Sfântul Vasile cel Mare: Asceza şi ierarhia Bisericii – partea 2

Criteriul: Păstorul cel bun

Sfântul Vasile şi-a formulat opiniile despre episcopul model împotriva unui astfel de fundal, marcat de dezbinare şi confuzie teologică, imoralitate şi conducere incompetentă a Bisericii. Deşi imprecis în vocabularul său referitor la poziţiile de autoritate în Biserică şi nesistematic în expunerea subiectului, el a avut multe de spus despre autoritatea de conducere văzută din punct de vedere creştin. Scrierile sale, ascetice şi neascetice, dezvăluie propriile convingeri despre calităţile necesare unui conducător al Bisericii. Vasile a tratat această temă atât în regulile sale monahale, care erau în mod clar adresate unui mediu ascetic, cât şi în Moralia, care se adresa unei audienţe mai largi. Împreună cu Moralia, epistolele şi predicile Sfântului Vasile dezvăluie standardele pe care el le are în vedere în privinţa funcţiei de ierarh. Comparaţia acestor calificări cu atributele pe care le căuta la episcopii monahi ne va ajuta să stabilim măsura în care asceza a influenţat gândirea sa despre arhierie.

Urmează acum câteva remarci despre vocabularul Sfântului Vasile ca prefaţă la cercetarea noastră despre conducerea creştină ideală în concepţia sa. Când se adresează colegilor episcopi sau când vorbeşte despre funcţia de episcop, el foloseşte o varietate de termeni şi de titluri. Printre cele mai frecvente titluri folosite în adresarea directă sunt: „Cuvioşia voastră”, „Cucernicia voastră”, „Sfinţia voastră” şi „Mila voastră”. Vasile evită, de obicei, cuvântul „episcop” (episkopos), termenul cel mai precis pentru a desemna capul unei comunităţi bisericeşti locale. El preferă să vorbească folosind denumirile mai generale precum sulleitourgos (împreună-slujitor), koryphaios (conducător), hoi prostatai sau proistamenoi (întâistătători) şi mai ales proestōs (literal, cel care prezidează). Acest ultim termen apare cel mai frecvent şi se poate referi fie la un conducător al unei obşte monahale, fie la un arhiereu. Ce poate părea mai ciudat la Sfântul Vasile este faptul că această recunoscută personalitate de frunte a mişcării monahale a evitat în mod intenţionat cuvântul „monah” (monachos) atât în scrierile sale ascetice cât şi în cele nonascetice. De fapt, în toate lucrările sale Capadocianul prezintă viaţa ascetică ca fiind norma pentru toţi creştinii şi nu doar pentru o elită izolată. Acest aspect este evident mai ales în Moralia sa, care a avut un rol de temelie atât pentru concepţia sa referitoare viaţa monahală cât şi pentru cea despre viaţa creştină în întregul ei. Chiar şi atunci când se adresează explicit unei comunităţi monahale, precum în Epistola 22 sau în Asceticonul său, Vasile întrebuinţează cuvintele fraţi sau creştini în loc de monahi. În schimb, a scris mai multor oameni care aveau diferite ocupaţii în lume şi care duceau, de asemenea, un trai ascetic. De abia mult mai târziu, în anii săi de arhierie, găsim începuturile unei diviziuni exprese între o anumită clasă de monahi şi creştinii care trăiesc în lume. Chiar şi această distincţie reflectă mai degrabă realitatea unei tot mai ample organizări a vieţii monahale decât o schimbare de principiu. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, modul de viaţă ascetic a rămas regula pentru creştinii din toate compartimentele societăţii.

Despre ierarhie în Asceticon

Aşa numitele Reguli mici şi Mari care alcătuiesc Marele Asceticon al Sfântului Vasile au fost scrise sub formă de întrebări şi răspunsuri aşa cum – cel puţin parţial – au fost ele purtate între el şi monahii din cercul său de influenţă. Titlul Reguli (horoi) a fost interpolat de copiştii de mai târziu şi nu reflectă propria gândire a lui Vasile. Pentru Sfântul Vasile, doar Scriptura reprezintă adevărata lege sau regulă de viaţă. Asceticonul său era menit numai să ofere sfătuire duhovnicească în privinţa acomodării vieţii cu textul biblic. Corpusul a fost compilat în etape, iar variatele redactări reprezintă diferite perioade în dezvoltarea gândirii sale ascetice. În aceste scrieri există o distincţie clară între îndrumători şi adepţi. Aceasta apare uneori implicit, precum atunci când Vasile afirmă categoric că superiorilor sau celor care păstoreau comunităţile monahale trebuie să li se supună fraţii pe care aceştia îi au în grijă. Alteori însă este foarte explicit în această chestiune. El distinge între superiori şi inferiori, cei care dau porunci şi cei ce trebuie să se supună.

Termenul preferat al lui Vasile pentru superiorul monahal, ca şi episcop, este ho proestōs. Subordonaţii erau denumiţi printr-o varietate de cuvinte şi expresii precum cel inferior, cel condus, supusul şi cel mai mic. Fiecare frate a primit de la Dumnezeu „harisma” şi „rangul” său şi trebuie să se comporte adecvat statutului său. Statutul cel mai înalt este acordat conducătorului sau proestosului care avea funcţia de a învăţa comunitatea, căci unui astfel de frate îi era încredinţată cruciala datorie de „slujire a cuvântului” (tēn diakonian tou logou) (Proemium in RB: PG 31, 1080). În răspunsul la o întrebare despre nevoia de a citi Scriptura, Sfântul Vasile oferă una din cele mai clare afirmaţii despre conducători şi cei conduşi, despre consecinţele statutului lor:

„Fraţii, fiind împărţiţi în două categorii [duo tagmatōn] mai generale, adică unii fiind încredinţaţi cu conducerea, [tēn prostasian], iar alţii, fiind rânduiţi spre supunere şi ascultare [eis eupeitheian kai hupakoēn] cu diferite daruri, socotesc că cel căruia i s-a încredinţat îndrumarea şi purtarea de grijă a mai multora este dator să ştie şi să înveţe bine toate, pentru ca pe toţi să-i înveţe voile lui Dumnezeu, arătând fiecăruia cele ce-i revin lui; iar dintre ceilalţi, fiecare aducându-şi aminte de Apostolul care a spus: «Nu vă socotiţi mai înţelepţi decât se cuvine să fiţi înţelepţi, ci socotiţi-vă cu cumpătare, cum a împărţit Dumnezeu fiecăruia», să înveţe cu sârguinţă şi să facă cele ce revin fiecăruia, nefiind curios faţă de nimic altceva” (RB 235: 1240CD).

Cu toate că Asceticonul presupune prezenţa mănăstirilor de femei şi a femeilor-proestos, Vasile nu oferă nici o îndrumare specială în privinţa alegerii lor, ci doar câteva în privinţa responsabilităţilor lor. În multe cazuri, datoriile şi atributele lor par a fi puse în paralel cu cele ale bărbaţilor.

Vasile era foarte preocupat ca ordinea şi autoritatea să fie respectate în mănăstire. Aceasta este evident mai ales în Regulile mari, care reflectă o realitate ulterioară, mai complexă a comunităţilor monahale. Proestosul nu trebuie niciodată să fie corectat sau criticat de fraţi, cu excepţia celor care îi sunt apropiaţi ca vârstă şi rang, pentru ca armonia comunităţii să nu fie tulburată. Vasile dorea din toată inima ca între fraţi să existe bună înţelegere şi apela adeseori la exemplul Bisericii primare ca model de unitate. Am văzut că el considera lipsa de unitate şi solidaritate între episcopi ca fiind principala cauză a anarhiei dogmatice şi morale în Biserică. La urma urmei, era foarte important ca acele comunităţi de sub tutela sau influenţa sa să exemplifice cuvenita ordine, ascultare şi respectul pentru autoritate, factori care asigurau, aşadar, pacea şi armonia. Cele mai bune comunităţi ascetice din rândul acestora reprezentau pentru Vasile exact ceea ce trebuia să fie Biserica şi, în acest sens, ele întruchipau „ecleziologia sa vie”. În ceea ce priveşte păstrarea ordinii cuvenite, un proestos nu trebuie să fie ales de egalii săi, ci de conducătorii altor obşti monahale. Criteriul principal pentru alegere sunt însuşirile dovedite şi faptele bune recunoscute de fraţi. Cei aflaţi în poziţii de conducere vor fi judecaţi mult mai sever pentru păcatele lor. Nu este surprinzător, aşadar, că pasajele care subliniază atributele unui proestos sunt însoţite de avertismente referitoare la greutatea responsabilităţii sale. El va trebui să dea socoteală lui Dumnezeu în privinţa slujirea sale şi, prin urmare, trebuie să-şi îndeplinească datoria în frică de Dumnezeu. Cel care nu îi mustră şi îndrumă aşa cum se cuvine pe fraţi va avea sângele lor deasupra capului său.

Statutul de proestos cuprindea o gamă largă de funcţii şi roluri, inclusiv pe cel de arbitru în rândul fraţilor săi monahi şi distribuitor de sarcini şi îndatoriri în mănăstire. Însă, deosebit de grea era responsabilitatea sa de învăţător al cuvântului lui Dumnezeu. Cei încredinţaţi cu slujirea cuvântului trebuie să îl propovăduiască public şi să îl înveţe în particular, fiind mereu râvnitori să îi ducă pe fraţi la desăvârşire. Vai şi amar de cei care propovăduiesc o învăţătură falsă sau care nu propovăduiesc sfatul întreg al lui Dumnezeu! Vasile le reaminteşte celor care studiază şi învaţă [pe alţii] Scripturile că cel care a primit mai mult, acestuia i se va cere mai mult – mai multă frică de Dumnezeu, mai multă râvnă şi o mai mare credincioşie faţă de poruncile lui Dumnezeu. Din cauza greutăţii conducerii şi a poverii de a lua multe decizii, proestosul trebuie ca să caute adesea sfatul fraţilor înţelepţi şi experimentaţi. De asemenea, ar trebui ca să se întâlnească ocazional cu alţi proestoşi şi să discute preocupările comune despre chivernisirea treburilor şi despre disciplina şi îndrumarea anumitor monahi.

Sfântul Vasile pune accent pe nevoia ca proestosul să fie smerit şi lipsit de egoism în conducerea fraţilor, fiindcă poartă o sarcină care îl poate în mod natural ispiti la vanitate şi mândrie. El trebuie să-şi îndrepte monahii cu blândeţe şi răbdare. Făcându-se ecou al cuvintelor Apostolului Pavel, Sfântul Vasile îi îndeamnă pe proestoşi să fie blânzi cu fraţii lor, să le poarte de grijă „precum o mamă se îngrijeşte de proprii copii”, împărtăşind cu fiecare nu doar Evanghelia lui Dumnezeu ci şi propria viaţă. Proestoşii trebuie să fie drepţi, nepărtinitori şi sensibili la aptitudinile fireşti şi la slăbiciunile fiecăruia atunci când încredinţează vreo sarcină. În acelaşi timp, ei trebuie să fie sobri şi fermi atunci când este necesar, luând în serios datoria lor de a certa şi, uneori, de a pedepsi pe cei care rătăcesc de la calea Evangheliei. Mai presus de orice alte responsabilităţi, proestosul trebuie să ofere un exemplu de sfinţenie turmei încredinţate spre grijă. Această temă iese probabil cel mai bine în evidenţă în Regulile mari 43, care este dedicată exclusiv calităţilor proestosului şi modului în care ar trebui să conducă. El „trebuie să-şi facă viaţa sa ca exemplu evident de împlinire a fiecărei porunci a Domnului, încât să nu dea celor pe care pe care îi învaţă nici un motiv să creadă că porunca Domnului este inaplicabilă şi vrednică de dispreţuit” (RF 43: 1028B). Proestoşii ar trebui să-şi îndemne fraţii să îi imite precum ei înşişi Îl imită pe Hristos şi ar trebui să se vadă pe sine ca slujitori, aşa precum Iisus a binevoit să slujească pământul pe care El Însuşi l-a creat. Ar trebui să îi ajute în special pe cei slabi să crească duhovniceşte, să înainteze către desăvârşire. Vasile a prefaţat această impozantă listă de calităţi cu un memento: faptele trebuie să vorbească mai tare decât cuvintele, fiindcă „chiar şi atunci când tace, exemplul faptelor sale să fie o învăţătură mai eficace decât orice vorbă”. Nu este de mirare că astfel de oameni sunt greu de găsit. Aşa cum Vasile remarcă în alt loc, cu greu ar putea găsi cineva doi sau trei bărbaţi de valoare într-o obşte monahală. El nu avea cunoştinţă ca atât de mulţi îndrumători înzestraţi să fi provenit din acelaşi loc.

În vreme ce conceptul de asceză al lui Vasile scotea în evidenţă dispoziţiile intime ale inimii, virtuţile ascetice exterioare şi mai riguroase erau, de asemenea, presupuse a fi evidente în viaţa unui proestos, fiindcă o viaţă intimă de lepădare trebuie să fie exprimată, la rândul ei, şi în faptele exterioare. Toţi monahii erau chemaţi să ducă o viaţă de lepădare de sine şi disciplină şi să îmbrăţişeze virtuţile sărăciei, fecioriei şi ascultării. Asceticonul oferă, de asemenea, instrucţiuni despre singurătate şi tăcere, posturi şi rugăciune. Întrebuinţarea hainelor de păr sau a cămăşilor de păr în scopul smeririi de sine este încuviinţată într-o regulă, iar alte metode de mortificare erau încurajate în calitate de instrumente necesare de înfrânare a patimilor. Vasile avertizează împotriva exceselor şi încurajează cumpătarea în practicarea exerciţiilor ascetice. El condamnă falsa rigoare trupească a maniheilor şi îi îndeamnă pe monahi să se îngrijească de nevoile trupului. De asemenea, subliniază valoarea lepădării de sine şi a unui regim ascetic drept ajutoare pe cale către desăvârşire. Despre valoarea înfrânării (enkrateia) Vasile scrie următoarele: „Căci precum pe un luptător îl caracterizează corpul puternic şi culoarea sănătoasă, la fel şi creştinul se trădează că este în realitate luptător (atlet) al poruncilor lui Dumnezeu prin corpul său foarte slăbit şi prin faţa sa palidă, care sunt urmările înfrânării; pentru că cel înfrânat învinge pe vrăjmaşul lui prin slăbiciunea trupului şi-şi arată puterea lui în luptele (de întrecere) ale evlaviei, potrivit cuvintelor Scripturii: «Când sunt slab, atunci sunt tare» [II Corinteni 12, 10]” (RF 17: 964C). Dacă această descriere era standardul pentru toţi membrii comunităţii monahale atunci proestosul trebuia să îl împlinească primul, căci fraţii pe el căutau să îl imite.

Moralia

Într-un document menit a servi ca prefaţă, cunoscut sub numele de Proemium ad hypotyposin, Vasile prezintă un corpus de scrieri ascetice care includea atât Moralia cât şi Regulile mari şi mici. Această epistolă a lui Vasile presupune existenţa unei audienţe vaste şi sugerează că textele însoţitoare nu erau scrise doar pentru poporul credincios, ci mai ales pentru folosul conducătorilor bisericeşti – fie propovăduitori, episcopi, sau proestoşi. În concluzia din Proemium, Vasile explică faptul că el le trimite aceste precepte către primitorii ce trebuie să împlinească cuvântul Apostolului: „Acestea încredinţează-le la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii” [II Tim. 2, 2]. Totodată, el îşi descrie ţinta în aceste lucrări: să ofere un rezumat al semnelor distinctive ale creştinului, în concordanţă cu Scriptura şi sub forma unor reguli. Într-o manieră asemănătoare, el propune să schiţeze atributele „celor care au rol de frunte în propovăduirea [învăţarea] cuvântului lui Dumnezeu, în care vor străluci stricteţea disciplinei şi curăţia desăvârşită a purtării” (Proemium ad hypotyposin: PG 31, 1512D-1513A).

Moralia, compusă probabil la începutul carierei arhiereşti a lui Vasile şi ulterior întregită cu două proloage, reiterează ţelurile Proemiumului, fiind o colecţie de citate din Noul Testament însoţite de tâlcuirea lui Vasile; lucrarea se axează pe trăsăturile caracteristice ale unui creştin, dar pune accent pe valoarea disciplinei ascetice. Însă, în acest text Vasile ia în considerare, de asemenea, o gamă largă de daruri şi chemări în Biserica văzută ca un întreg, demonstrând convingerea sa că viaţa ascetică este standard pentru toţi creştinii, atât cei care urmează diferite vocaţii în lume, cât şi cei care trăiesc în obştile monahale. Aşa cum a promis în Proemium, el nu neglijează analiza, mai ales a calităţilor, păstorului creştin. Regula morală (RM) 70, cea mai lungă din întregul corpus – conţinând 37 de capitole, spre deosebire de cele care au doar două sau patru capitole, respectiv, despre Botez şi Cina cea de Taină – este închinată subiectului conducerii în biserică. De fapt, RM 70 şi 71 cuprind cea mai sistematică expunere despre conducerea bisericească dintre toate scrierile lui Vasile.

RM 70 oferă referinţe scripturistice şi învăţături pentru cei care deţin o funcţie bisericească. RM 71 tratează explicit despre episcopi şi preoţi într-un capitol, şi despre diaconi într-un altul. Ca şi preceptele privitoare la îndrumători din Asceticon, aceste două Reguli se ocupă în primul rând cu caracterul ireproşabil necesar unui conducător creştin. Preoţii şi diaconii trebuie să fie aleşi prin rugăciune de cei care cărora le-a fost încredinţată propovăduirea Evangheliei. Hirotoniile trebuie să fie înfăptuite greu şi după multă cercetare, fiindcă cei necercetaţi sunt în mare primejdie (RM 70.2). Ca şi alegerea mai-marilor unei obşti monahale, o viaţă neîntinată şi încercată reprezintă principalul atribut pentru funcţia bisericească (RM 70.1, 2, 9, 10, 15, 24, 27; RM 71). Supunerea faţă de Evanghelie trebuie să însoţească activitatea învăţătorească a păstorului, iar faptele bune trebuie să fie manifeste în viaţa sa. De asemenea, Vasile îi îndeamnă pe conducătorii bisericeşti să arate milă, înţelegere, compasiune, afecţiune şi râvnă către cei pe care îi învaţă. Atât este de important caracterul păstorului, încât Sfântul  Vasile îi sfătuieşte pe parohienii mai puţin versaţi în Scriptură să caute semne ale Duhului în cei pe care îi instruiesc. Învăţătorii care nu i-au aminte la astfel de indicaţii trebuie să fie respinşi (RM 72.2).

Ca şi în Asceticon, Vasile vorbeşte cu seriozitate despre greaua responsabilitate a celor care îi învaţă pe alţii cuvântul lui Dumnezeu. Îi avertizează să nu înveţe dogme false şi îi îndeamnă pe cei instruiţi în Scripturi să „pună la încercare cuvintele celor care învaţă” (RM 72: 845D). Predicatorii trebuie să fie siguri că propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu în plinătatea lui, pentru că omisiunea unui lucru important îi va face responsabili pentru sângele celor aflaţi în primejdie. Ei nu trebuie să caute să îi linguşească sau să îi impresioneze pe ascultătorii lor, ci trebuie să vorbească adevărul în libertate şi în întregime, în ciuda opoziţiei sau chiar a persecuţiei cu care s-ar putea confrunta. Altminteri pot deveni sclavi ai acelora pe care caută să îi mulţumească. Conţinutul mesajului trebuie să fie completat de atitudinea şi motivaţia predicatorului. El trebuie să fie smerit faţă de cei pe care îi învaţă şi niciodată nu trebuie să predice Evanghelia din rivalitate sau invidie (RM 70.24, 25). Deplin conştient de numeroasele cerinţe ale unei funcţii de conducere în biserică, Vasile îi cheamă pe păstorii Bisericii înapoi la priorităţile lor: rugăciunea şi slujirea cuvântului (RM 70.22, citând Fapte 6, 2 şi 4).

Poporului creştin nu trebuie să îi fie împărtăşită o înţelegere intelectuală a adevărului biblic ci, de asemenea, voinţele oamenilor trebuie transformate. Prin urmare, păstorii Bisericii nu pot depinde numai de simpla îndemânare omenească sau de puterea intelectului în instruirea credincioşilor. În cele din urmă, ei trebuie să îi încredinţeze lui Dumnezeu ataşarea de inimile şi vieţile auditorilor a mesajului care a fost propovăduit (RM 70.26, 27). Propovăduirea ar trebui să fie susţinută de vizite la enoriași pentru a-i încuraja şi a-i susţine în credinţa lor (RM 70.12, 18). Învăţătorii ar trebui să aibă ca ţintă nu numai instruirea ci, de asemenea, să îi facă mai buni pe cei care le-au fost încredinţaţi lor, să îi călăuzească către desăvârşire. Ei trebuie să se străduiască neobosit către acest scop, învăţând atât în public cât şi în particular, fără a neglija să se roage pentru urcuşul duhovnicesc al oamenilor pe care îi învaţă (RM 70.11, 14, 19, 31). RM 80.16-18 sugerează, de asemenea, şi o implicare intimă şi personală a păstorilor Bisericii în relaţia cu turma lor. Acest accent pus pe încurajarea şi antrenamentul personal sugerează că Vasile a considerat că îndrumarea duhovnicească, într-o formă anume, obişnuită în rândul monahilor din Răsăritul creştin, este atât sarcina episcopului sau a preotului cât şi a proestosului.

Mai presus de orice, un conducător bisericesc, precum proestosul, trebuie să se înfăţişeze celor aflaţi în grija lui ca „un exemplu a toată fapta bună”. Dacă el eşuează să împlinească această sarcină, el nu are nici un drept să impună obligaţii morale asupra altora (RM 70.9, 10, 37). Vasile, în Moralia, scoate în evidenţă de la un capăt la celălalt al lucrării, virtuţile care trebuie să împodobească un ucenic al lui Hristos. În afară de credinţă, iubire, smerenie, fapte bune şi, în special, ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, el a inclus şi practici mai degrabă asociate cu vocaţia monahală. De exemplu, el încurajează lepădarea de sine în scopul curăţirii (RM 2 şi 80.11). Îndeamnă la stăruinţă în rugăciune şi priveghere (RM 56), încurajând în mod particular văduvele să se roage şi să postească (RM 74). De asemenea, scoate în evidenţă sărăcia voluntară. Acesta este subiectul a două reguli şi a fost preluat din nou în îndemnurile sale special adresate conducătorilor bisericeşti fiindcă Vasile credea că cei încredinţaţi cu propovăduirea Evangheliei nu ar trebui să deţină ceva mai mult decât strictul personal necesar (RM 47, 48, 70.28). În această privinţă, ca şi în ceea ce priveşte calităţile şi practicile care caracterizează viaţa creştină autentică, conducătorul bisericesc trebuie să fie „model şi normă a evlaviei” (RM 80.14).

Epistolele

Evidenţierea caracterului şi a disciplinei ascetice drept trăsături cruciale ale conducătorului bisericesc se regăseşte nu mai puţin şi în epistolele şi predicile lui Vasile. În corespondenţa sa, Vasile a scris nu doar despre principii generale, ci şi despre anumiţi oameni sau situaţii concrete în care demonstrează importanţa caracterului moral. Concepţia sa despre conducătorul creştin ideal poate fi dedusă în mare din acele pasaje ale epistolelor sale în care condamnă abuzurile morale sau mediocritatea generală a episcopilor şi a candidaţilor la episcopie. În ceea ce priveşte aspectului pozitiv, însă, Vasile laudă conducătorii bisericeşti în care recunoaşte trăsături vrednice de laudă. Aşa cum ar fi de aşteptat, o astfel de adulare apare în epistolele de consolare scrise cu ocazia morţii sau înlăturării unui episcop. Patru din cele nouăsprezece epistole vasiliene de consolare sunt adresate comunităţilor creştine care jelesc o astfel de pierdere. În acest context el laudă în epistolele 28 şi 29 virtuţile episcopilor Musonius al Neocezareei şi Atanasie al Ancirei. El preamăreşte atât faptele lor bune, cât şi ortodoxia lor, şi slăveşte viaţa lui Musonius ca model pentru toţi cei care au trăit în preajma lui. Vasile enumeră calităţile vrednice de laudă ale episcopului Dianius, pe care îl socoteşte ca făcând parte din ceata acelor „bărbaţi foarte străluciţi datorită virtuţii lor”, în ciuda dezertării sale temporare şi neintenţionate de la dogmele niceene. Respectul faţă de caracterul moral înalt şi învăţătura ortodoxă a lui Atanasie al Alexandriei şi faţă de persoana lui Eusebiu al Samosatei radiază din multele epistole adresate acestora. Asemănător, el l-a lăudat pe episcopul Elpidie pentru virtutea şi experienţă sa duhovnicească sporită, iar pe episcopul Valerian pentru curăţia şi dragostea sa.

Folosirea abundentă de Vasile a topoi-lor clasici standard în astfel de aclamaţii nu era menită doar să împlinească o necesitate retorică sau de a încreştina, şi prin urmare, a legitima tehnicile retorice elenistice. Comentând epistola consolatoare trimisă de Capadocian Bisericii din Neocezareea, cu ocazia adormirii episcopului lor, Robert Gregg descrie cum componentele elogiului au fost atent meşteşugite pentru un anumit scop. Gregg sugerează că intenţia lui Vasile era să evidenţieze profilul unui succesor vrednic, căci el „afirmă prin selecţia sa de enkomiastika pentru episcopul adormit exact acele caracteristici care ar trebui să se găsească la următorul ocupant al scaunului episcopal” (Gregg, Consolation Philosophy).

Calităţile morale exemplare ale episcopului par a fi o preocupare specială pentru Vasile. Împotriva unui context duşmănos şi opresiv, el îi îndeamnă astfel pe preoţii din Nicopole: „În circumstanţele prezente, străduiţi-vă ca prin faptă să daţi exemple limpezi a ceea ce învăţaţi prin cuvânt”. Similar, el îl laudă pe monahul-episcop Ascholius al Tesalonicului pentru virtutea sa, mai ales că era ceva greu de găsit pe atunci. Imoralitatea era atât de agresivă, iar calomnia atât de răspândită în Biserică, încât Vasile îl laudă pe un preot care nu doar că şi-a păstrat „integritatea preoţească” ci, de asemenea, a reuşit să scape de atacurile duşmanilor Domnului. Sfântul Vasile remarcă cu părută surprindere: „Eu nu am cunoştinţă ca să se fi făcut împotriva lui vreo acuzaţie de către cei care îi atacă pe toţi”. De fapt, adaugă el, „împotriva acestui bărbat nu poate fi nici măcar imaginată vreo acuzaţie” (Epistola 271). Un asemenea caracter ireproşabil era în acord cu standardele pe care Vasile le-a înfăţişat în Moralia. Într-un mediu plin de suspiciune şi calomnie, un episcop era chemat să fie nu numai un model de virtute creştină ci, de asemenea, să şi vorbească şi să se poarte cu circumspecţie şi prudenţă. El trebuie să primească aprobarea şi mărturia favorabilă a celor pe care îi păstoreşte. O astfel de preamărire a virtuţii conducătorului creştin a contribuit la formularea unei concepţii diferite despre autoritatea bisericească în scrierile lui Vasile. Predicatorul Evangheliei trebuia să fie un model de sfinţenie şi de bunătate. […]

În descrierile modelului său de conducător bisericesc vrednic, Vasile laudă trăirea cucernică în general şi virtuţile ascetice în particular. Într-o epistolă către episcopul Elpidie, îl laudă pe preotul Meletie pe care l-a trimis ca mesager. Vasile explică faptul că era aproape hotărât să îl scutească pe Meletie de această sarcină „datorită slăbiciunii sale pe care de bună voie şi-a adus-o asupra sa prin supunerea trupului de dragul Evangheliei”. Însă, spune el, s-a hotărât în cele din urmă să-l onoreze pe Elpidie, trimiţându-i un bărbat de asemenea valoare, încât ar putea fi un model de „scrisoare vie” (Epistola 205). Idealurile ascetice sunt chiar şi mai proeminente în descrierea pe care Vasile o face omului pe care l-a ales ca urmare a cererii unui episcop de a-i propune un succesor pentru el. Alegerea sa era un bătrân preot din Cezareea pe care Sfântul Vasile îl laudă pentru abstinenţa şi disciplina ascetică atât de riguroasă, încât îşi vătămase chiar şi trupul. Bărbatul era, de asemenea, foarte sărac, abia asigurându-şi traiul prin lucrul mâinilor, şi trăia într-o comunitate cu alţi fraţi. Un astfel de bărbat vrednic, îl asigura Vasile pe prietenul său, era „foarte potrivit pentru sarcina” episcopiei (Epistola 81).

Două epistole către Antioh, nepotul prietenului şi mult-preţuitului coleg al lui Vasile, Eusebiu al Samosatei, oferă o expresie mai amplă a idealurilor sale monahale. El a scris acestui tânăr – care avea să fie hirotonit preot în 374, iar în 381 i-a urmat unchiului său, ca episcop al Samosatei – din postura unui sfetnic bătrân încercat. Vasile l-a sfătuit să îşi disciplineze poftele cărnii şi să păzească în sufletul său gândul către Dumnezeu, luând aminte la judecata lui Hristos în fiecare cuvânt şi faptă. În Epistola 168, scrisă în timpul exilului lui Antioh împreună cu Eusebiu, Vasile, dovedind tact pastoral, face apologia valorii retragerii şi însingurării. El remarcă faptul că, în trecut, Eusebiu a fost potopit de un exces de griji şi treburi lumeşti. De asemenea, Antioh însuşi a fost copleşit de grijile vieţii. În consecinţă, lui i-a lipsit timpul suficient ca să beneficieze de exemplul şi de experienţa duhovnicească a unchiului său. Astfel, Vasile înfăţişează exilul lor drept un privilegiu pentru Antioh şi o scăpare de multele preocupări care l-au asediat în Samosata. Perioadele ocazionale de însingurare erau cruciale pentru cei aflaţi în posturi de conducere în Biserică. Ca episcop, Vasile a recunoscut prin propria sa viaţă valoarea unor astfel de retrageri.

El îl sfătuieşte în aceeaşi notă pe horepiscopul Timotei, un bărbat care din copilărie urmase viaţa ascetică. Vasile auzise că el se îndepărtase de acest drum şi devenise tot mai înlănţuit de „lucrurile acestei lumi”. „De ce amestecăm lucruri incompatibile, tulburările treburilor lumeşti şi practicarea evlaviei?”, se întreabă el în Epistola 291 către Timotei. Vasile nu sugerează că rugăciunea şi lucrul sunt incompatibile sau că păstorirea Bisericii este oarecum nepotrivită cu viaţa ascetică. Şi nici nu spune că Timotei şi-a neglijat îndatoririle de horepiscop. Problema era preocuparea lui Timotei cu grijile lumeşti. El devenise excesiv de preocupat de părerile altora, căutând să-şi ajute prietenii şi să evite batjocura duşmanilor săi şi, prin urmare, era distras de la ce era mai important. Vasile şi-a exprimat aceeaşi îngrijorare și în instrucţiunile adresate autorităţilor bisericeşti din Moralia. Slujirea activă ca păstori şi învăţători nu trebuia să fie incompatibilă cu menţinerea unei discipline ascetice, iar episcopii şi preoţii nu trebuiau să îşi asume responsabilitatea implicării în treburile lumeşti (RM 70.29: 840D).

Chiar şi căsătoria putea fi un obstacol pentru a deţine o funcţie de conducere în Biserică. Cu toate că celibatul era asumat în viaţa de călugăr, pe atunci nu exista vreo legislaţie care să interzică sfinţirea întru episcop a clericului căsătorit. Cu toate acestea, într-o epistolă timpurie către Grigorie de Nazianz, Vasile a caracterizat căsătoria drept o distragere evidentă de la viaţa contemplativă (Epistola 2.2). Mai mult, există puţini, dacă chiar există, preoţi căsătoriţi printre corespondenţii săi. Deşi Sfântul Vasile nu a spus nimic explicit în această privinţă, ne putem întreba dacă severitatea arătată în această chestiune se află în spatele refuzului său ca cel puţin câţiva preoţi [căsătoriţi] să fie hirotoniţi episcopi.

Un alt concept pe care Vasile pare să îl fi preluat din experienţa sa monahală este funcţia episcopului de îndrumător duhovnicesc, un aspect al autorităţii pe care l-am văzut în Moralia. Capadocianul a descris cum, pe când era tânăr, căutase bărbaţi sfinţi pentru a-i fi călăuze duhovniceşti în călătoria sa către Dumnezeu. Eustaţie al Sevastiei a jucat acest rol formativ în viaţa lui. Episcopul Eusebiu al Samosatei a fost, de asemenea, un important mentor şi model pentru cariera preoţească a Sfântului Vasile cel Mare. Vasile pare să fi avut un rol paternal faţă de călugării din comunităţile aflate sub îndrumarea sa şi i-a îndemnat pe monahi să se supună învăţăturii şi exemplului fraţilor mai experimentaţi. Ca episcop al Cezareei, el şi-a asumat acest rol de îndrumător spiritual pentru mai mulţi oameni. Am notat deja sfatul său către Antioh, care e posibil să fi fost unul din primii colecţionari ai epistolelor scrise de acest al doilea „părinte duhovnicesc”. Vasile a slujit, de asemenea, şi ca mentor pentru Amfilohie al Iconiei, atât înainte, cât şi după hirotonirea lui întru episcop. În prima sa epistolă către Amfilohie, el îl încurajează pe tânăr să intre în această relaţie în ciuda obligaţiilor faţă de tatăl său bătrân care îl împiedicau să vină personal la Vasile. „Învăţătura despre cum să duci viaţa creştină depinde mai puţin de cuvinte, cât de exemplul zilnic” scrie el. Amfilohie trebuia, aşadar, să îl convingă pe tatăl său de importanţa faptului de a petrece mai mult timp lângă un om precum Vasile, experimentat în viaţa duhovnicească, dar şi capabil să împărtăşească ceea ce a învăţat de la alţii (Epistola 150.4). Vasile a admirat această capacitate şi la alţi episcopi, de asemenea. Scriindu-i lui Eusebiu al Samosatei, el îl slăveşte pe Dumnezeu fiindcă „ucenicii tăi poartă pretutindeni semnul demnităţii tale”. Atunci când a primit de la episcopul Bretanion [al Tomisului] moaştele mucenicului recent martirizat, Sava Gotul, Sfântul Vasile l-a lăudat pe venerabilul său coleg pentru că l-a antrenat pe acest nou „atlet” al lui Hristos (Epistola 127).

Mai multe omilii demonstrează acelaşi accent pus pe conducătorul bisericesc în calitate de călăuză spirituală a turmei sale. În timp ce predicile lui Vasile sunt, în general, adresate unei audienţă creştine mai largi, el se referă ocazional la îndatoririle celor care deţin autoritatea în Biserică. Nu doar că aceştia ar trebui să hrănească sufletele credincioşilor cu o învăţătură adevărată, spune el, dar trebuie, de asemenea, să poarte de grijă turmei lor cu căldură şi râvnă. Manifestarea unei astfel de preocupări sincere i-ar stimula pe oameni să ia aminte la mesajul care este propovăduit. Scopul păstorului ar trebui să fie acela de a-i forma pe credincioşi să ducă o viaţă de virtute şi evlavie. Fiul duhovnicesc al unui astfel de învăţător dedicat este „plămădit de el şi născut precum un prunc este plămădit înăuntrul unei femei însărcinate” (In ps. 33.8: PG 29, 369A).

Un păstor al Bisericii nu are ca sarcină doar îndrumarea anumitor oameni; episcopul ideal al lui Vasile trebuie, de asemenea, să supravegheze starea duhovnicească a comunităţilor monahale. Corespondenţa sa sugerează faptul că Vasile a exemplificat un astfel de angajament cu monahii şi monahiile aflate sub jurisdicţia lui. Am menţionat deja epistolele trimise de el pentru a-i alina pe monahii aflaţi în exil din cauza credincioşiei lor faţă de credinţa niceeană. Ca episcop de Cezareea, el a fost dornic să ţină pasul cu treburile din mănăstiri şi i-a îndemnat pe fraţi să trimită informaţii. În epistola 258 el îl laudă pe episcopul Epifanie al Salaminei pentru grija lui în privinţa disputelor dintre monahii de pe Muntele Măslinilor şi l-a încurajat în eforturile sale de rezolvare a conflictului. În una din epistolele canonice către Amfilohie, el recomanda ca episcopul să cerceteze vieţile celor care doresc să devină monahi şi să obţină de la aceştia o mărturisire clară a credinţei. Deşi va mai trece mult timp până ce Biserica va reglementa oficial acest raport, pentru Vasile, traiul monahal şi nevoinţele reprezentau în mod clar parte a vieţii de episcop.

În timp ce idealurile şi practicile ascetice erau de primă importanţă pentru episcopul Cezareei, ele nu erau singurele atribute necesare pentru a conduce Biserica. De exemplu, un episcop trebuia să fie capabil şi dispus să colaboreze cu colegii săi, o aptitudine care nu era în mod necesar legată de mediul monahal. Vasile îndemna deseori ca între episcopi să existe colegia­litate şi el însuşi a căutat sfatul prietenilor săi episcopi de încredere. Când se iveau probleme sau când suspiciuni se adunau împotriva sa, Vasile considera că un sinod de episcopi poate rezolva chestiunea. Se plângea de pierderea acelui duh de armonie în rândul ierarhilor creştini despre care el credea că propăşise în Biserica primară şi nădăjduia că episcopii ortodocşi vor reînsufleţi acest ideal [al concordiei]. Îi încuraja pe conducătorii bisericeşti, atât ierarhi cât şi proestoşi, să se întrunească regulat. Printre alte calităţi neascetice pe care le căuta la viitorii preoţi şi episcopi se numără şi experienţa anterioară în slujirea Bisericii, discernământul şi prevederea. Aceste ultime atribute sunt zugrăvite viu în Epistola 222, unde Vasile descrie clerul ca fiind „ochii” trupului care poartă grijă cu trezvie de mădularele trupului. În cele din urmă, cunoaşterea Scripturii şi dogma ortodoxă erau de primă importanţă pentru un conducător al Bisericii.

După cum am văzut atât în Asceticon cât şi în Moralia, Vasile scoate în evidenţă rolul păstorului Bisericii de învăţător al Cuvântului şi, în consecinţă, subliniază importanţa educaţiei scripturistice pentru cei care vor fi clerici. El a arătat preţuire deosebită faţă de cunoştinţele unor preoţi şi episcopi ortodocşi precum Diodor al Tarsului, Amfilohie al Iconiei şi Grigorie de Nazianz, prietenul său apropiat, fiindcă ştia că de astfel de oameni este imperios nevoie în lupta împotriva ereziei. Totuşi, el nu a insistat niciodată ca preoţii şi episcopii să beneficieze de educaţie clasică. Mai mult, propriile sale predici sunt îmbibate de citate biblice însă lipsite aproape complet de citate din autorii clasici. Omilia lui Vasile, Îndemn către tineri pentru a citi literatura greacă, demonstrează propriile sale studii de filosofie, literatură şi retorică şi aprecierea lui faţă de valoarea unor astfel de cunoştinţe atunci când sunt folosite cum se cuvine, în calitate de propedeutică pentru studiul Scripturii. Prin urmare, instruirea în cunoaşterea Scripturii şi a dogmelor era ceea ce îl preocupa. Am observat mâhnirea lui faţă de lipsa de slujitori ai Bisericii bine pregătiţi. Sfântul Vasile deplângea necunoaşterea învăţăturii apostolice şi neglijarea canoanelor de către clerul din regiunea sa. Oamenii bine-instruiţi, învăţaţi, păreau să fie excepţia. Recomandând un anumit candidat pentru scaunul de episcop, Vasile observă că pe lângă faptul că acel bărbat deţinea anumite calităţi ascetice, el era şi „versat în canoane, scrupulos în credinţă” (Epistola 81). În altă parte el îi laudă pe episcopii care dovedesc râvnă în studiul Scripturii sau în căutarea adevărului.

Ţinând cont de astfel de idealuri, atât ascetice cât şi monahale, nu este surprinzător că monahii erau consideraţi drept cei mai apţi candidaţi pentru funcţia de episcop. Regimul lor ascetic zilnic îi plămădea în virtute, viaţa de obşte le inculca valoarea colaborării şi unităţii şi, de asemenea, dobândiseră o cunoaştere vastă a Scripturii. Întreg sistemul monahal vasilian era întemeiat pe Scriptură. Chiar şi Regulile sale nu sunt porunci în sensul strict al cuvântului, ci explicaţii şi aplicaţii ale unor paragrafe din Noul Testament. Toţi monahii erau chemaţi să citească şi să mediteze asupra Scripturilor. Psalmodierea zilnică, citirea Scripturilor în timpul meselor şi învăţătura regulată întreţineau familiaritatea cu textul biblic şi îi ajutau pe monahi să încredinţeze memoriei pasaje scripturistice largi. Unii monahi erau individualizaţi de proestoşi pentru a se dedica mai intensiv studiului Bibliei. Cei ce aveau această datorie constituiau un fel de elită în rândul monahilor şi li se încredinţa instruirea fraţilor. „Darul cuvântului” era un talent monahal foarte preţuit.

Pe lângă intensiva inculcare a Bibliei în comunităţile monahale, corespondenţa lui Vasile cu alţi monahi dezvăluie faptul că unii monahi erau educaţi şi bine informaţi despre mersul treburilor bisericeşti. De exemplu, discuţia asupra ereziilor contemporane dintr-o epistolă adresată asceţilor aflaţi sub grija lui presupune o foarte bună cunoaştere de către aceştia a chestiunilor dogmatice. Vasile era mereu dornic să îi înroleze pe fraţi pentru cauza Ortodoxiei. După ce îi laudă pe un grup de monahi persecutaţi pentru credinţa lor de către arieni, el îi încurajează să rămână neclintiţi. „Chiar dacă episcopii au fost alungaţi din Bisericile lor”, scrie el, „aceasta nu trebuie să vă zdruncine. Chiar dacă din rândul clericilor s-au ridicat trădători, nici aceasta să nu vă clintească nădejdea voastră în Dumnezeu”. De fapt, după cum arată Vasile în aceeaşi epistolă, monahii din Asia Mică au fost mereu campioni ai credinţei niceene atunci când alţii, constrânşi fiind, căzuseră în erezie (Epistola 257.2). Cu siguranţă, o astfel de combinaţie dintre virtutea ascetică, cunoaşterea Scripturii şi perseverenţa în adevărata credinţă îi făcea capabili pe monahi conducători ai Bisericii Răsăritene aflată în suferinţă.

Paradigma lui Moise

Poate că cel mai bun model pentru conducătorul bisericesc, în opinia Sfântului Vasile, este Moise, o paradigmă pe care o vom regăsi în scrierile colegilor săi capadocieni. În Asceticon, în omilii şi în epistole, Vasile prezintă aspecte ale personalităţii lui Moise drept exemple de urmat. Acest patriarh al Vechiului Testament a slujit ca model de perfecţiune pentru iubirea jertfitoare-de-sine, contemplaţie, apropierea de Dumnezeu, şi pentru calmul firii sale şi lipsa de patimi care naşte smerenia. Moise întruchipează pe conducătorul înţelept care nu a omis să ia aminte la sfatul bun. Adesea virtuţile sale erau invocate în demonstrarea explicită a unei anumite calităţi necesare unui episcop. În această idee, se spune că episcopul Musonius era precum Moise în credincioşia sa faţă de tradiţie, iar episcopul Inochentie era comparat cu patriarhul în dorinţa sa de a vedea un urmaş pe scaunul său. Eusebiu al Samosatei a fost îndemnat să se roage mai serios pentru Biserici, aşa precum Moise a mijlocit continuu pentru poporul lui Israel. Sfântul Grigorie Taumaturgul a fost numit „al doilea Moise” chiar de duşmanii Bisericii, explică Vasile, datorită numeroaselor semne şi minuni pe care le înfăptuia.

Cel mai grăitor portret al lui Moise în calitate de păstor apare la începutul Omiliilor la Hexaimeron, redactate de Sfântul Vasile către sfârşitul vieţii sale. Introducându-l în discuţie pe Moise ca autor al Hexaimeronului, Vasile descrie etapele distincte ale vieţii patriarhului. După adopţia sa de către fiica Faraonului, Moise a primit o educaţie regească din partea înţelepţilor Egiptului. Totuşi, dispreţuind pompa şi puterea regalităţii, el a preferat să pătimească împreună cu poporul lui Dumnezeu. Astfel, el a renunţat cu bucurie la tumultul Egiptului şi a mers în Etiopia unde s-a dăruit timp de patruzeci de ani contemplaţiei, culminând cu vederea lui Dumnezeu pe care a avut-o la vârsta de optzeci de ani. Prin urmare, el era socotit pregătit pentru slujirea poporului. „Acest bărbat, pe care Dumnezeu l-a considerat vrednic să-L privească faţă către faţă precum îngerii”, spune Sfântul Vasile, „ne vorbeşte lucrurile pe care le-a auzit de la Dumnezeu” (Hex. 1: PG 29, 5C).

Această relatare dezvăluie concepţia lui Vasile atât despre exegetul model, cât şi despre păstorul creştin ideal. Descrierea sa este cea a unui monah-episcop prin excelenţă – un om care a fost antrenat în cultura şi înţelepciunea lumii și pe care le-a respins de dragul vieţii contemplative şi care, în cele din urmă, a ieşit din singurătatea sa monahală – deşi fără tragere de inimă – pentru a îndruma şi învăţa poporul lui Dumnezeu. Vasile a descris în mod amănunţit primele două etape ale „carierei” lui Moise în termeni asemănători în omilia sa, Ad adolescentes [„Către tineri”], în care îl prezintă pe patriarh ca fiind un exemplu. În comentariul la Isaia atribuit Sfântului Vasile, împărţirea vieţii lui Moise în trei perioade a câte patruzeci de ani este şi mai explicită:

„Într-adevăr, în primii patruzeci de ani a fost instruit în ştiinţele egiptene; următorii patruzeci de ani, sub pretextul păzirii oilor, el i-a petrecut în locuri deşertice şi s-a dedicat contemplaţiei realităţilor. Şi astfel, în cele din urmă, socotit fiind vrednic de vederea lui Dumnezeu după a doua etapă de patruzeci de ani, împotriva voinţei sale, cunoscând iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, el a coborât de dragul omenirii. Şi totuşi nu a rămas continuu [ancorat] în viaţa activă ci, de asemenea, se întorcea frecvent la cea contemplativă” (PG 30, 129A).

Aici etapa finală nu cuprinde doar viaţa activă ci combină responsa­bilităţile conducerii cu retragerile perioadice de dragul contemplaţiei.

Acest urcuş în trei etape ideal a fost întruchipat chiar de Vasile. Instruit în învăţătura profană şi dăruindu-şi o importantă parte din viaţă (anii petrecuţi la Annesi) singurătăţii şi meditaţiei, el s-a dedicat pentru restul vieţii îndrumării poporului creştin încredinţat lui. De fapt, cele trei etape ale vieţii lui Moise vor fi mai târziu prezentate de fratele lui Vasile, Grigorie, ca o prefigurare a carierei lui Vasile. Sfântul Vasile însuşi nu doar că a comparat virtuţile marilor episcopi cu aspecte din viaţa şi cariera lui Moise, dar a părut chiar să caute împlinirea modelului mozaic în viitorii conducători bisericeşti.

***

 Analizând situaţia Creştinismului Răsăritean din vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare descrie o Biserică asediată de erezii, de o rivalitate pustiitoare şi de o ierarhie inadecvată şi incompetentă. Scrierile sale zugrăvesc viu modul în care el percepe calvarul comunităţii creştine. În toiul unui asemenea context critic pentru Biserică, el a formulat, exprimat şi modelat concepţiile sale despre autoritate în Biserică. S-a sugerat că, în concepţia Sfântului Vasile, îndatoririle diverse ale păstorilor Bisericii puteau fi reduse la două mari funcţii: apărarea ortodoxiei şi propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. În timp ce el a pus în mod clar accentul pe aceste responsabilităţi, aprecierea respectivă nu este corectă faţă de portretizarea vasiliană frecventă a conducătorului drept un exemplu faţă de popor, o preocupare care era fundamentală pentru propria concepţie despre autoritatea episcopală. Insistenţa lui asupra caracterului moral al episcopului confirmă analiza lui Peter Brown despre sfânt ca model în Antichitatea târzie. Brown descrie tendinţa de a vedea persoanele drept „clasici”, de a considera caracterul şi faptele elitelor drept modele de imitat. Pentru a ilustra intensitatea relaţiei învăţător-ucenic, el se apleacă îndeosebi asupra Anatoliei secolului al IV-lea, unde „forţa exemplului era ceea ce conta cel mai mult” (Peter Brown, „The Saint as Exemplar in Late Antiquity” în Saints and Virtues). Într-o epistolă timpurie adresată prietenului său, Grigorie, Sfântul Vasile vorbeşte despre importanţa vieţilor sfinţilor ca paradigme pentru comportamentul creştin: „Aşa precum pictorii, atunci când zugrăvesc o imagine după altă imagine, privesc frecvent la model şi depun orice efort ca să transfere trăsăturile sale în propria lor lucrare, tot aşa, cel care caută să devină desăvârşit în toate aspectele virtuţii trebuie să-şi îndrepte privirea către vieţile sfinţilor precum către nişte statui care se mişcă şi acţionează, şi trebuie să-şi împroprieze virtutea lor prin imitaţie” (Epistola 2.3). Vasile considera că episcopul are aproximativ aceeaşi funcţie ca aceşti sfinţi biblici. Nu numai binecuvântaţii bărbaţi ai Scripturii şi sfinţii asceţi ci, de asemenea, mai cu seamă episcopii trebuie să servească drept exemple pentru comunitatea creştină. În această privinţă monahul-episcop trebuie să exceleze.

Îmbinarea de aptitudini şi preocupări pe care o găsim în scrierile Sfântului Vasile ne îndreaptă către o primă concluzie importantă: virtuţile monahale trebuiau să reformeze ierarhia bisericească, în special funcţia de episcop. […] După cum a afirmat Klaus Koschorke în studiul său despre ecleziologia lui Vasile, nu monahul trebuia să devină preot, ci mai degrabă preotul – şi episcopul, aş adăuga eu – trebuia să trăiască precum un ascet. Oricum, având în vedere calităţile pe care le căuta la slujitorii Evangheliei şi dificultatea de a găsi oameni care să se potrivească acestor standarde înalte, pentru Vasile a devenit o tendință firească să-i considere pe monahi candidaţii ideali la posturile de conducere în Biserică. Aceasta a fost, de asemenea, concluzia la care alţii vor ajunge analizând viaţa şi gândirea sa.

Jean Gribomont a atribuit aspiraţiei Sfântului Vasile la episcopie dorinţa sa „de a face ca idealul ascetic să triumfe” („Un aristocrate révolutionnaire, évêque et moine: Saint Basile”, în Augustinianum 17). Cu siguranţă, el a dovedit un angajament dublu faţă de incipienta mişcare monahală capadociană şi de anemica Biserică Răsăriteană. Însă, într-un anumit sens, nu am putea opera o distincţie clară între cele două. Deşi pentru Vasile, comunităţile monahale rezumau modul de viaţă evanghelic, el considera virtutea morală şi disciplina ascetică drept norma pentru toţi creştinii adevăraţi. Mai presus de orice, el credea că cei care îndrumă şi învaţă poporul credincios trebuie să fie modele ale unui astfel de mod de viaţă. Aceasta este în armonie deplină cu perceperea vieţii creştine ca un întreg în care idealurile ascetice ar trebui să modeleze concepţia despre conducerea bisericească. În ciuda luptelor şi eşecurilor cu care s-a confruntat în timpul episcopatului său, concepţiile sale teoretice despre episcop vor lua formă practică şi vor avea o influenţă de durată prin propriul mod de a pune în aplicare autoritatea episcopală.

Sursa: Andrea Sterk, Monahul-Episcop în Antichitatea târzie, Editura Ecclesiast, Sibiu.