Mărturia lui Eusebiu al Cezareei despre mucenicia Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei

1. În această vreme când cele mai mari persecuţii tulburau Asia, Policarp şi-a sfârşit viaţa prin mucenicie. Dar eu cred că este mai important faptul că moartea sa, după relatarea scrisă care mai există încă, ar trebui consemnată în această istorie.

2. Există o scrisoare, scrisă în numele Bisericii pe care el o păstorea, către parohiile din Pont, care povesteşte evenimentele care s-au petrecut în următoarele cuvinte:

3. „Biserica lui Dumnezeu care se află în Smirna Bisericii lui Dumnezeu care se află în Filomelion şi tuturor acelora care se află în orice loc al Sfintei şi soborniceştii Biserici, mila, pacea şi iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului Iisus Hristos să prisosească (în sânul lor). V-am scris, fraţilor, cele despre cei ce au mărturisit şi despre fericitul Policarp, cel care a oprit persecuţia ca şi cum ar fi pecetluit-o prin mărturisirea lui”.

4. După aceste cuvinte, înainte de a oferi istoria despre Policarp, ei consemnează evenimentele care s-au petrecut cu restul mucenicilor şi descriu marea statornicie pe care au arătat-o în toiul durerilor lor. Căci ei spun că privitorii au fost loviţi de uimire atunci când i-au văzut sfâşiaţi cu biciuiri până la venele şi arterele cele mai dinăuntru, astfel încât părţile lăuntrice ale trupului, atât măruntaiele, cât şi membrele lor, erau expuse vederii; şi au fost apoi aşezaţi pe cochilii de mare şi vârfuri ascuţite, şi supuşi la orice chip de pedeapsă şi caznă şi aruncaţi în cele din urmă ca hrană la fiarele sălbatice.

5. Şi consemnează că mai ales preastrălucitul Germanicus a ieşit în evidenţă, biruind prin harul lui Dumnezeu frica de moarte trupească sădită de fire. Într-adevăr, când proconsulul a dorit să-l convingă şi a invocat tinereţea lui şi l-a rugat, căci Germanicus era foarte tânăr şi viguros, el nu a şovăit ci cu curaj a aţâţat fiara către sine, lovind-o şi zgândărind-o, dorind ca să fie eliberat mai repede de viaţa lor nedreaptă şi nelegiuită.

6. După moartea sa strălucită, întreaga mulţime minunându-se de curajul martirului iubitor de Dumnezeu şi de tăria morală a întregului popor al creştinilor, a început deodată să strige: „Să piară ateii! Să fie înfăţişat Policarp!”.

7. Şi când s-a stârnit un mare tumult ca urmare a strigătelor, un anumit frigian, Quintus pe numele lui, care tocmai venise din Frigia, văzând fiarele şi caznele însoţitoare, a fost cuprins de laşitate şi a renunţat la scopul mântuirii.

8. Însă scrisoarea mai susmenţionată arată că el, prea repede şi fără chibzuiala cuvenită, s-a grăbit împreună cu alţii către judecată, căci căderea sa a fost un semn clar că nu este cuvenit pentru astfel de persoane să se expună la primejdie pripit şi fără grijă. Astfel s-au petrecut lucrurile cu ei.

9. Când însă preaminunatul Policarp a auzit despre cele dintâi dintre acestea^[1], a rămas netulburat, păzindu-şi firea statornică şi neclătinată, şi a vrut să rămână în oraş, însă a fost convins de cei din jurul lui care îl rugau şi îl îndemnau să plece pe ascuns. Ieşind, s-a retras într-un sat, nu departe de oraş şi trăia aici cu puţini [oameni], şi nu făcea nimic altceva noaptea şi ziua afară de a stărui în rugăciuni către Domnul. Se ruga şi implora cerând pace Bisericilor din toată lumea, căci acesta era şi obiceiul lui dintotdeauna.

10. Şi într-o noapte, cu trei zile înainte de prinderea lui, pe când se ruga, a văzut într-o vedenie cum, sub capul lui, aşternutul, ars de foc, se distrugea. Trezindu-se din cauza acestei întâmplări, îndată le-a explicat arătarea celor ce erau prezenţi, prezicând şi aducând la cunoştinţă celor din jurul său nu numai ceea ce urmează, ci şi că se cuvine ca, pentru Hristos, el să-şi împărtăşească viaţa focului.

11. Aşadar, deoarece li s-a poruncit celor care îl căutau să-şi îndeplinească datoria cu toată sârguinţa, din nou fiind silit de devotamentul şi afecţiunea fraţilor, se zice că s-a mutat într-un alt sat. Nu a trecut mult timp şi urmăritorii lui au ajuns la [fosta] ascunzătoare. Negăsindu-l, au arestat doi tineri slujitori care se aflau acolo, din care unul, supus fiind caznelor, a dezvăluit noua ascunzătoare a lui Policarp.

12. Deoarece au sosit la o oră târzie, urmăritorii l-au găsit întins în pat într-o cameră de sus a casei. Ar fi putut pleca de acolo în altă parte, dar el nu a vrut şi a zis: „Voia lui Dumnezeu să se facă”.

13. Când şi-a dat seama că urmăritorii sosieră acolo, spune mărturia, el a coborât şi a stat cu ei de vorbă având o înfăţişare foarte voioasă şi blândă, astfel încât cei care nu-l cunoşteau de mai înainte pe bărbat credeau că văd o minune luând ei aminte la vârsta sa înaintată şi purtarea demnă; şi s-au minunat că atât de multă râvnă s-a depus pentru a prinde un astfel de bătrân.

14. Dar el nu a şovăit; a cerut pe dată să fie aşezaţi la o masă îndestulătoare, implorându-i să îi acorde răgaz de o oră ca să se roage netulburat. După ce aceştia au consimţit, el s-a rugat stând în picioare, fiind atât de plin de harul lui Dumnezeu, încât cei care erau de faţă şi care îl auzeau rugându-se erau uimiţi şi mulţi dintre ei au simţit pocăinţă pentru că un astfel de cucernic şi dumnezeiesc bătrân urma să fie dat morţii.

15. Pe lângă acestea, povestirea despre el mai cuprinde şi următoarea istorisire:

„După ce şi-a încheiat rugăciunea, în care i-a pomenit pe toţi cei cu care se întâlnise de-a lungul timpului, mici şi mari, iluştri sau necunoscuţi, şi întreaga Biserică sobornicească de pretutindeni, sosind ceasul plecării, l-au pus pe un asin şi l-au dus în oraş fiind mare sabat^[2] şi l-au întâmpinat pe el irinarhul Irod şi tatăl acestuia, Nicetas, care şi punându-l între ei în car şi stând, căutau să-l convingă zicându-i: «Ce rău este când zice stăpânul Cezar să jertfeşti şi astfel să te salvezi?». Însă, la început el nu le-a răspuns, dar fiindcă aceştia insistau, le-a zis:

16. «Nu am de gând să fac ceea ce mă sfătuiţi voi». Când au văzut că nu au reuşit să-l convingă, aceştia i-au spus cuvinte ameninţătoare şi repede l-au împins jos, iar el căzând din car, şi-a rupt fluierul piciorului, însă neîntorcându-se, ca şi cum nu ar fi păţit nimic, cu bunăvoinţă şi grabă a plecat îndreptându-se spre arenă.

17. Iar în arenă aşa de mare era zgomotul, încât nimeni nu-şi putea auzi vocea. Însă când a intrat Policarp în arenă s-a auzit o voce din cer: «Fii tare, Policarp, şi poartă-te ca un bărbat!». Pe Cel Care a vorbit nu L-a văzut nimeni, dar vocea mulţi dintre ai noştri au auzit-o.

18. Aşadar, fiind adus el în arenă, s-a făcut mare zgomot fiindcă ei auziseră că Policarp a fost prins. Aşadar, apropiindu-se, proconsulul l-a întrebat dacă el este Policarp. Mărturisind el că el este, [proconsulul] a încercat să-l convingă să se lepede, zicându-i: «Cinsteşte-ţi vârsta» şi altele asemenea, aşa cum este obiceiul acestora să spună: «Jură pe destinul Cezarului!». «Căieşte-te», a spus. «Să piară ateii!»

19. Policarp însă, cu o înfăţişare gravă, privind spre toată mulţimea care era în arenă şi ridicând mâna către ei, a suspinat privind spre cer şi a zis: «Să piară ateii».

20. Fiindcă proconsulul insista zicând: «Jură şi te voi elibera, insultă-L pe Hristos», Policarp a spus: «De optzeci şi şase de ani Îi slujesc şi nu m-a nedreptăţit cu nimic. Cum aş putea să Îl hulesc pe Împăratul meu Care m-a izbăvit?».

21. Şi fiindcă acela încă insista şi zicea: „Jură pe destinul Cezarului!”, Policarp a răspuns: «De vreme ce tu îţi închipui că voi jura pe destinul Cezarului, aşa cum zici, pretinzând că nu mă cunoşti cine sunt, ascultă cu îndrăzneală. Sunt creştin. Şi dacă vrei să înveţi doctrina Creştinismului, dă-mi o zi şi apoi ascultă».

22. Proconsulul a răspuns: «Convinge poporul». Policarp a zis: «Te-am considerat demn de o discuţie, căci noi am fost învăţaţi să împărţim cinste precum se cuvine autorităţilor şi stăpânirilor rânduite de Dumnezeu şi care [cinste] nu ne vatămă cu nimic. Însă pe aceştia  nu îi consider vrednici ca să-mi rostesc apărarea înaintea lor».

23. Dar proconsulul a zis: «Am fiare aici şi te voi arunca lor dacă nu îţi schimbi convingerile». El a răspuns: «Porunceşte-le [fiarelor să vină], căci nouă ne este de neînchipuit schimbarea de la cele mai bune la cele mai rele, bine este să te schimbi de la cele strâmbe, la cele drepte».

24. Acela i-a zis din nou: «Voi face în aşa fel încât te voi îmblânzi prin foc, dacă dispreţuieşti fiarele, şi dacă nu te căieşti». Policarp a răspuns: «Tu mă ameninţi cu acel foc ce arde un ceas şi apoi curând se stinge; dar tu nu ştii de focul judecăţii ce va să vină şi al pedepsei veşnice păstrat pentru cei necredincioşi.

25. De ce întârzii? Adu ce vrei». După ce a zis aceste lucruri dar şi altele, s-a umplut de curaj şi de bucurie iar faţa îi era plină de har, încât el nu numai că nu a căzut pradă spaimei din cauza celor zise lui, ci dimpotrivă, l-a uimit pe proconsul care l-a trimis pe crainicul său în mijlocul arenei ca să strige: «Policarp a mărturisit de trei ori despre sine că este Creştin». Aceasta spunând crainicul,

26. Întreaga mulţime de păgâni şi de evrei care locuiau în Smirna a strigat cu mânie nestăpânită şi cu glas mare: «Acesta este învăţătorul Asiei, părintele creştinilor, nimicitorul zeilor noştri, care îi învaţă pe mulţi să nu jertfească şi să nu se închine».

27. Acestea zicând, strigau şi cereau asiarhului Filip să slobozească un leu asupra lui Policarp. Dar acesta a răspuns că nu are dreptul să facă aceasta fiindcă jocul de-a vânătoarea de fiare se încheiase. Atunci au socotit de cuviinţă să strige unanim ca Policarp să fie ars de viu.

28. Fiindcă trebuia să se împlinească vedenia ce i-a fost arătată lui cu perna pe care a văzut-o arzând  pe când se ruga, şi când, întorcându-se, a spus în chip profetic credincioşilor care erau cu el: «Trebuie să fiu ars de viu».

29. Acestea, aşadar, s-au petrecut atât de repede, mai repede chiar decât se poate spune [în cuvinte]; din ateliere şi din băi au fost aduse lemne şi vreascuri de către mulţimi, dar mai ales de către iudei, care, după obiceiul lor, au ajutat cu multă râvnă la aceasta.

30. Atunci când rugul a fost pregătit, dezbrăcându-se de toate hainele şi desfăcându-şi cingătoarea, a încercat să se descalţe singur; el nu mai făcuse asta înainte fiindcă întotdeauna care mai de care dintre credincioşi se grăbeau să-i atingă trupul mai repede; căci încă dinainte de încărunţire era împodobit întru totul de o bună vieţuire.

31. Aşadar, îndată i-au fost aduse materialele pentru pregătirea rugului; deoarece aceia voiau şi să-l ţintuiască. Fiindcă ei intenţionau să-l ţintuiască în cuie, le-a zis: «Lăsaţi-mă aşa; fiindcă Cel Care mi-a dat să îndur focul îmi va da să rămân neclintit pe rug chiar şi fără ajutorul cuielor voastre».

32. Prin urmare, nu l-au mai bătut în cuie, ci l-au legat. Cu mâinile duse la spate şi legat ca un berbec însemnat,

33. Ales din marea turmă şi primit de Atotputernicul Dumnezeu, el a spus: «Părinte al iubitului şi binecuvântatului Tău Copil, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor şi al puterilor şi a toată zidirea şi al întreg neamului drepţilor care trăiesc înaintea Ta, Te binecuvântez că m-ai învrednicit de această zi şi de acest ceas să fiu părtaş cu mulţimea mucenicilor la potirul Hristosului Tău spre

34. Învierea vieţii veşnice a sufletului şi a trupului în nestricăciunea Duhului Sfânt. Fie ca astăzi eu să fiu primit printre aceştia înaintea Ta ca o jertfă grasă şi primită, precum Tu ai pregătit şi arătat dinainte şi împlinit, Dumnezeule credincios şi adevărat.

35. Din această pricină şi pentru toate [celelalte] Te laud, Te binecuvântez, Te slăvesc prin Arhiereul cel veşnic, Iisus Hristos, Copilul Tău iubit, prin Care, împreună cu El în Duhul Sfânt, Ţi [se cuvine] slavă acum şi în veacurile ce vor fi. Amin».

36. După ce a zis amin şi şi-a împlinit rugăciunea, oamenii care aveau în grijă rugul au aprins focul. Şi când a strălucit o flacără mare, am văzut o minune, noi cei cărora ne-a fost dat să o vedem. Iar noi am fost păziţi pentru a vesti şi urmaşilor cele întâmplate.

37. Aşadar, focul avea forma unei încăperi boltite, precum pânza unei corăbii umflată de vânt, care îngrădea de jur împrejur corpul mucenicului, şi era în mijloc nu ca un trup arzând, ci ca un aur şi ca un argint aprins într-un cuptor. Căci o asemenea mireasmă am primit în schimb^[3], ca şi cum ar fi adiat a tămâie sau a altceva din aromatele preţioase.

38. În cele din urmă, văzând nelegiuiţii că trupul lui nu putea fi ars de flăcări, au poruncit să vină un confector ca să-l înjunghie cu un cuţit.

39. Şi făcându-se aceasta, a curs o mulţime de sânge, încât s-a stins focul şi întreaga mulţime s-a minunat de o asemenea deosebire între cei necredincioşi şi cei aleşi. Unul dintre aceştia a fost şi acest preaminunat, care în vremurile noastre a fost un învăţător apostolic şi profetic, episcopul Bisericii soborniceşti din Smirna. Căci orice cuvânt care a ieşit din gura lui s-a împlinit şi se va împlini.

40. Însă vrăjmaşul, calomniatorul şi cel rău, care stă împotriva neamului celor drepţi, văzând măreţia muceniciei acestuia şi vieţuirea sa fără de pată încă din tinereţe, şi fiind încununat cu cununa nestricăciunii şi răsplătit cu un premiu de netăgăduit, a uneltit ca nici măcar trupuşorul acestuia să nu poată fi luat de noi, deşi mulţi doreau să facă aceasta şi să aibă o parte din sfântul lui trup.

41. Astfel că unii i-au propus lui Nicetas, tatăl lui Irod şi fratele Alciei, să-l roage pe guvernator să nu dea trupul acestuia [al Martirului] spunând «ca nu cumva, lăsându-L pe Răstignit, să înceapă să-l cinstească pe acesta [în loc]». Şi acestea le-a zis fiind influenţat şi silit de către iudei, aceiaşi care au stat de pază atunci când noi am vrut să-l luăm, neştiind că noi niciodată nu vom putea să-L părăsim pe Hristos care a pătimit pentru mântuirea tuturor celor din lume ce se mântuiesc, şi nici că vom cinsti pe vreun altul.

42. Căci Acestuia ne închinăm deoarece este Fiul lui Dumnezeu, pe când pe mucenici îi iubim după vrednicie ca pe nişte ucenici şi imitatori ai Domnului datorită afecţiunii lor neîntrecute pentru Însuşi Împăratul şi Învăţătorul [lor]; cu Care [fie] şi noi să fim împreună părtaşi şi împreună ucenici.

43. Aşadar, când centurionul a văzut cearta stârnită de iudei, a pus trupul în mijloc, dându-i foc, aşa cum este obiceiul lor. Astfel, după aceasta, noi am ridicat oasele lui cele mai preţioase decât cele mai scumpe pietre şi mai încercate decât aurul şi le-am aşezat acolo unde continuă să fie [şi acum].

44. În acest loc, cât va fi posibil, Dumnezeu ne va îngădui să ne adunăm cu veselie şi cu bucurie şi să sărbătorim ziua de naştere a muceniciei sale, atât în amintirea celor care s-au luptat înaintea noastră, cât şi pentru instruirea şi pregătirea celor care intenţionează să o facă în viitor.

45. Unele ca acestea [s-au petrecut] în ceea ce îl priveşte pe fericitul Policarp împreună cu cei doisprezece din Filadelfia care au mărturisit în Smirna; el singur este pomenit de toţi mai mult, deoarece şi de către păgâni în tot locul este amintit”.

46. Acestea despre minunatul şi apostolicul Policarp, care s-a învrednicit de un asemenea sfârşit, despre care ne-au istorisit fraţii din Smirna. În această scriere s-au adunat şi alte mărturii despre cele întâmplate în Smirna în timpul muceniciei lui Policarp, despre pătimirile altor mucenici, printre care şi prezbiterul Mitrodor fiind socotit a fi fost mai înainte adept al rătăcirii lui Marcion şi care se pare că a murit, de asemenea, după ce a fost aruncat în foc.

(Istoria bisericească, XV. 10, 1-46, Text grec în SC, 31, pp. 181-190.)

Sursa: Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei – portret aghiografic si patristic, Traducere din greaca veche, latină şi engleză de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, Iaşi, 2011.