Monahul Leontie Prodromitul

Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător a fost zidit în 1853, în zona Viglei, care depinde de Mănăstirea Marea Lavră și se află la o distanță de aproximativ o oră de aceasta de mers pe jos. La începutul veacului al XX-lea, Schitul a avut o foarte puternică viață duhovnicească. Aici au trăit monahi faimoși care s-au distins prin virtute, prin asceză, care au caligrafiat manuscrise muzicale foarte frumos, psalți minunați. Este cunoscut în tot Sfântul Munte protopsaltul român Nectarie Vlahul.

În biblioteca Schitului se află peste douăzeci de tomuri ale monahului Irinarh. Fiecare tom este împodobit cu minunate miniaturi, cu imagini și desene din Sfântul Munte, descriind toate mănăstirile Sfântului Munte. Lucrarea aceasta este foarte valoroasă, pentru că putem să aflăm istoria și situația de atunci, adică de la sfârșitul veacului al XIX-lea, a fiecărei mănăstiri.

Așadar, într-unul dintre tomurile acestui binecuvântat autor, citim câte ceva despre viețuitorii din Schitul Cinstitului Înaintemergător.

Cuviosul părinte Leontie Teodorescu a fost ieroschimonah în acest Schit și provenea din satul Negrești din județul Neamț. Părinții lui i-au pus numele Teodor, iar mama lui a ajuns monahie cu numele de Glicheria. În 1838, s-a dus să se călugărească la Mănăstirea Horaița din Moldova. Pe atunci egumen era vestitul părinte Irinarh Rosetti. L-a tuns monah cu numele de Irinarh și l-a hirotonit preot. În 1852, a venit la Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul Cinstitului Înaintemergător. Acolo a fost tuns în schima mare cu numele de Leontie. Pe atunci egumen era ctitorul Schitului, ieromonahul Nifon. Acesta și-a cunoscut dinainte moartea, și anume că va muri înainte de Paștile anului 1901. A adormit la vârsta de 85 de ani, din care patruzeci și nouă i-a trăit la Sfântul Munte.

Părintele Leontie era blând, pașnic, plin de bună cucernicie și de simplitate. Niciodată nu a fost văzut mâniindu-se, orice i-ar fi făcut cineva. Nu se smintea de nimic din cele pe care le vedea sau le auzea. Își tăia voia dinaintea tutoror, ajutând pe toată lumea la diferitele munci pe care le aveau în mănăstire. Avea o pace adâncă și primea, suferea și evita toate ispitele. Odată a fost întrebat: Părinte, cum se întâmplă că nu te smintești niciodată de nici un rău pe care îl vezi sau îl auzi? Din păcate nu mi-a răspuns, și lucrul acesta m-a întristat. Era foarte iubit nu numai de monahi, ci chiar și de episcopii care vizitau Schitul, iar el către arhiereii lui Hristos nutrea o foarte mare cinstire și evlavie.

Pe când avea 78 de ani, adică în 1894, fața lui era rumenă ca a unui copil. Avea o voce puternică și melodioasă și cânta foarte frumos în biserică. Noaptea cobora primul la slujba Utreniei și pleca ultimul. În fiecare noapte, trecea și bătea la ușile de la chiliile părinților ca să coboare la slujbă. În fiecare seară, purtându-și epitrahilul și având în mână o lumânare aprinsă, mergea la cimitirul Schitului și citea acolo rugăciunile de iertare pentru cei adormiți care se odihneau în cimitir. Mi-au spus alți părinți din Schit că părintele Leontie a citit slujba Schimei celei Mari multor părinți bătrâni care, îndată după tunderea în schima cea mare, au plecat la lăcașurile cele cerești.

Iubea tăcerea, dar cu discernământ, pentru că o zicere înțeleaptă spune: „Unii vorbesc toată ziua și nu greșesc, în timp ce alții tac toată ziua și păcătuiesc”. Din aceste cuvinte ne dăm seama că nu au importanță cuvintele sau tăcerea în ele însele, ci inima și mintea omului, în ce măsură sunt în lucrare duhovnicească și împlinesc poruncile lui Dumnezeu sau sunt stăpânite de patimi.

Sursa: Monahul Damaschin Grigoriatul, Părinți aghioriți pe care i-am cunoscut, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2008