Sfințitul Mucenic Haralambie din Magnesia

Sfântul Mucenic și tămăduitor Haralambie s-a născut în cetatea Magnesíei, în jurul anului 90 d. Hr., și a primit cununa muceniciei în vremea marilor persecuții ale creștinismului. Această cetate, ale cărei ruini mai există încă în apropiere de satul numit „Miliés”, se afla probabil în Tessalía. Haralambie a avut bucuria de a se fi născut din părinți creștini și evlavioși care păstrau credința în Hristos cu prețul vieții lor, în acele vremuri grele de persecuții, dar pline de eroism ale creștinilor.

Sfântul Haralambie a trăit toată viața în Magnesía. În tinerețe, a fost o pildă luminoasă de viață cumpătată. Mai târziu, credința sa în Hristos a devenit tot mai înflăcărată, iar dorința sa de a-i ajuta pe creștini și pe păgâni să se mântuiască, a devenit și mai mare. Nu avea pace sufletească când se gândea că există oameni departe de Hristos, care nu-și cunosc menirea și scopul vieții lor pe acest pământ.

Este păcat, spunea Sfântul, este de neconceput ca oamenii să viețuiască în rătăcirea păgânească și apoi să meargă în iad.

Așadar, Sfântul Harlambie și-a închinat întreaga sa viață slujirii lui Hristos și a devenit preot în anul 130 d. Hr. De pe această treaptă dumnezeiască a preoției, Sfântul și-a început predicile sale înflăcărate în fața păgânilor și a creștinilor, angajându-se în marea luptă duhovnicească, pe de o parte pentru a deschide ochii oamenilor ce se aflau în înșelarea păgânească, iar pe de altă parte pentru a-i sfinții pe credincioși cu Sfintele Taine, conducându-i pe calea desăvârșirii. Pe tot parcursul vieții sale îndelungate – a trăit 113 ani – Sfântul Haralambie și-a dorit foarte mult martiriul, pentru că în vremea sa aveau loc multe persecuții ale creștinilor. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a apărat, îngăduindu-i să pătimească moarte mucenicească abia mult mai târziu, în anul 202 d. Hr.

Liniștit în fața guvernatorului furios

În aceea vreme, împărat al Romei era necredinciosul și potrivnicul creștinilor, Severus (193-211 d. Hr.) Acest împărat și învățătura o iubea, și artele le sprijinea și slujire strălucitoare întru judecată aducea. Rămânea însă fapta sa necinstitoare și înjositoare, aceea că nu doar creștinismul nu-l înțelegea, ci și pe creștini aspru îi persecuta. De era cineva creștin și, nesocotind poruncile împăratului, defăima închinarea păgânească la idoli, pe acela îl așteptau chinuri grele și moarte înfricoșătoare.

Guvernatorul cetății Magnesía, unde viețuia Sfântul Haralambie, era un om rău și cu suflet pătimaș, pe nume Lucian. Acesta răspândise în jurul său amenințare și teroare. Cum afla că într-o cetate sau provincie existau creștini ce nesocoteau închinarea la idoli, într-acolo se îndrepta plin de mânie. Îi aduna pe toți creștinii, îi închidea în temniță și apoi îi da la chinuri. Târgurile, stadioanele și drumurile erau inundate cu sângele vărsat al creștinilor.

Aflând guvernatorul Lucian despre luccrarea Părintelui Haralambie, s-a mâniat foarte și, ieșindu-și din fire, a trimis ostași în Magnesía să-l prindă și să-l aducă. Într-adevăr, pe când Bătrânul Haralambie avea vârsta înaintată de 113 ani, trimișii lui Lucian l-au adus legat în lanțuri înaintea guvernatorului.

Acesta, cu o privire sălbatică, l-a întrebat:

– De ce, Bătrâne, nesocotești și încalci poruncile împărătești? Și de ce vorbești împotriva zeilor noștri?

– Eu, i-a răspuns Sfântul, mă supun doar Împăratului Cerurilor, lui Hristos. Îmi plec genunchii cu evlavie poruncilor Lui, pentru că știu că sunt adăpate cu dreptate, iubire și mântuirea sufletului. Împăratul vostru poruncește lucruri necugetate. Vă poruncește să vă închinați unor dumnezei fără viață, unor fantasme moarte, unor idoli fără suflare. Împăratul nostru, Hristos ne îndreaptă spre mântuire, spre viața veșnică. Oricine cere prin rugăciune și cu credință puterea Sa, devine și el puternic. Cu puterea Lui, se face puternic. Cu puterea Lui sunt înlăturate bolile și sunt zdrobiți demonii…

– Ajunge, Bătrâne, destul! Nu am chef să-ți ascult prostiile. Predica ta ține-o pentru alții. Eu un singur lucru am să-ți spun, care anume este interesul tău. Închină-te idolilor, pentru că numai așa vei scăpa de chinurile ce te așteaptă…

Sfântul i-a răspuns, zâmbind:

– Ți-ai imaginat în mod greșit că un preot al lui Hristos se va înfricoșa de amenințările cu chinurile și cu moartea. Eu ar fi trebuit să adorm întru Domnul acum multă vreme, mi-am sfârșit vremelnica viață. De aceea, dacă mă omori, îmi vei da ceea ce așteptam. În plus, noi creștinii nu fugim de chinuri și de moarte, ci le așteptăm și le dorim cu ardoare. Suntem obișnuiți cu luptele și războaiele și, ca niște soldați viteji, nu ne dorim moartea liniștită în pat, ci moartea glorioasă din bătălie.

– Ești înaintat în vârstă și mi-e milă de bătrânețile tale să te dau la chinuri, spuse Lucian.

– Nu mă compătimi că sunt bătrân! Ci să știi, că în luptele noastre ale creștinilor cel mai important este sufletul. Acesta nu îmbătrânește cu vârsta. Dacă te îndoiești de acest lucru, guvernatorule, încearcă și vei vedea că prigonitorii tăi vor obosi, iar eu, Părintele Haralambie, cu harul lui Hristos, nu îi voi ruga să mă cruțe. De altfel, fără lipsuri, fără răbdare și fără chinuri, cum vom câștiga Împărăția Cerurilor? Aceste chinuri, guvernatorul meu, ne deschid porțile fericirii veșnice. Există ceva mai bun decât chinurile? Acestea ne aduc aproape de Hristos. De ce le-am evita, când toate acestea oricum sunt trecătoare?

Văzând îndrăzneala Sfântului, tiranul nu știa ce să mai creadă. Îi aducea în față toate uneltele de tortură, ca să-l înfricoșeze și să-i zdruncine credința, i le arăta una câte una. Îi spunea că îi vor sfâșia carnea de pe trup, că îi vor zdrobi oasele și că îi vor smulge unghiile, dar sfântul le privea cu indiferență.

– Îndărătnicule, îi spuse guvernatorul, nu te gândești deloc la tine? Jertfește zeilor noștri! Nu înțelegi?

– Acest lucru, răspunse Sfântul, nu îl voi face niciodată! Nu sunt atât de nepriceput, încât să-mi cer osânda. Nu-mi vând sufletul satanei! O viața întreagă am adus jertfă lui Hristos și acum, la bătrânețile mele, să jertfesc satanei? Să mă păzească Dumnezeu!

La auzul acestor cuvinte, căpeteniile păgânilor s-au mâniat, făcându-se asemenea fiarelor. Furie, ură și răutate de nedescris izbucni din inimile lor împietrite, poruncind ca vârstnicul preot al Celui Prea Înalt să fie jupuit de viu! Nu l-au cruțat deloc și nici n- au avut vreun respect pentru vârsta sa înaintată de 113 ani!

Luând de pe dânsul sfintele haine și dezgolind trupul sfântului  bărbat, au început îndată groaznica tortură. Doi slujitori l-au spânzurat și i-au smuls pielea din cap până în picioare. Deși îndura dureri înfricoșătoare, greu de suportat, Sfântul nu scotea nici un cuvânt rău împotriva lor, ci se ruga:

– Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai învrednicit și mi-ai dat mult doritul prilej de a înmulți ceata mucenicilor. Dumnezeule, ajută-mă! Dă-mi răbdare să rămân credincios! Vă mulțumesc și vouă, fiii mei, că-mi chinuiți trupul! Prin aceasta îmi dăruiți fericirea sufletului și bucuria nesfârșită a Împărăției lui Dumnezeu.

În vreme ce sfântul grăia acestea, toți cei care îl priveau (ostași, slujitori, persecutori și fruntași) rămâneau uimiți. Nu puteau să înțeleagă ce anume îi dădea Mucenicului atâta putere și bucurie. Doi dintre călăii care îl torturau, Porfirie și Váptos, văzând răbdarea Sfântului pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu, au crezut în El, și aruncând săbiile, au strigat:

– Și noi suntem creștini! Apoi, după ce l-au sărutat pe Sfântul Haralambie și i-au cerut iertare, au primit cu bucurie moartea mucenicească din partea guvernatorului, care a poruncit să li se taie capetele.

La fel, alte trei femei care au văzut puterea Sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos și au fost și ele martirizate. Biserica Ortodoxă îi serbează pe cei cinci mărturisitori în ziua de 10 februarie, împreună cu Sfântul Haralambie.

Tocirea uneltelor de tortură

În vreme ce doi călăi îi sfâșiau pielea capului Sfântului Haralambie, ceilalți au apucat în mâini niște ghiare de fier ascuțite și au început să-i rupă carnea cu cruzime. Ce martiriu înfricoșător!

Sfântul însă se ruga. Și, dintr-o dată, se întâmplă ceva neobișnuit și minunat: cârligele, adică unletele lor demonice cu care smulgeau fâșii de carne de pe trupul Sfântului, s-au tocit! Nu mai puteau să smulgă pielea și carnea Sfântului! Prigonitorii se întrebau uimiți:

– Ce se întâmplă? Oare nu este acesta Însuși Hristos, Care luând asemănarea bătrânului vrea să ne pedepsească? Oare Dumnezeul în care crede Haralambie este adevărat și de aceea ghiarele de fier s-au tocit?

Proconsulul Lucian, auzind aceste discuții dintre ei, s-a mîniat foarte tare și, ridicându-se de la locul său, i-a mustrat pe ostași, slujitori și torționari, astfel:

– O! slujitori răi, neputincioși și paralitici, vă tremură mâinile… Vă voi arăta eu… Și, apucând el însuși uneltele de tortură, a vrut să rănească trupul Sfântului Mucenic, însă Dumnezeu pentru a întări credința Sfântului, a săvârșit o minune. Mâinile proconsulului au fost îndată tăiate de la cot în jos, ca de o sabie, rămânând atârnate cu ghiarele de fier de trupul Sfântului! Proconsulul, înfricoșat și plin de dureri groaznice, a căzut la pământ, tânguindu-se:

– Ajută-mă, guvernatorule! Bătrânul acesta este vrăjitor, mi-a tăiat mâinile. Salvează-mă, ajută-mă…

Guvernatorul s-a apropiat de el și, văzându-i mîinile atârnate de trupul Mucenicului, orbit de mânie l-a scuipat pe Sfântul Haralambie pe față, însă Dumnezeu i-a arătat și acestuia un semn spre îndreptare, căci i s-a strâmbat gura și s-a întors la spate. Nefericită priveliște și vrednică de plâns!

Locuitorii cetății Magnesía, văzând pedepsele lui Dumnezeu, s-au înspăimântat și se rugau de Sfântul:

– Te rugăm, Sfinte, oprește mânia lui Dumnezeu. Nu întoarce răul cu rău. Ci așa cum spune Hristos, fă bine celor ce te urăsc.

– Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu este răutate în inima mea, ci Domnul îi pedepsește pe cei fărădelege, ca să luați aminte și să se facă aceștia pildă pentru voi. Dumnezeu vrea să credeți în puterea Sa, ca urmându-L, să vă dăruiască viața veșnică și Împărăția.

Atunci mulțimea, pătrunsă de cuvintele Sfântului, striga către Domnul:

– Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ți-am greșit Ție, Doamne, ci iartă-ne!

Mulți oameni care au văzut cu ochii lor puterea și minunile lui Dumnezeu, au crezut în El. Până și proconsulul îl ruga pe Sfântul, zicând:

-Omule ceresc și îngere al lui Dumnezeu, ajută-mi mie, nevrednicului, căci sunt chinuit de dureri cumplite, dar și mâinile mele tăiate te îngreuiază, fiind agățate de trupul tău. Te rog, tămăduiește-mi mâinile, ca eu să mă izbăvesc de durere, iar tu de greutate lor. Și îți făgăduiesc că dacă mă vindeci, voi crede în Dumnezeul tău. Sfântul, milostivindu-se de el, a făcut rugăciune către Domnul:

– Mulțumim Ție, Stăpâne, Care ne păzești întotdeauna și Care ai venit în trup. Caută spre smerenia robilor Tăi și dezleagă-i din legăturile nevăzute spre slava numelui Tău cel sfânt.

Atunci un glas s-a auzit din cer, grăind:

– Bucură-te, Haralambie, luminătorul pământului, strălucitorul cerului, părtaș al îngerilor și prieten al Apostolilor. Am auzit rugăciunea ta și pentru cuvântul tău îi voi vindeca pe necredincioșii aceștia.

Și îndată toți cei care fusese pedepsiți, au fost tămăduiți! Proconsulul, căruia i-au fost rânduite mâinile la locul lor, a crezut în Hristos și a primit botezul în numele Sfintei Treimi. Iar guvernatorul, vindecat și el în chip minunat, a încetat persecuția împotriva creștinilor.

Sfântul Haralambie a fost dus la casa sa, care curând a devenit loc pelerinaj. Locuitorii Magnesíei și ai cetăților din împrejurimi mergeau să-l vadă pe Sfântul care, deși țintuit la pat și istovit de puteri din cauza suferințelor pe care le îndurase, îi spovedea și îi învăța ce trebuie să facă pentru a se mântui. Și nu doar pe creștini, ci și pe mulți păgâni care veneau și, crezând în Domnul, se botezau.

Între timp, Sfântul Haralambie a făcut multe alte minuni, ca vindecarea unor paralitici, orbi, demonizați, care apoi își găseau pacea și multe alte boli erau vindecate prin binecuvântarea sa, ba chiar și învierea unor morți s-a făcut prin rugăciunile sale.

Pironit în cuie

Guvernatorul, având parte de o minune a Sfântului, a mers de unul singur la împărat, ca să-i povestească cu de-amănuntul despre Sfântul Haralambie și despre toate minunile ce le făcuse în Magnesía. La auzul acestor cuvinte, nelegiuitul Severus, în loc să creadă în Hristos, s-a aprins de mânie, zicând:

– De ce îi nesocotiți pe veșnicii noștri zei și nu îi stârpiți de pe fața pământului pe acești necinstitori care vă batjocoresc și vă umilesc?

Și îndată a trimis mai mulți ostași cu poruncă să prindă pe Sfântul Haralambie și să-l aducă din cetatea Magnesía în Antiohia, unde se afla împăratul. (Această Antiohie nu era cetatea cea mare din Siria, pentru că era foarte îndepărtată. În antichitate, existau și alte douăzeci și opt de cetăți, care purtau numele de Antiohia).

Mergând ostașii și prinzând pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut cu multă cruzime piroane în tot trupul, iar barba sa cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care l-au târât fără milă și fără să se gândească deloc la căruntețele sale adânci.

Arderea în foc

La un moment dat, ostașii au început să se teamă, dar nedorind să încalce porunca împăratului, l-au târât pe Mucenic spre Antiohia. Diavolul, luând chip de bătrân, s-a arătat împăratului Severus, zicând:

– Vai mie, împărate! Eu sunt împăratul sciților și, iată în patria mea a venit un vrăjitor, pe nume Haralambie, care mi-a îndepărtat toți ostașii, iar eu am venit să-ți spun acestea, ca păzindu-te, să nu pățești și tu la fel.

Auzind acestea împăratul Severus, s-a întors cu mânie împotriva Sfântului. De aceea, când l-au adus înaintea sa, a poruncit să-i înfigă în piept o suliță înroșită în foc. Apoi să aducă lemne ca, aprinzând focul, să-l ardă pe Mucenic încet, până ce-și va da sufletul.

Sfântul însă a rămas nevătămat de arderea focului, căci în chip minunat acesta se stinsese.

Atunci împăratul le-au spus să-l dezlege și să-l aducă aproape de dânsul. Și, vrând să se îndreptățească, acesta i-a spus Sfântului:

– Ți-am provocat toate aceste chinuri de teamă, pentru că împăratul sciților mi-a spus că ești un mare vrăjitor…Te rog, să nu te răzbuni pe mine și orice te voi întreba să-mi răspunzi. Spune-mi mai întâi, ce vârstă ai?

– O sută treisprezece ani, i-a răspuns Sfântul Haralambie.

– De ai trăit atâția ani, cum de n-ai dobândit până acum puțină înțelepciune, ca să poți cunoaște pe zeii cei nemuritori și să nu să te mai închini lui Hristos, ca și cum ai fi un om fără de minte?

– Tocmai pentru că am trăit atâția ani, am câștigat multă înțelegere, și cunoscând Adevărul, mă închin Adevăratului Dumnezeu, Cel Atotputernic și Atotziditor!

Două minuni

– Am auzit, îi spuse împăratul, că poți învia morții.

– Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Dumnezeu. Și a poruncit împăratul Severus să i se aducă un demonizat, care era chinuit de diavol de 36 de ani. Apropiindu-se acel om de Sfântul Haralambie, demonul a început a striga, de parcă era ars de foc!

– Rogu-mă ție, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui, ci poruncește-mi cu cuvânt și voi ieși! Iar de vei voi, apoi îți voi spune de ce am intrat în omul acesta.

– Spune, duhule necurat, i-a poruncit Sfântul.

– Vrând acest om să fure pe aproapele său, a ucis mai întâi pe moștenitor pentru a-i putea lua moștenirea. Și, aflându-l eu în asemenea păcate, am intrat în el și de 36 de ani îl chinui.

Sfântul l-a mustrat pe diavol, și ieșind a rămas omul sănătos.

– Cu adevărat, mare este Dumnezeul creștinilor, a spus împăratul, minunându-se.

După trei zile a murit un tânăr și, poruncind împăratul să aducă pe acel mort înaintea sa, a zis către Sfântul Haralambie:

– Înviază acest mort, dacă poți!

Sfântul, spre slava numelui lui Dumnezeu, a făcut multă rugăciune și mortul a înviat. Mulți necredincioși din mulțimea prezentă, vîzând o asemenea minune, au crezut în Hristos. Atunci, îndârjitul eparh Crispus i-a spus împăratului:

– Omoară-l odată pe acest om, căci este vrăjitor și prin farmecele lui săvârșește aceste grozăvii.

Severus deci, schimbându-se din gândul cel bun, a spus Mucenicului:

– Jertfește zeilor, Haralambie, ca să scapi de chinuri!

– Cu cât mă chinui mai mult, i-a spus Sfântul, cu atât se bucură în mine sufletul meu.

Apoi, mâniindu-se împăratul, a prouncit să-i zdrobească fălcile cu pietre, iar barba și fața să i le ardă cu făclii. Focul însă parcă avea minte, căci sărind de pe Sfântul, i-a ars pe cei care se aflau în apropiere.

Tiranii se înspăimântă

Atunci împăratul s-a întors spre cer și, încordându-și arcul, a aruncat săgeți spre înălțime, spunând:

– Hristoase, de ești Dumnezeu, pogoară-Te pe pământ să Te lupți cu mine! Atunci s-a făcut mare cutremur și groază și frică i-a cuprins pe toți. Pământul se clătina ca o frunză, iar din cer răsunau fulgere și tunete mari. Împăratul Severus și eparhul Crispus fiind ridicați cu trupul în văzduh, strigau către Sfântul:

– Haralambie, toate acestea cu dreptate le pătimesc. Roagă-l însă pe Domnul Dumnezeul tău să mă izbăvească de această pedeapsă și îți făgăduiesc că voi scrie către toate cetățile ca să slăvească numele Lui.

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galíni și a zis către tatăl său:

– Crede în Dumnezeu ca să te izbăvească și să te dezlege din aceste legături nevăzute, pentru că bun și mult milostiv este. Hristos este adevăratul Dumnezeu, Cel fără de moarte. Apoi căzând înaintea Mucenicului, i-a zis:

– Roagă-L pe Domnul să-l izbăvească pe tatăl meu de aceste dureri și dacă va crede în Dumnezeu, va face mult bine, iar dacă nu va crede, vei avea măcar tu plată în ceruri.

Sfântul s-a rugat și a oprit mânia lui Dumnezeu. Împăratul și eparhul său, coborând pe pământ, au mers la palat, unde au rămas trei zile, păstrând în minte frica de Dumnezeu și de mânia Sa.

Sfânta Galíni

În aceea vreme, fiica împăratului, Galíni, a avut o vedenie, pe care a povestit-o Sfântului Haralambie:

– Se părea că mă aflu într-o livadă foarte frumoasă, cu copaci bine mirositori și izvoare cristaline. Acolo, undeva în apropiere, se afla tatăl meu și eparhul său, dar străjerul livezii i-a alungat cu toiagul său de foc, iar pe mine m-a ridicat pe umeri și m-a așezat cu cinste în aceea grădină, zicându-mi:

– Ție-ți este dat locul acesta și celor ce sunt asemenea ție, pentru a se bucura întru veșnicie cu noi. Acestea am văzut și te-aș ruga, învățătorule, să-mi tâlcuiești această vedenie.

– Grădina pe care ai văzut-o este Raiul celor drepți și virtuoși, în care Domnul Hristos te-a așezat pentru că ai crezut în El. Pe tatăl tău însă și pe eparhul său i-a alungat pentru că, rămânând nemulțumitori față de Domnul, se vor îndepărta de Acesta prin diavolești amăgiri.

După treizeci de zile, Severus s-a răzvrătit iarăși și, chemându-l pe Sfântul Haralambie, i-a spus:

– Închină-te zeilor și astfel, împlinind porunca mea, îți vei aduce și ție însuți cinste!

– Cuvintele tale, împărate, sunt amare și necugetate. Nu pot să mă supun acestora, eu sunt robul lui Dumnezeu și doar poruncile Lui le împlinesc.

Văzând împăratul împotrivirea Sfântului, mult s-a mâniat și a poruncit să-i pună spre batjocură frâu și zăbale în gură și să-l tragă prin toată cetatea, ca pe o ființă necuvântătoare. În timpul acesta, Sfântul se ruga:

– Doamne Iisuse Hristoase, Tu l-ai creat pe om și l-ai învrednicit a fi după chipul Tău dumnezeiesc. Caută și ia aminte la furia tiranului ispravnic, de vreme ce eu pătimesc pentru numele Tău.

La casa văduvei desfrânate

Tiranul s-a înfuriat și s-a întors cu mânie împotriva Sfântului, cel care o întorsese la credință și pe Galíni. Și pentru a-l umili, a poruncit să fie dus în casa unei văduve desfrânate și să fie păzit acolo de ostași. Dumnezeu însă l-a izbăvit în chip minunat de această umilință.

Intrând Sfântul în casa acesteia, s-a rezemat de un stâlp de lemn uscat, și, o minune!, îndată stâlpul de lemn a înverzit și a făcut atâtea ramuri încât a umplut întreaga casă. Văzând văduva o asemenea minune nemaiîntâlnită, a căzut la picioarele Sfântului și, închinându-se, i-a zis:

– Mergi de la casa mea, Sfinte, pentru că nu sunt vrednică să stai sub acoperișul casei mele.

– Nu te teme fiica mea, i-a spus Sfântul, crede numai în Domnul, că milostiv și mult lăudat este.

În ziua următoare, văzând vecinii în odaia văduvei copacul cu flori și fructe, s-au minunat și au intrat în casă să vadă ce se întâmplă. Înăuntru l-au aflat pe Sfântul Haralambie, care stând o învăța pe văduvă, și l-au întrebat aceia:

– Pentru ce nu ne spui nouă de ești tu Hristos cu adevărat?

– Nu, le-a răspuns Sfântul. Eu sunt robul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu și cu harul și puterea Lui săvârșesc aceste minuni.

Atunci femeia desfrânată, povestindu-le tuturor cele întâmplate și aducând laudă Sfântului, toți aceia au căzut cu fața la pământ și, mărturisind pe Hristos, au primit botezul. A doua zi, au vestit împăratului minunea ce se făcuse și, în vreme ce toată lumea se minuna, eparhul i-a spus:

– O, împărate, poruncește să i se taie capul acestui vrăjitor, ca nu cumva, arătând și alte semne înfricoșătoare, să creadă mai mulți în Hristos.

Săvârșirea în pace a Sfântului Haralambie

Împăratul a pronunțat sentința de condamnare împotriva Sfântului, iar călăii l-au dus la locul osândei.

Sfântul Haralambie, în vreme ce abia își mai târa pe drum picioarele sale bătrâne, obosite și rănite, cânta psalmi lui Dumnezeu, printre care și psalmul: „ Mila și judecata Ta voi cânta Ție, Doamne…”. Ajungând la locul osândei, Sfântul și-a ridicat mâinile și ochii la cer, rugându-se:

– Mulțumesc Ție, Doamne, că ești milostiv și iubitor de oameni. Tu, Cel Atotputernic, Care l-ai lovit pe vrăjmașul nostru diavol, ai sfărâmat iadul și ai izbăvit de moarte neamul omenesc, pomenește-mă întru Împărăția Ta. În acel moment, a avut loc o minune, cerurile s-au deschis și Hristos, împreună cu ceata îngerilor, a coborât deasupra Mucenicului, spunându-i:

– Vino, preaiubitul meu prieten Haralambie, care atât de multe suferințe ai îndurat pentru numele Meu. Cere-Mi orice vrei și-ți voi asculta rugăciunea.

– Faptul că m-ai învrednicit a vedea slava Ta, a răspuns Mucenicul, acesta este un mare dar pentru mine, nevrednicul. Dar pentru că Tu, Preabunule Doamne, îmi poruncești să-ți cer ceva în dar, Te rog ca oriunde se vor așeza părticele din moaștele mele și se va prăznui pomenirea mea, să nu fie niciodată în locul acela foamete, nici ciumă, care să-i piardă pe oameni înainte de vreme, nici om viclean care să strice roadele, ci să fie întotdeauna pace, mântuire sufletească și sănătate trupească, îndestulare de grâu, vin, ulei, înmulțire de animale și toate cele de trebuință oamenilor. Dăruiește-le îmbelșugare din roadele pământului ca să preamărească numele Tău. Te rog, Doamne, iartă-le lor păcatele ca un Bun și Iubitor de oameni.

– Fie după cererea ta, robul Meu credincios! a spus Domnul și S-a făcut nevăzut. După acestea, Sfântul și-a încredințat cu pace sufletul său lui Hristos, înainte să apuce călăul să-i taie capul! Aceasta a fost voia Domnului!

Tămăduitoarele moaște ale Sfântului Haralambie

Moaștele Sfântului Mucenic Haralambie, izvorâtoare de mir și de bună mireasmă,  au fost așezate de fericita Galíni într-o raclă din aur. Apoi, datorită evlaviei creștinilor, părticele din moaștele sale au fost împărțite credincioșilor ortodocși de pretutindeni. Tuturor celor care îi cer ajutorul cu credință, Sfântul îi tămăduiește de suferințele sufletești și de orice boală trupească.

Astăzi, părticele din moaștele Sfântului Haralambie se află în mai multe Biserici și mănăstiri. Sfântul și preacinstitul său cap se păstrează în Mănăstirea Sfântului Ștefan de la Meteora, în Thessalia, unde săvârșește minuni nemaiauzite. În această mănăstire se găsesc numeroase broșuri, ce conțin minunile Sfântului Haralambie.

Sfântul sfințit mucenic Haralambie este cunoscut și ca fiind apărător împotriva ciumei. De aceea, ori de câte ori izbucnea această epidemie cumplită, Sfințiții Părinți megeau în procesiune prin orașe cu capul Sfântului Haralambie și răul înceta în chip minunat. În anul 1812, ciuma, această boală îngrozitoare i-a secerat pe localnicii regiunii Epir. Un creștin pe nume Molossós, tatăl lui Zótos Molossós, care a scris Dicționarul numelor tuturor sfinților, a mers la Meteora și a adus în Epir cinstitul cap al Sfântului Haralambie și, astfel, epidemia a luat sfârșit.

De asemenea, mulți credincioși obișnuisc să cheme preotul în casele lor cu capul Sfântului Haralambie, pe care îl sărută cu evlavie și, cerând apoi sfințirea casei, orice rău se îndepărtează.

***

În anul 1897, a avut loc războiul greco-turc. Atunci, turcii vrând să ia cu ei doar racla din argint în care se afla cinstitul cap al Sfântului Haralambie, au lovit-o în multe feluri pentru a se deschide. Cu toate acestea racla nu s-a deschis. Dumnezeu i-a pedepsit aspru pe turci, pentru că săvârșiseră și alte sacrilegii. Astfel, s-au îmbolnăvit toți foarte grav de tifos, prin minunea Sfântului, murind în Thessalia 35.000 de turci. Aflând sultanul că au pierit atâția soldați în Tessalia, a scris comandantului armatei turcești, Edem, o scrisoare oficială prin care îl întreba:

– Cum au murit soldații, de vreme ce nu a avut loc nici o luptă cu grecii? Iar Edem i-a răspuns:

– Toți turcii care au dărâmat bisericile și mănăstirile au murit de tifos. Nu am putut împiedica mânia lui Dumnezeu. Toți turcii răi au sfârșit rău!

Tropar, glasul 4:

Arătatu-te-ai, înțeleptule Haralambie, ca un stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos, și ca un sfeșnic pururea luminos al lumii, stră­lucit-ai în lume prin mucenicie, fericite, și ai risipit întunecimea idolilor. Drept aceea, roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, să ne mântuiască pe noi.

---

 

Sursa: Arhim. Haralambos D. Vasilopoulos, „Viețile Sfinților”: Sfântul Haralambie, Editura „Presa Orotdoxă”