Rugăciunea lui Iisus în Sfântul Munte – 6. Călătoria spre Muntele Athos

Urcați în mica noastră mașină închiriată, am gonit de la Atena la Ouranopolis ca să prindem singurul vas care pleacă zilnic către Muntele Athos la ora 9,30 dimineața. Ouranopolis, care înseamnă „orașul cerului”, este un mic și frumos oraș litoral. Inițial mi s-a părut ciudat faptul că marea majoritate a celor care stăteau la plajă era femei. Apoi mi-am dat seama că acestea erau de fapt mamele, soțiile și fiicele pelerinilor; ele așteptau aici în timp ce bărbații familiilor lor urmau să petreacă mai multe zile în rugăciune și contemplație în Sfântul Munte.

Ne-am alăturat bărbaților care stăteau la rând pentru a cumpăra bilete pentru vaporul către Daphni, principalul port al Muntelui Athos. Surprinzător, paznicul care verifica bagajele ne-a lăsat să urcăm pe feribot cu trei genți încărcate cu camere de filmat și echipament high-tech – nimeni nu ne-a întrebat ceva.

Vaporul era plin ochi cu bărbați, în mare majoritate mireni greci, și în jur de vreo doisprezece monahi care duceau cu ei pâine și sacoșe de plastic cu tot felul de lucruri din lumea de afară. Noi, cu hainele și pălăriile noastre americane, eram în mod evident străinii. Nimeni nu ne-a adresat vreun cuvânt și nici măcar nu s-a observat prezența noastră. În timp ce vaporul se îndepărta ușor de port, îi priveam pe monahii care stăteau pe tribord și aruncau bucățele de pâine pescărușilor.

După aproape două ore de navigat în care oriunde priveai nu vedeai decât marea, am zărit o regiune sălbatică montană, complet verde. „Acesta trebuie să fie Muntele Athos”, am zis în gând. Părea un loc primitiv și foarte izolat, cu copaci bătuți de vânt și stânci imposibil de urcat. Deodată un bărbat de lângă noi ne-a zis: „Acela este Prodromu, mănăstirea românească. Vedeți digul? Eu acolo merg”. Apoi, arătând către un alt mănunchi de clădiri ne-a zis: „Acolo este Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon”. Am început o conversație cu el despre diferitele mănăstiri athonite și despre istoria Sfântului Munte. Ne-a spus că fusese aici de multe ori însă niciodată la Vatopedi, acolo unde mergeam noi.

În micul port de la Daphni am stat deoparte, politicos, în timp ce pelerinii se călcau în picioare pe doc ca să prindă un loc într-un autobuz. Am fost atât de politicoși încât eram să pierdem ceea ce era singura cursă de la Daphni spre importantul oraș al Careei. Oricum, am fost obligați să stăm în picioare pe întreaga durată a drumului cu hârtoape care a durat patruzeci și cinci de minute. Acesta a fost urmat de o altă oră de stat în picioare pe o căldură de cel puțin 39 de grade, pe strada principală din Karyes, Agios Pneuma, în așteptarea unui microbuz care să ne ducă în Vatopedi.

După o cursă nebună până la Vatopedi, cu microbuzul mergând pe o coastă prin drumuri de praf și cărări montane extrem de înguste, am ajuns la poarta Mănăstirii Vatopedi.

„No. Ris. Ch-Ch, Chumumley”, a strigat portarul. „Cine este acesta?”.

Am înghițit un nod, și am zis „Aici!”, ridicând mâna.

„O… o… da, rezervare pentru doi, pe numele tău”. A ridicat bariera din afara porții și eram înăuntru. Mulțumesc Domnului, din nou.