Ieromonahul Ciprian Stavrovouniótul (1878-1955)

Stavrovouni în anul 1910

Părintele Ciprian a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Mănăstirea Stavrovoúnios, în Cipru. Pentru toți cei care au avut ocazia să-l cunoască, Părintele Ciprian a fost o personalitate ascetică distinctă din prima jumătate a sec. al XX-lea. S-a născut în satul Dáli din provincia Leukosía, în anul 1878, an în care Ciprul a ieșit de sub jugul slăbit al Imperiului Otoman și a trecut sub jugul revigorat al colonialismului britanic. Copil luminat de Dumnezeu și sârguicios, a reușit să termine școala primară în trei ani, deoarece în aceea vreme, elevii erau promovați în funcție de cunoștințele și abilitățile lor. Apoi, tânărul iubitor de carte a terminat școala gimnazială, care echivala cu liceul de astăzi.

În anul 1905, Părintele Ciprian, după numele său de mirean Kiriákos Hatzigeorgallí, a hotărât să părăsească viața lumească, la vârsta de 27 de ani, și să o urmeze pe cea monahală. După robia otomană îndelungată și mult-chinuitoare, mănăstirile cipriote, care au fost menținute în funcțiune, erau puține la număr. În primii ani de dominație otomană, zeci de mănăstiri care funcționau în Cipru nu au suportat presiunile, persecuțiile, jefuirile și uciderile cuceritorilor păgâni, de aceea cele mai multe dintre ele au fost abandonate, iar unele funcționau cu unul sau doi monahi, în timp ce foarte puține mănăstiri, în special cele bogate, au fost menținute pe linia de plutire, în ciuda diverselor greutăți cu care se confruntau. Sfintele Mănăstiri Kikkótissa, Maheriótissa, Troodítissa, Sfântului Neofit și altele câteva, au avut ușile deschise și lumânările aprinse neîncetat. Teama și întunericul adânc care apăsau peste Cipru au început să fie îndepărtate odată cu schimbarea puterii pe insulă. Tinerii și tinerele, care însetau după cununa Mirelui Hristos, au prins curaj și au intrat în mănăstiri pentru a sluji Dumnezeului Treimic. Mănăstirile dărăpănate și părăsite au fost renovate și repopulate de monahi. Una dintre acestea era și Mănăstirea Stavrovoúnios, aflată la doar câțiva kilometri de satul Dáli. Smeritul rob al lui Dumnezeu, Kiriákos, va alege această mănăstire pentru a deveni călugăr, dorind să se lepede de păcate, să slujească Atotputernicului Dumnezeu și oamenilor, să se roage și să-L căute pe Dumnezeu, sârguindu-se să devină „după chipul și asemănarea Lui”. În această mănăstire a îmbrăcat rasa monahală sub numele de Ciprian, iar mai târziu a primit și schima preoției.

Stavrovouni în zilele noastre

În aceea vreme, starea economică a Mănăstirii Stavrovoúnios era foarte dificilă. Trecuseră trei decenii de la refuncționarea ei și din punct de vedere economic încă nu se redresase. Sunt menționate situații în care obștea mănăstirii a fost nevoită să se împrumute de bani de la diverși oameni pentru a acoperi nevoile de bază ale mănăstirii. În anul 1923, Părintele Ciprian, conștient de situația precară a mănăstirii, a plecat în Sfântul Munte, închinoviiindu-se la Mănăstirea Símonos Pétras, unde și-a înmulțit și și-a întețit nevoințele sale trupești și duhovnicești. După aproape un an de zile de nevoință aspră în Mănăstirea Símonos Pétras, atletul lui Hristos, ieromonahul Ciprian, a plecat în pustia Katounakiei. A fost primit în coliba Sfântului Gherasim, viețuind alături de gheronda Kallínikos isihastul. De la această floare gingașă a pustiei, Părintele Ciprian culegea ca o albină polenul duhovnicesc, polen din care își va face mierea, pe care mai târziu, cu dragoste și bucurie o va oferi sufletelor necăjite, îndulcindu-le durerea. După o ședere de șase luni în pustia Katounakiei, monahul isihast călătorește pentru a cunoaște și alte locuri ale Athosului.

În anul 1924, egumenul Varnávas, împreună cu obștea Mănăstirii Stavrovoúnios, a trimis o scrisoare Părintelui Ciprian, prin care îi cerea să se întoarcă în mănăstirea sa de metanie, pentru că, așa cum aveau să-i explice, problemele economice grave care preocupase mănăstirea fusese depășite. Părintele Ciprian, nedorind să ia o decizie pripită, a început să se frământe. Așadar, egumenul și frații din mănăstirea cipriotă îl voiau și îl chemau alături de ei. Motivele pentru care plecase, acum nu mai existau. Pe de altă parte, Sfântul Munte începuse să prindă rădăcini în inima sa. Mănăstiri ca Skíti, Kalíva și Kelí erau pentru ieromonahul cipriot oaze și colimvitre de renaștere duhovnicească. Scrisoarea de la Mănăstirea Stavrovoúnios născuse o dilemă: să se întoarcă în Cipru sau să rămână în Athos? Se ruga neîncetat ca Dumnezeu și Maica Domnului să-l lumineze ce trebuie să facă. În decizia sa trebuia să fie și voia dumnezeiască. A pregătit două bilețele, pe unul scriind să se întoarcă, iar pe celălalt să rămână. Le-a așeazat în spatele unei icoane a Maicii Domnului și, după ce s-a rugat Pururea Fecioarei ca să mijlocească pentru decizia corectă și dreaptă, a luat în mână unul din bilețele. Era acela care l-a trimis pentru totdeauna la mănăstirea unde îmbrăcase cinstita sa rasă. Părintele duhvnicesc Ciprian spovedea, povățuia și îndruma o mulțime de creștini îndurerați și suferinzi, care veneau la el din toate părțile insulei. Stâlp duhovnicesc, s-a făcut sprijin și ajutor celor neputincioși. A dăruit iubire, mângâiere, speranță și putere. Toți cei obosiți și împovărați de problemele acestei vieți îl vizitau, lăsându-i în chilie greutățile care îi apăsau. Plecau de la gheronda cu sufletul ușurat și „îmbibat” cu „medicamentul cel mai mare al credinței”, care acționa și îi punea pe picioare, pentru a putea lupta și înfrunta diferitele probleme ale vieții. Ieromonahul Ciprian a adormit întru Domnul în anul 1955.

Sursa: Kostas Papagheorghíos, Patericul cipriot al Sfântului Munte, Editura Palétta, Cipru 2011