din pricină că identifica firea cu ipostasul. Părinţii capadocieni, dimpotrivă, impulsionaţi de necesitatea mântuirii omului întreg, făceau deosebire între fire şi ipostas, încredinţaţi că în Hristos firea dumnezeiască a fost unită cu firea omenească. Firile au rămas unite, iar ipostasul, care este fiinţă şi persoană, a fost unul singur, al lui Hristos[40].

Învăţătura lui Apolinarie începuse să câştige adepţi în întreg Imperiul, punând în pericol, încă o dată, unitatea Bisericii şi, în acelaşi timp, pe cea a statului. A devenit imperios necesară abordarea ei în cadrul instituţiei sinodale a Bisericii.

3. Sinodul al II-lea Ecumenic

În ciuda încercărilor sale de a impune credinţa în Dumnezeirea Treimică (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), prin alcătuirea Codexului Theodosian (Codex Theodosianus 16, 1, 2) şi proclamarea lui în februarie 380, precum şi prin condamnarea tuturor celor care negau dumnezeirea şi deofiinţialitatea Sfântului Duh[41], prin decretul din ianuarie 381 (Codex Theodosianus 16, 5, 6), Theodosie nu a reuşit să pună capăt noilor învăţături eretice care începuseră să-şi facă apariţia în interiorul graniţelor Imperiului Bizantin.

În luna mai a anului 381, Theodosie cel Mare a convocat Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol[42]. Acest sinod urma să pună definitiv capăt învăţăturii ariene (condamnându-l pe Eunomie) şi să condamne învăţătura eretică a lui Apolinarie şi a susţinătorilor lui Macedonie. La sinod au luat parte 150 de episcopi. Printre aceştia s-au numărat Grigorie de Nissa, fratele Sfântului Vasile cel Mare[43], Chiril al Ierusalimului, Amfilohie de Iconium, Grigorie de Nazianz, Diodor de Tarsos şi mulţi alţii.

În vremea convocării sinodului, tronul Constantinopolului rămăsese vacant, după îndepărtarea ereticului Dimofilos şi imposibilitatea alegerii lui Maxim I supranumit Cinicul[44]. S-a ivit, prin urmare, problema exercitării preşedinţiei sinodului. Iniţial în această funcţie a fost desemnat Meletie al Antiohiei, care a murit, însă, la scurtă vreme după începerea lucrărilor Sinodului. A fost ales, apoi, în calitate de preşedinte al Sinodului şi Patriarh al Constantinopolului, Grigorie Teologul. Aceasta şi-a declinat răspunderea preşedinţiei şi a părăsit tronul patriarhal al Constantinopolului, deoarece nu putea suferi împotrivirile unora dintre episcopi la politica sa pacifistă şi nici punerea la îndoială a canonicităţii alegerii sale[45]. Înainte de a demisiona, însă, a conturat politica Sinodului, care urma să se ocupe acum nu numai de problemele de natură canonică, ci şi de cele de natură teologică, legate de unitatea şi pacea Bisericii pe criteriul interpretării adevărurilor de credinţă bazate pe învăţătura sa, a lui Vasile cel Mare şi a lui Grigorie de Nisa.

Sinodul i-a condamnat pe Apolinarie, Eunomie şi Macedonie precum şi învăţăturile greşite ale acestora, a recunoscut Simbolul de credinţă de la Niceea (325), la care a adăugat alte cinci articole dogmatice. Simbolul acesta a rămas în istorie ca Simbolul de la Niceea-Constantinopol (fiind cunoscut de toţi creştinii ortodocși drept Crezul). Lucrările Sinodului au luat sfârşit pe 30 iulie 381.

4. Moartea lui Theodosie cel Mare. Împăraţii Arcadie şi Honorie

După cum am mai amintit, Theodosie a murit la Milan, în anul 395. Moştenitori ai tronului au rămas cei doi fii ai săi, Honorie şi Arcadie. Honorie a luat partea de apus, iar Arcadie pe cea de răsărit. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că Imperiul era socotit unul şi, prin urmare, atunci când unul dintre cei doi împăraţi dădea un decret semna şi în numele celuilalt.

Cu toate acestea, în realitate exista o mare diferenţă între cele două părţi ale Imperiului, care a devenit în timp o prăpastie de netrecut. Profesorul I. Karaiannópoulos[46] notează: „Rădăcinile acestei diferenţe esenţiale se găseau în condiţiile politice şi lingvistice caracteristice celor două părţi: în partea de vest se vorbea latina şi se continua moştenirea culturală a Romei. În partea de răsărit, inelul de legătură era limba greacă, iar prefacerile culturale petrecute aici se datorau moştenirii culturale elenistice”.

Cei doi co-împăraţi erau minori. Alături de ei aveau doi consilieri foarte capabili şi ambiţioşi. Rufinus, prefectul pretorienilor era de partea lui Arcadie, în vreme ce generalul Stilíchonas era consilierul lui Honorie. În realitate, aceşti doi consilieri erau adevăraţii conducători ai Imperiului.

Rufinus urmărea eliminarea treptată a lui Arcadie și ascensiunea sa la tronul imperial. Aceasta se putea vedea relativ uşor, deoarece Arcadie avea un caracter slab şi dificultăţi motorii. Avea, de asemenea, mari dificultăţi în articularea cuvintelor. În calea ambiţiosului Rufinus stătea eunucul Eutropius, slujitorul său. Cel de-al doilea era la fel de corupt şi ambiţios ca şi stăpânul său, Rufinus. Eutropius a realizat destul de repede că Rufinus plănuieşte să-l căsătorească pe Arcadie cu una dintre nepoatele sale, deschizându-și drumul spre tron. Eutropius trebuia să acţioneze repede. Odată, în lipsa lui Rufinus, i-a prezentat lui Arcadie o fată foarte frumoasă, pe Eudoxia. Acela s-a îndrăgostit nebuneşte şi înainte să se întoarcă Rufinus, s-a logodit cu ea. Acestei căsătorii se datorează ascensiunea rapidă a lui Eutropius la cele mai înalte demnităţi ale Imperiului. A fost, în acelaşi timp, principalul instigator al îndepărtării lui Rufinus, care a fost asasinat pe 27 noiembrie 395.

Împărăteasa Eudoxia era o femeie ambiţioasă, cu un comportament nepotrivit şi provocator chiar şi în apariţiile sale publice. Un aspect caracteristic este faptul că avea părul tuns cu breton, coafură caracteristică prostituatelor. Împărăteasa Eudoxia îl avea pe Eutropius de protejat, iar acesta nu uita niciodată să-i amintească faptul că poziţia pe care ea o dobândise i se datora lui în exclusivitate.

Modul de viaţă al Eudoxiei a provocat critica aspră a Sfântului Ioan Hrisostom, Patriarhul Constantinopolului şi a dus la exilul acestuia. Eudoxia dorea să reînvie cultul imperial şi pentru acesta atârnase pe zidul exterior al Sfintei Sofia un tablou care înfăţişa propria ei imagine. Această faptă a atras critica violentă a Sfântului Ioan.

În timpul domniei lui Arcadie nu a existat o politică religioasă specială, dar a existat un climat de animozitate între cuplul imperial şi Patriarhul Constantinopolului și al Alexandriei.

După cum am amintit, Honorie se găsea sub influenţa lui Stilíchonas, fiul unui vandal căsătorit cu Sirina, nepoata şi fiica adoptivă a împăratului Theodosie. Stilíchonas a fost cel care a impus atitudinea politică a Imperiului de Apus față de problema goţilor şi a altor triburi. După moartea lui Arcadie, Stilíchonas a crezut că drumul spre puterea absolută îi era deschis. Planurile sale au fost, însă, ruinate, iar pe 23 august 408 a fost executat la Ravenna.

Honorie a avut de înfruntat goţii conduşi de Alaric. Ca împărat, nu s-a preocupat foarte mult de poporul său, nici de statul pe care-l conducea. Singurul lucru care-l interesa era creşterea păsărilor de curte. Domnia lui Honorie este socotită în general nevolnică şi lipsită de interes pentru politica religioasă a Imperiului Bizantin[47].

***

[28] J. J. Norwich, Σύντομη Ιστορία του Βυζαντίου, Atena 1999, p. 88.

[29] Termenul καθολικός (catolic=universal) a fost introdus pentru prima oară în terminologia bisericească de către Teodosie.

[30] A. A. Vasiliev, Ιστορία της Βυζαντινής Αυτοκρατορίας 324-1453, Atena 1954, p. 109

[31] Idem, pp. 108-109.

[32] “În ciuda hotărârii lui Teodosie, faimoasa Școală din Atena a continuat să funcționeze”, idem, p. 111.

[33] Stylianos Papadopoulos, Πατρολογία, vol. II, Atena 1990, p. 533.

[34] Μεταφυσικά 1039, α 9-10.

[35] Conform lui Apolinarie, mintea omenească este cu totul coruptă datorită păcatului strămoșesc, și asemenea trupului.

[36] Vezi Vl. Feidas, Εκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, Atena 1992, p. 585.

[37] Ibidem.

[38] Sfântul Grigorie Teologul scrie într-una din Epistolele sale (101, 32): căci ceea ce e neasumat, este nevindecat, dar dacă s-a unit cu Dumnezeu, se mântuieşte.

[39] Prin acest termen îndeosebi părinții capadocieni numeau dezacordul teologic pe care îl aveau cu Apolinarie cu privire la Întruparea Domnului.

[40] Stylianos Papadopoulos, Πατρολογία, vol. II, Atena 1990, pp. 536, 537.

[41] Macedonianii sau pnevmatomahii negau dumnezeirea Sfântului Duh, căpeteneia lor fiind Macedonie. Învățătura lor eretică a fost combătută de Sfântul grigorie Teologul, care susține în operele sale veșnicia și dumnezeirea celei de-a treia persoane a Sfintei treimi, Duhul Sfânt.

[42] A fost recunoscut ca Sinod Ecumenic de către părinții apuseni și răsăriteni de la al IV-lea Sinod Ecumenic. La început, acest sinod a fost convocat ca unul local, pentru a condamna anumite erezii și pentru a lua hotărâri canonice cu privire la tronul patriarhal de la Constantinopol.

[43] Marele Vasile a adormit pe 31 decembrie 378, dar învățătura sa a constituit unul dintre pilonii pe care s-a bazat Sinodul al II-lea Ecumenic pentru combaterea ereziilor.

[44] Vezi Vlasios Feidas, Εκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, Atena 1992, p. 521.

[45] Grigorie fusese hirotonit fără voie episcop pentru cetatea Sasima de către vasile cel Mare, dar nu și-a exercitat niciodată funcția de episcop.

[46] I. Karagiannopoulos, Ιστορία πρωίμου Βυζαντινής Περιόδου 324-565, Tesalonic 1995, p. 195.