Părintele Iacov Dionisiatul (născut 1926)

Trec din când în când pe la mănăstiri ca un călător ciudat, poate fără să-mi dau seama că am devenit o problemă pentru mănăstiri. Dacă aşa stau lucrurile cu gândurile mele, atunci pot iarăşi să îndrăznesc să intru cu curaj în mănăstirea vecină, a Sfântului Dionisie, pentru că avem acolo multe nestemate ascunse în nisipul înstrăinării pe care le putem descoperi şi înfăţişa iubiţilor noştri cititori.

Cu puţine zile înainte, l-am întâlnit pe preaînţeleptul părinte Theoclit, în vârstă de 90 de ani acum, care se află în bolniţa mănăstirii sale şi este slujit de preacuviosul şi foarte simplul părinte Iacov, în vârstă şi acesta de 79 de ani. Convorbirea purtată cu părintele Theoclit am prezentat-o mai înainte.

– Vino şi altă dată, mi-a zis părintele Iacov, pentru că am să-ţi spun multe despre părinţii din mănăstirea noastră care au adormit aici, pentru că mă aflu la bolniţă de peste patruzeci de ani, ca bolnicer şi infirmier, şi ştiu multe despre viaţa şi despre sfârşitul lor.

Este ora 8 şi jumătate dimineaţa şi intru transpirat în mănăstirea Sfântului Dionisie. Am venit pe jos în grabă de la Nea Skiti, unde m-am oprit pentru puţină odihnă la Coliba părintelui Benedict, a Sfântului Spiridon. Singurul meu scop este să îl întâlnesc pe Bătrânul Iacov. Fără să văd altceva decât poarta care coboară în subsoluri, acolo unde se află şi bolniţa mănăstirii, deschid această poartă şi îl aflu pe părintele Iacov întins.

– Ei, părinte Iacove, sunt părintele Damaschin, am venit să vorbim despre bătrâneii tăi pe care i-ai iubit şi i-ai slujit până la sfârşitul lor pământesc.

– A, vino, vino, părinte, unde vrei să stăm?

– Mai bine afară pe balcon, că aici înăuntru este întuneric. Ia spuneţi-mi, părinte Iacove, de când sunteţi aici, în mănăstirea aceasta?

– Din 1955, adică mă aflu aici de cincizeci de ani monah, iar de mai bine de treizeci şi cinci de ani sunt infirmier al bătrânilor mănăstirii.

– Câţi monahi trăiau aici atunci când aţi intrat în mănăstire?

– Eram patruzeci şi şase cu egumenul, fericitul părinte Gavriil.

– Spuneţi-ne ceva despre părinţii pe care i-aţi slujit aici la bolniţă!

– Toţi au avut o moarte frumoasă. Dacă îi iei ca oameni, au avut şi greşeli în viaţa lor. Dumnezeu a îngăduit să întâmpine anumite dificultăţi sau câte o încercare în viaţă şi astfel să se smerească. După spovedanie, au găsit calea cea dreaptă pentru mântuirea lor. De aceea, aici unde mă aflu, deşi ştiam destul de bine viaţa fiecăruia, la sfârşitul vieţii lor am primit înştiinţare că Dumnezeu i-a primit şi i-a odihnit într-un loc bun.

– Părinte Iacove, unde v-aţi născut?

– M-am născut la Paris, în Franţa, în 1926, dar pe când eram încă mic, m-am întors cu părinţii la Tesalonic. Numele meu din lume era Ioan Anastasiadis.

– Adică părinţii dumneavoastră erau din Tesalonic şi se mutaseră pentru o vreme în Franţa?

– Tatăl meu, pe nume Nicolae, era din Asia Mică, iar mama mea, pe nume Evdochia, era din Dodecanez. Acum amândoi au murit în Tesalonic. Au avut patru copii, toţi băieţi. Unul dintre aceştia trăieşte în Australia şi ceilalţi sunt pensionari şi locuiesc în Atena.

– Cum v-a venit dorul după viaţa monahală?

– De mic copil îmi plăcea să merg la biserică. Urmam cursurile catehetice care erau susţinute de Frăţia Zoi. În tinereţe, mi-a venit dorul de a duce viaţă monahală. Care era motivul însă pentru a părăsi lumea? Să-ţi spun. Într-o seară, un om din cercul nostru de prieteni îşi sărbătorea ziua şi noi ne-am dus mai mulţi prieteni ca să-l vizităm şi să-i facem urările potrivite cu evenimentul. Omul respectiv tocmai se întorsese de puţină vreme de la Sfântul Munte şi a început să ne povestească toate câte le-a văzut şi le-a auzit. Ne-a spus lucruri minunate şi uimitoare. Când am auzit aceste cuvinte, s-a aprins în mine dorinţa de a vizita şi eu Sfântul Munte. Am luat împreună cu mine doi fraţi ai mei şi am vizitat tot Sfântul Munte. Aceasta se întâmpla, îmi amintesc, în 1954. Apoi, într-o dimineaţă, am plecat pe ascuns şi am venit singur, cu scopul de a deveni monah. Mă atrăgea Sfânta Mănăstire Dionisiu, nu ştiu de ce. Aceasta a fost, desigur, voia Maicii Domnului. Aici am intrat ca frate de mănăstire, în jur de nouă luni. Dar războiul cu gândurile şi cu imaginaţiile a fost de nedescris. Înfricoşător război, faţă de care nu ştiam ce să fac şi cum să mă mai împotrivesc. M-am gândit să-mi schimb chilia, poate că în alt loc îmi va fi mai bine. Într-adevăr, m-am mutat în alt loc, dar acolo războiul diavolesc a fost şi mai înfricoşător şi neîntrerupt. Într-o zi, l-am văzut şi l-am auzit pe diavol râzând de mine. L-am văzut ca pe un bătrân de 500 de ani, cu un rânjet pe buze, care vedenie m-a adus aproape de deznădejde. M-am hotărât să merg la părintele Stareţ şi să îl rog să-mi spună ce să fac. M-am gândit fie să plec înapoi în lume, fie să schimb mănăstirea. În sfârşit, am ajuns la părintele Stareţ şi i-am spus: „Gheronda, am venit aici ca să mă fac călugăr şi am crezut că această viaţă este binecuvântată şi plină de pace, dar am găsit toate cele dimpotrivă. Diavolul mă războieşte cu imaginaţia şi cu tot felul de gânduri zi şi noapte. Ce să fac? Mă gândesc să plec iarăşi în lume.” Răspunde Stareţul: „Ascultă, copilul meu, dacă te-ai hotărât să devii monah, trebuie să rabzi toată strâmtorarea şi întristarea vieţii celei singuratice pentru împărăţia cerurilor, aşa cum zice rugăciunea de la tunderea în Schima cea mare monahicească. Dacă n-o să poţi rămâne aici, încearcă şi alte feluri de viaţă tot în Sfântul Munte. Sunt şi mănăstiri idioritmice, schituri, chilii, sihăstrii. De ce să pleci în lume? Dacă din lume ai plecat, iarăşi în lume să te întorci?”

Eu însă nu l-am ascultat şi am plecat înapoi în lume. Înainte de a pleca, m-au întâmpinat doi monahi şi primul mi-a spus: „Tu eşti făcut să fii monah, nu mirean”. Iar celălalt mi-a spus: „Oriunde te vei duce, iarăşi aici te vei întoarce”.

Am rămas în afara Sfântului Munte pentru câteva luni şi iarăşi m-am întors la mănăstirea Dionisiu. De atunci am rămas pentru totdeauna aici şi m-am hotărât să devin monah, lucru care s-a şi întâmplat, primind numele de Iacov.

– Aţi avut şi alte ispite în viaţa dumneavoastră, părinte Iacove?

– Ispite, zici? Am avut înfricoşătoare ispite! Am avut tot felul de atacuri ale diavolului în mod văzut. I-am văzut pe demoni cu propriii mei ochi! Odată, pe când mă aflam în chilia asta întunecoasă a bolniţei, unde stau ca să-i slujesc pe bătrâneii cei bolnavi, a venit un demon scund şi îndesat, foarte sălbatic, şi cu un picior a început să apese asupra mea. Eu însă aveam la gât o cruce mare. Diavolul, cum s-a atins de ea, s-a ars îndată şi, înainte să-mi facă vreun rău, a zburat departe, şi astfel am scăpat. De alte atacuri demonice nu-mi aduc aminte acum. Mai era aici şi un alt monah, pe nume Theodul. Acesta era din Epir şi era foarte nevoitor şi foarte cucernic. Cineva îl lăudase pentru nevoinţele sale, iar acesta a căzut în mândrie. În cele din urmă s-a demonizat. Deoarece reprezenta un pericol pentru ceilalţi monahi, conducerea mănăstirii a hotărât să mă însărcineze cu paza lui aici în bolniţă. L-au legat cu lanţuri de o bară metalică. La un moment dat, în vreme ce mă aflam în preajma lui, s-a tulburat deodată şi cu o sălbăticie în glas care era zugrăvită şi pe chip s-a repezit asupra mea, vrând să-mi facă rău. A început să mă batjocorească, iar apoi mi-a zis: „Nu suport să te mai văd la chip. Dacă aş avea putere, ţi-aş sparge şi capul! Aţi venit aici ca să-mi luaţi slava pe care am avut-o eu mai întâi la Dumnezeu? O să vă nimicesc pe toţi aici, în mănăstirile voastre!”. Eu atunci i-am spus: „Părinte Theodule, nu spune aşa ceva, altul este înlăuntrul tău şi spune lucrurile acestea!”. El însă nu înţelegea nimic. Încet-încet, sălbăticia de pe chipul lui a început să dispară şi şi-a revenit la starea sa normală. A stat apoi şi s-a liniştit. După destulă vreme, s-a vindecat. A venit într-o zi la bolniţă şi am băut împreună cafea. Atunci eu l-am întrebat:

– Părinte Theodule, îţi aminteşti ce mi-ai zis atunci?

– Crede-mă, părinte Iacove, că nu-mi amintesc nimic.

– Spuneţi-ne, părinte Iacove, alte povestiri despre bătrâneii din mănăstirea dumneavoastră.

– A venit la bolniţă şi monahul Ioan. El provenea din Tripoli, din Peloponez. De tânăr plecase în America. Dobândise o mare avere. Acolo l-a cercetat harul dumnezeiesc şi, astfel, sufletul lui a început să dispreţuiască bogăţiile cele lumeşti şi să tânjească după bunătăţile cele veşnice. De aceea, şi-a împărţit toată averea pe la rude, pe la săraci, şi a venit să devină monah la mănăstirea noastră, fiind în vârstă de aproximativ 60 de ani. Era un mare luptător. Iubitor de slujbe, tăcut, neobosit lucrător al rugăciunii minţii şi iubitor de pace. La sfârşitul vieţii lui l-am îngrijit aici, la bolniţă. Spunea cu bucurie şi mulţumire lăuntrică: Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!

În linii generale, pot să vă spun că în viaţa monahilor, înainte ca ei să moară, apare o oarecare boală, după care Dumnezeu îi ia la El ca să-i odihnească. Într-o zi, am vorbit cu cineva care se afla aici în bolniţă, dar el se uita în altă parte. I-am vorbit iarăşi şi nu mi-a răspuns. A început să zâmbească fericit şi privea către răsărit, arătându-mi apoi un loc cu mâinile. Mi-am dat seama că probabil venise îngerul Domnului ca să-l ia. Într-adevăr, aceasta s-a şi întâmplat, după puţine clipe a adormit. Acest monah se numea Filothei.

– Spuneţi-ne ceva despre dascălul contemporan al rugăciunii minţii, fostul egumen al Mănăstirii Dionisiu, părintele Haralambie!

– Acesta a fost o oaie liniştită. Îi iubea foarte mult pe săraci şi îi ajuta. Era foarte milostiv. Banii mănăstirii îi ţinea la el în chilie şi dădea cât voia şi unde voia, fără să întrebe pe nimeni. Doar Sfântul Înaintemergător, păzitorul mănăstirii noastre, urmărea câte dădea, şi ce dădea, şi câte fapte bune a făcut în toată viaţa lui. De multe ori, când auzea de necazurile oamenilor, plângea împreună cu ei şi le dădea bani, pentru a uşura greutăţile familiale ale acestora. Mai cu seamă însă dădea milostenie duhovnicească. În scaunul său stătea ore în şir, rugându-se pentru cei care îi cereau ajutorul. Am aflat de la mulţi închinători, mai ales din Cipru, care vin la noi la mănăstire, că rugăciunea lui a făcut minuni. Mulţi oameni se tămăduiseră cu sfintele sale rugăciuni.

– Ce aveţi să ne spuneţi despre cuviosul părinte Ioanichie, care acum este foarte bolnav în bolniţa mănăstirii dumneavoastră?

– El este unul dintre cei mai buni monahi ai mănăstirii noastre şi chiar ai întregului Sfânt Munte. În ultimele luni străbate o crâncenă încercare, deoarece este bolnav de cancer la creier. Medicii i-au deschis craniul, s-au încredinţat că boala a cuprins întregul creier, l-au închis la loc şi l-au trimis înapoi la mănăstire. Acum îl avem aici într-o cameră a bolniţei, unde este singur. Îl îngrijim noi, fraţii mănăstirii, cu rândul. El a fost de mai multe ori protoepistat al Sfântului Munte şi a făcut cele mai bune impresii peste tot cu cuvioşia vieţii sale, cu ascuţimea spiritului său, cu înţelepciunea şi discernământul, care sunt toate roade ale vieţii sale simple. El este un monah sfânt. Este foarte măsurat în cuvinte, ştie ce să spună şi câte cuvinte să spună. Nu judecă pe nimeni. Până acum, ne-a ajutat pe toţi cu smerenia şi cu iubirea sa de fraţi. Deşi e în vârstă de 60 de ani, a slujit cu multă dragoste, răbdare şi ascultare. Este voia lui Dumnezeu ca să-l ia prin această boală crâncenă, pentru că este vrednic să o rabde. Aşa va primi cununa slavei cea neveştejită şi încă mai slăvită prin răbdarea pe care o face acum la aceste dureri martirice. S-avem şi noi parte de blagoslovenia lui!

– În viaţa dumneavoastră aţi avut vreo experienţă duhovnicească, părinte Iacove?

– Odată m-am îmbolnăvit la un picior şi am ieşit în afara Sfântului Munte pentru operaţie. Când m-am întors, am slujit la metocul nostru de la Monoxiliti împreună cu alţi fraţi. Din pricina piciorului meu operat, sufeream de dureri îngrozitoare. Într-o seară, îndată ce am adormit, am avut un vis duhovnicesc. Am văzut că în faţa mea se aflau deschise două scene ca de teatru. Una se afla de-a dreapta mea, cealaltă de-a stânga mea. Pe cea de-a stânga am văzut tot felul de lucruri pământeşti, bucurii, lume, petreceri, şi altele. Pe scena din dreapta însă am văzut lucruri duhovniceşti. Vai, vai, ce lucruri minunate erau acolo, nu pot să le descriu! Am simţit înlăuntrul meu o negrăită şi nedescrisă bucurie, ca şi cum m-aş fi aflat în altă lume, în alt univers. O bucurie pură, curată, nimic mincinos, nimic artificial. Era o bucurie foarte dulce care nu poate fi descrisă cu cuvinte omeneşti. Am deschis mai bine ochii ca să mă desfătez de acele bunătăţi cereşti, dar îndată priveliştea a pierit dinaintea mea. Am trăit în acele momente o picătură din oceanul slavei raiului şi din bucuria lui, care îi aşteaptă pe cei credincioşi în ceruri. Dimineaţa am povestit şi celorlalţi doi monahi care se aflau cu mine visul, dar ceilalţi n-au putut să mă înţeleagă. Dacă Dumnezeu nu le deschide ochii sufletului, nu pot să înţeleagă. În sfârşit! În altă zi, am plecat la Tesalonic pentru analize. M-am dus, m-am întâlnit şi cu fratele meu, care este pictor şi locuieşte în Tesalonic. În acea zi, am simţit o mare strâmtorare sufletească, nu aveam nici poftă de mâncare, nici pentru somn. Nu voiam nimic. Fratele meu m-a întrebat care este problema şi dacă nu cumva am nevoie de ceva. I-am răspuns: Nu, pentru că starea pe care o am acum, această întristare adică, nu provine din nimic lumesc, ea este de provenienţă duhovnicească. S-a luminat de ziuă şi era duminică. M-am dus la biserică la Sfântul Terapont. Aceeaşi întristare şi strâmtorare sufletească îmi strângea inima. Am stat înăuntrul Sfântului Altar. Unul dintre preoţi şi-a dat seama ce este cu mine, celălalt nu. La sfârşitul Liturghiei a venit lângă mine cel dintâi şi mi-a zis: Nu fii trist, părinte, şi eu pătimesc de ani de zile de diabet şi rabd. Ce este omul? Nimic. Un zero. De aceea, foarte mare importanţă trebuie să dăm în viaţa noastră lucrurilor duhovniceşti şi cum să ne înveşmântăm sufletul nostru, părinte, cu virtuţile Duhului Sfânt. Acestea mi le-a zis preotul, iar eu am plecat acasă. Îndată m-am întins din pricina oboselii şi am adormit pe loc. Am avut atunci din nou un vis în care am văzut că umblam printr-o câmpie întinsă şi verde. În depărtare am văzut cerul deschis şi bunurile viitoare pregătite de Dumnezeu ca să fie moştenite de cei ce vor împărăţi împreună cu Hristos în rai. Când am văzut toate acestea, bucuria mi-a fost negrăită. Şi aşa cum eram plin de bucurie din pricina vederii raiului, m-am trezit. Toată întristarea îmi pierise şi aveam înlăuntrul meu o bucurie plină de dulceaţă. Astfel, am primit înlăuntrul meu un fel de înştiinţare de la Dumnezeu, Care prin aceste schimbări era ca şi cum mi-ar fi spus: „Ia aminte, aceste încercări pe care le treci acum sunt înscrise în programul mântuirii tale. Ai grijă! Dacă rabzi, vezi ce te aşteaptă?”. Sau, cum stă scris în psalmi: „Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea va izbăvi pre ei Domnul” (Ps. 33).

– Părinte Iacove, sunteţi mulţumit cu viaţa dumneavoastră?

– Da, da, foarte mulţumit, pentru că sunt monah şi pentru că nădăjduiesc în bunurile cele viitoare.

– Vă temeţi de moarte?

– Nu, nu mă tem de moarte. Cu adevărat îţi spun, nu mă tem! De aceea stau aici în încăperile acestea întunecoase de atâţia ani. Stau cu răbdare şi cu nădejde, pentru că am gustat deja din bunătăţile şi bucuriile negrăite ale raiului. Acum, de curând, egumenul a spus în Sinaxa Bătrânilor că trebuie să mă scoată de la slujirea mea de infirmier ca să mă mai odihnesc. Eu i-am răspuns că de vreme ce pot să dau un pahar cu apă bătrâneilor noştri, o voi face din toată inima. Dacă nu mai pot, o să-i spun, şi atunci să mă scoată.

– Spuneţi-ne ceva, părinte Iacove, despre rugăciune.

– Rugăciunea este cel mai greu lucru pe care poate să-l facă monahul în viaţa lui, dar şi cel mai plin de rezultate. Unii au învăţat să lucreze rugăciunea făcând semnul crucii, ca un fel de închinăciune. Dar rugăciunea trebuie să fie făcută corect. Rugăciunea nu trebuie spusă cu forţare, aşa cum au învăţat aici unii monahi, ci cu simţire, cu răbdare, cu dulceaţă, cu o rostire clară a cuvintelor ei: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

– Cum să dobândim smerenia, părinte Iacove?

– Dacă ai văzut un om care a dobândit smerenia, acesta este sfânt. Cei care au smerenie în desăvârşitul înţeles al cuvântului aici, la Sfântul Munte, se pot număra pe degete.

– Ce înseamnă smerenie în desăvârşitul înţeles al cuvântului?

– Să aibă discernământ, iubire, suflet îndurerat şi dragoste pentru întreaga lume. Se află astfel de oameni în Munte, dar foarte puţini. Poate cineva să aibă dragoste, dar să nu aibă discernământ. Altul să aibă o virtute, dar să-i lipsească alta.