Genocidul grecilor din Imperiul Otoman

Perioada de tranziție dintre căderea Imperiului Otoman și înființarea Republicii turce a fost marcată de o serie de acte și proceduri desfășurate din inițiativa unei mici elite, care avea drept scop principal crearea unui nou stat național modern. Unul din aceste acte a fost și tentativa premeditată de exterminare a anumitor comunități, în special creștine. Statisticile rezultate din studiile demografice realizate vorbesc de la sine: în anul 1912, în Asia Mică și Thráki, locuiau 4-5 milioane de creștini și 7-8 milioane de musulmani. În anul 1923, rămăseseră numai 250.000-300.000 de creștini…

Despre această importantă ediție ne-a vorbit, în exclusivitate pentru Pemptousia, domnul Vlásis Agtzídis:

Reporterul: Care este sensul termenului «genocid»?

Vlásis Agtzídis: Termenul «genocid» reprezintă un cuvânt nou creat după sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial de către polonezul de origine evreiască Raphael Lemkin, profesor la Universitatea din Yale, pentru a descrie masacrul exterminării în masă a evreilor de către naziști în timpul războiului. În continuare, termenul a fost consfințit puțin înainte de Procesele de la Nürnberg. Deja în cadrul Convenției din anul 1948, ONU vorbește despre «prevenirea și combaterea crimei genocidului», iar în 1951 termenul a fost inclus în cadrul dreptului internațional.

Acest nou termen, care a fost cοnsacrat în terminologia juridică, este un cuvânt compus din elinescul «génos» (familie, neam) și latinescul «cidium» (a omorî, a extermina). În sprijinul afirmației sale cum că este vorba despre un nou tip de exterminare a anumitor populații de către cei aflați la putere, Lemkin face referire la masacrele în masă și la exterminarea grecilor și armenilor din Imperiul Otoman de către neo-turci. În esență, conștiința că omenirea se află în fața unui tip de crimă în masă Lemkin a dobândit-o ca urmare a masacrului împotriva grecilor și armenilor, pe care inițial l-a descris drept «crimă a barbarismului».

Conform Convenției amintite mai sus, genocidul este «încercarea deliberată de distrugere totală sau parțială a unui grup național, etnic, filetic sau religios», într-unul din următoarele moduri:

a) prin uciderea unor membri ai grupului;

b) prin provocarea unor grave leziuni la nivelul trupului sau al intelectului unor membri ai grupului;

c) prin impunerea deliberată a unor condiții de viață deplorabile, având drept scop distrugerea totală sau parțială a grupului;

d) prin impunerea unor măsuri care vizează împiedicarea reproducerii grupului;

e) prin strămutarea forțată a copiilor dintr-un grup într-altul.

În cazul grecilor din Imperiul Otoman au fost aplicate toate cele cinci metode, într-un interval de timp destul de extins și prin mijloace diferite.

În concluzie, cuvântul «genocid» este un termen juridic folosit în dreptul internațional, iar nu un cuvânt uzual al limbii vorbite pentru a descrie o anumită faptă violentă. «Purificarea etnică» sau «crima de război» sau «masacrul» sau «distrugerea în masă» pot fi numite genocid numai dacă îndeplinesc criteriile de mai sus, așa cum au fost formulate ele în cadrul Convenției ONU din 1948.

R.: Este această interpretare unanim acceptată în zilele noastre?

V.A.: În ceea ce privește crima «genocidului», nu este vorba despre o interpretare juridică, ci despre definirea clară și finală a unei acțiuni violente îndreptată împotriva unei populații necombatante.

Genocidul grecilor din Imperiul Otoman se înscrie în aceeași categorie istorică din care fac parte și genocidele armenilor și haldeilor masacrați de neo-turci și kemaliști. Odată cu genocidele popoarelor creștine din Răsărit, este inaugurată o nouă politică de abordare a unor diverse grupuri de populație din partea anumitor regimuri severe, care au drept scop omogenizarea spațiului aflat sub controlul lor și acapararea bogăției acestor grupuri – victime. Apogeul acestei politici va fi atins odată cu declanșarea Holocaustului de către naziști, care, pe drept cuvânt, «au industrializat» acțiunea de exterminare a anumitor populații.

În ceea ce privește evenimentul istoric al genocidului, acesta nu este acceptat în unanimitate în Grecia și nici nu este conștientizat în adevăratele sale dimensiuni nici măcar de cei care îl acceptă în mod sincer sau prefăcut și cintesc memoria victimelor. Explicația acestei realități este foarte interesantă și de aceea o vom prezenta în cele ce urmează ca răspuns la întrebarea dumnevoastră.

În orice caz, la nivel internațional, lucrurile stau mult mai bine, de vreme ce s-a sesizat în acest sens Asociația Internațională de Cercetare a Genocidurilor (International Association of Genocide Scholars – IAGS – http://www.genocidetext.net), adică organismul internațional însărcinat cu misiunea de a cerceta dacă o anumită acțiune violentă poate fi încadrată în categoria «genocid» și dacă îndeplinește condițiile stabilite de Convenția ONU din 1948 cu privire la «prevenirea și combaterea crimei genocidului». Pe 16 decembrie 2007, IAGS a editat rezoluția de mai jos, prin care recunoaște că actele de asasinare la care a fost supusă populația greacă din Imperiul Otoman de către neo-turci și kemaliști pot fi incluse în categoria juridică a «crimelor genocide», așa cum se prevede în Convenția ONU. Iată ce se spune în rezoluție:

«Dat fiind faptul că negarea genocidului este recunoscută ca ultim stadiu al genocidului, care îi asigură autorilor acestuia privilegiul impunității și pregătește terenul pentru noi acte de genocid; Dat fiind faptul că genocidul populațiilor minoritare din partea statului otoman în timpul și după Primul Război Mondial se referă de obicei și în exclusivitate la genocidul armenilor, în timp ce genocidul celorlalte comunități creștine ale Imperiului Otoman este recunoscut numai în parte, votăm: reprezintă convingerea Asociației Internaționale a Academicienilor însărcinați cu Cercetarea Genocidelor faptul că campania otomanilor dintre anii 1914-1923, îndreptată împotriva comunităților creștine ale Imperiului Otoman, poate fi caracterizată drept Genocidul armenilor, asirienilor și grecilor din Pont și din Orient.

De asemenea, votăm ca Asociația să ceară Guvernului turc să recunoască genocidele acestor populații, să formuleze o apologie oficială și să facă demersuri imediate și importante pentru remedierea situației».

R.: Care genocide au fost recunoscute până acum de către comunitatea internațională și care nu?

V.A.: Primul genocid care a fost recunoscut oficial este exterminarea (Holocaustul) evreilor de către naziști. Sensibilizarea opiniei publice și mobilizarea factorului evreu la nivel mondial a deschis, pentru prima oară, «porțile juridice», dar și pe cele politice spre recunoașterea și altor acte de violență îndreptate împotriva unor comunități etnice sau religioase. Astfel, pe drumul deschis de către evrei, au pășit cu succes armenii, datorită mobilizării generale a diasporei armene dar și lipsei unui stat național armean, care ar fi pus interesele statale mai presus de Memoria istorică, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul grecilor.

Genocidul grecilor din Imperiul Otoman a fost recunoscut de către statul elen abia după anul 1990. Mai precis, în anul 1994, a fost recunoscut genocidul care a avut loc în Pont (Asia Mică), iar în anul 1998, a fost recunoscut genocidul de pe întreg cuprinsul Asiei Mici. Ziua de 19 mai a fost numită simbolic Ziua Memoriei, întrucât pe data de 19 mai 1919, Pașa Mustafa Kemal a debarcat în Samsun din Pont, s-a autonomizat de Guvernul otoman central și și-a format propria armată naționalistă, care, în cele din urmă, a învins frontul grecesc (format din armatele grecești din Ionia și rebelii ponți din Nordul Asiei Mici). În continuare, au pus în practică planul prestabilit de către neo-turci (1911), care prevedea masacrarea în masă a grecilor și incendierea Smyrnei (septembrie 1922). Ziua de 14 septembrie, dată la care a fost incendiat orașul Smyrna de către naționaliștii kemaliști, a fost desemnată ca Ziua Memoriei Masacrului din Asia Mică.

Putem spune că, de la începutul anilor ’90 și până azi, s-au făcut pași importanți în ceea ce privește recunoșterea genocidului grec, atât la nivel național, cât și la nivel internațional, începând cu recunoașterea acestor zile de Memorie și terminând cu încercarea de redactare a unor noi manuale de istorie, care să includă și experiența istorică a elinismului refugiat. Fără dar și poate, cel mai important pas constă în adoptarea rezoluției IAGS, despre care am vorbit mai sus.

La nivel internațional, Genocidul din Pont – din păcate rupt de contextul său istoric, care este genocidul grecilor din Orient – a fost recunoscut de Cipru (1994) și Suedia (2010) și Guvernul Australiei de Sud (2009). De asemenea, a fost recunoscut de către anumite state și orașe ale S.U.A., printre care se numără și New York (2002). Interesant e faptul că Mitt Romney, candidat la președinția S.U.A. în calitate de guvernator al statului Massachusetts, a recunoscut Genocidul din Pont (2006).

De asemenea, a fost recunoscut de către Parlamentul European (2006), dimpreună cu genocidul assiro-haldeilor.

Dintre marile genocide recente, a fost recunoscut, la nivel internațional, genocidul Tutsilor de către etnicii Hutu din Rwanda (1994).

Desigur, este adevărat și faptul că au apărut și tendințe de abuzare de posibilitățile pe care le oferă Convenția ONU din 1948. Se pare că posibilitatea ca o acțiune violentă să fie caracterizată drept «genocid» a fost folosită de unele state ca unealtă politică pentru formarea anumitor stereotipuri și crearea anumitor rivalități etnice. De aceea, trebuie subliniat faptul că această politică nu face altceva decât să submineze sensul adevărat al genocidului. În această categorie se încadrează Marea Foamete din Ucraina (1932-1933), care a urmat colectivizării staliniste și care este cunoscută sub numele de «Holodomor». Liderii politici ucrainieni naționaliști au numit acest eveniment istoric drept «genocidul ucrainienilor», dându-i dimensiuni etnice și încercând astfel să creeze o «psihoză anti-rusă». Însă se pare că adevărul istoric îi contrazice: colectivizarea, adică distrugerea forțată a structurii agricole tradiționale prin naționalizarea pământurilor, crearea unor mari proprietăți de pământ și transformarea țăranilor în lucrători ai pământului, a înregistrat un mare număr de victime aparținând tuturor comunităților etnice care locuiau în zonele cu terenuri cultivabile. Printre aceștia se numărau ucrainieni, ruși, greci din părțile de Sud ale Ucrainei și Rusiei, ș.a. Dacă ar fi să încadrăm «Holodomor-ul» într-o categorie, ar trebui să ținem cont de criteriile sociale, iar nu de cele etnice. Prin urmare, îl putem caracteriza drept consecința violenței exercitate de clasa birocrației asupra clasei țăranilor.

R.: Cum de există un interes și o sensibilitate atât de mare față de genocidul armenilor, în timp ce, în cercetarea genocidului grecilor din Asia Mică, se constată o oarecare stagnare?

V.A.: Genocidul populației grecești din Orient a fost, timp de multe decenii, o chestiune tabu pentru regimul din Grecia, a cărui politică oficială avea o orientare anti-micrasiatică, pronunțându-se împotriva refugiaților. Să vă ofer două exemple concludente ale acestei atitudini: primul constă în gestul impardonabil al dictatorului naționalist Ioánnis Metaxás, care, întrucât avea un respect deosebit față de Moustafa Kemal, a cedat armatei turcești casa sa din Tesalonic (1938), în care se presupune că s-a născut liderul turc și care în prezent reprezintă sediul Consulatului turcesc. Ba mai mult decât atât: a schimbat numele unei străzi din Tesalonic: este vorba despre strada Sfântului Apostol Pavel care a fost numită strada lui Kemal Ataturk. Până și Elefthérios Venizélos, singurul politician grec care și-a exprimat dorința de întregire națională și grija deosebită față de grecii din Asia Mică, după semnarea Tratatului elino-turcesc din 1930, l-a propus pe Mustafa Kemal la Premiul Nobel pentru pace… În aceeași direcție s-a mișcat și Stânga prin adoptarea unei atitudini pro-kemaliste, atitudine care a supraviețuit până în zilele noastre și care poate fi rezumată în declarația cinică făcută de Níkos Zahariádis în ziarul «Rizospástis» (12 iulie 1935): «Campania micrasiatică nu a lovit numai în noua Turcie, ci și în interesele poporului grec. De aceea, nu numai că nu ne-a întristat înfrângerea burghezilor și moșierilor din Asia Mică, ci chiar ne-am dorit-o…».

Astfel se explică neștiința și indiferența care îi caracterizează pe cei mai mulți dintre istoricii greci. Desigur, onoarea istoriografiei neo-elene este salvată parțial de activitatea cercetătorilor care se ocupă în mod exclusiv cu istoriografia refugiaților.

Interesant este faptul că istoriografia anti-naționalistă turcească a făcut pași importanți în descoperirea izvoarelor necunoscute ale acelei perioade critice și nu ezită deloc în a sublinia responsabilitatea naționalismului turcesc și a descrie cu claritate crima genocidului la care au fost supuse populațiile creștine de pe teritoriul Imperiului Otoman.

Permiteți-mi să recomand publicului cititor grec o serie de cărți publicate recent în Grecia, tocmai pentru a-i oferi ocazia de a afla evenimentele tragice petrecute în acea perioadă și de a constata consecințele tragice ale acestora: Fikret Baskaya, Conștiința Istoriei ne va elibera, Ahmet Oral, Despre Chestiunea armeană, grecească, curdă și alevită, Attila Tuygan, Genocidul pentru «patria sacră», Taner Akçam, Deportările și masacrarea grecilor dintre anii 1913-1914: proba pentru Genocidul Armenilor, Sait Çetinoglu, Ideea Pontului independent și genocidul grecilor din Pont. Sfârșitul mișcării și expulzarea, Pervin Erbil, O pagină tragică din lichidarea Romeilor (1914-1924), etc. Impresionează legătura strânsă dintre relatările respectivei școli istoriografice turcești și istoriografia grecească referitoare la tema refugiaților, istoriografie care este dezvoltată, încet dar sigur, în Grecia în ultimii 25 de ani, ca o contestare a stereotipurilor și miturilor legate de problema genocidului grecesc. În orice caz, schimbarea climei va surveni abia în anii ’80, odată cu apariția societății civile și a mișcării politice a organizațiilor refugiaților și odată cu cuceririle politice din anii ’90, care au pornit de la recunoașterea celor două zile de Memorie pentru victimele genocidului.

R.: Aș vrea să vă întreb ce anume conține cartea The Genocide of the Ottoman Greeks?

V. A.: Cu toate că în cea mai mare parte a comunității istoricilor greci domnește indiferența, vechile stereotipuri și atitudinea ostilă față de refugiați și, în general, o totală lipsă de interes, totuși, la nivel internațional, există o însemnată producție și un sporit interes din partea cercetătorilor. Recent, a apărut acest volum, opera colectivă a mai multor scriitori. Este vorba, desigur, despre antologia The Genocide of the Ottoman Greeks: Studies on the State-Sponsored Campaign of Extermination of the Christians of Asia Minor (1912-1922) and Its Aftermath: History, Law, Memory, New York, editura Melissa 2012, scrisă de Tessa Hofmann, Matthias Bjørnlund și Vasileios Meichanetsidis, cu participarea următorilor autori: J. Mourelos, R. Donef, N. Hlamides, M. Stewart, St. T. Stavridis, St. Leonard Jacobs, Alfred de Zayas, R. Levitsky, M. Bruneau, K. Papoulidis, A. Kalaitzidis, D. Wallace, Abr. Der Krikorian și E. Taylor. O prezentare succintă a diverselor articole ale acestui volum ne oferă redactorul ediției, Vasileios Meichanetsidis: antologia aceasta se împarte în 7 părți: prima parte constă într-o scurtă introducere, a doua cuprinde analiza, argumentarea și interpretarea evenimentelor din perspectivă istorică, a treia o prezentare din perspectivă juridică, a patra chestiunea predării în școli, a cincea liste de nume, a șasea unificarea, iar a șaptea tabelul cronologic, glosarul termenilor, o bibliografie selectivă, indexul și harta.

Antologia începe cu articolul doamnei Tessa Hofmann, care conține o scurtă prezentare a principalelor evenimente ale Genocidului grec și oferă contextul istoric pentru o mai bună înțelegere a evenimentelor. În esență, articolul acesta reprezintă expunerea succintă a ceea ce doamna Tessa numește «cumulative destruction with shifting focus». Mai exact, scriitoarea compară genocidul grec cu cel armean, subliniind că, deși genocidul armean e diferit de cel grec, în sensul că este mai intens și aparent mai radical, cu toate acestea ambele genocide s-au dovedit a fi deopotrivă fatale pentru cele două popoare – armean și grec.

Urmează articolul domnului Israel W. Charny, care e cunoscut ca fiind unul din promotorii studiilor legate de genocid. Charny, care și-a dedicat viața studiului și, mai ales, luptei împotriva negării genocidelor, împotriva uitării victimelor, a falsificării istoriei și a relativizării morale, ne împărtășește câteva din experiențele sale personale și deosebit de interesante în ceea ce privește procesul de recunoaștere a genocidului elen. Contribuția și meritul său constă în sublinierea necesității recunoașterii tuturor genocidelor.

Ioánnis Mourélos descrie încercările eșuate din 1914 de schimb de populații între greci și turcii musulmani. Aceste încercări fuseseră inițiate de către Guvernul Otoman în timpul persecuțiilor aspre împotriva grecilor din Ionía. Întrebarea principală pe care o pune Mourélos este dacă aceste persecuții aveau scopul de a obliga Guvernul grec să accepte schimbul de populații sau dacă negocierile demarate în acest sens trădau de fapt intenția Guvernului otoman de a minimaliza dimensiunile persecuțiilor. Într-un final, Mourélos ajunge la concluzia că de fapt intenția Guvernului Otoman era de a scăpa de grecii din regiune. Conform opiniei sale, politica Guvernului Otoman era impusă cu forța, iar nu prin semnarea unui acord privind schimbul voluntar de populații, schimb care ar fi favorizat realizarea anumitor concesiuni față de partea elenă – lucru nedorit de către Guvernul Otoman.

În descrierea procesului de exterminare a grecilor din Imperiul Otoman conform izvoarelor diplomatice aflate în arhiva Ministerului de Externe danez, Matthias Bjørnlund pornește de la actele de masacrare a grecilor din Ionía (1914), pe care diplomatul britanic din Constantinopol, Henry Beaumont, le-a numit «exterminarea parțială a populației grecești» (partial elimination of the Greek population), petrecută în perioada dintre Războaiele Balcanice și Primul Război Mondial. Bjørnlund menționează că observatori neutri, de pildă diplomații danezi din Constantinopol sau Smyrna, au considerat pe bună dreptate că persecuția și genocidul grecilor și armenilor dintre anii 1914-1916 au reprezentat două caracteristici de bază ale politicii Partidului «Unire și Progres», care urmărea crearea unui «stat turc pentru turci». Cu alte cuvinte, Bjørnlund susține că acest tip de politică, care a fost continuată și în perioada Kemalică, avea drept scop omogenizarea națională și religioasă a Ioniei și Orientului.

Racho Donef își concentrează atenția asupra rolului Organizației Speciale (Teskilat-i Mahsusa) în genocidul grecilor, armenilor și arameilor de dinaintea și din timpul Primului Război Mondial. Ispirându-se dintr-o varietate de izvoare, printre care se aflau și acte din arhiva turcească, Donef urmărește istoria acestei Organizații, de la înființarea sa (în momentul în care Comitatul Unire și Progres a pus mâna pe stăpânire în Imperiul Otoman) și până în perioada de după Primul Război Mondial. Istoriografia turcă i-a numit eroi pe toți cei care au fost implicați în această Organizație criminală, iar pe victimele lor (ameni, greci, etc.), trădători, deși acest mod de abordare este contestat în mod deschis de către un important grup de istorici liberali turci. Din relatările scriitorului, deducem că Organizația aceasta, formată dintr-o bandă de «ucigași și tâlhari», era un organ pe cât de vital, pe atât de brutal, care a fost folosit de către partidul Unire și Progres pentru punerea în aplicare a planului de distrugere în masă a diverselor populații.

Referindu-se la fazele finale ale genocidului grecilor, Nikólaos Chlamídis cercetează mai întâi o serie întreagă de evenimente care au dus la distrugerea kemalică a Smyrnei, în septembrie 1922, până să treacă la analiza dezastrului propriu-zis. Folosindu-se în principal de rapoarte diplomatice britanice, precum și de documente și mărturii ale unor martori oculari occidentali și turci, însoțite de fotografii împrumutate din colecția sa personală, Chlamídis oferă o descriere detaliată a masacrului, jafului, incendierii, indiferenței occidentalilor, dar și a dimensiunilor dezastrului care a fost urmat de deportări și exilări în masă a supraviețuitorilor. Una din concluziile la care ajunge este că Holocaustul Smyrnei nu a reprezentat un eveniment întâmplător sau izolat, ci «distrugerea orașului și anihilarea locuitorilor săi creștini – greci și armeni – eveniment ce reprezintă un capitol dureros din istoria genocidului populației grecești și armene de pe teritoriul Turciei».

În articolul său referitor la distrugerea Smyrnei, Matthew Stewart prezintă o sinteză a evenimentelor care nu numai că au dus la dispariția grecilor din Asia Mică, ci au marcat și impunerea mișcării kemalice, precum și înființarea Republicii turce. Tratatele de la Sévres și Lausanne, diplomația și duplicitatea Marilor Puteri, incursiunea armetelor grecești în Ionía și în Răsărit, toate acestea au influențat rezultatul final.

În articolul său, Harry J. Psomiades descrie aspecte importante ale consecințelor distrugerii Smyrnei și dezrădăcinării grecilor din Răsărit. Mai exact, analizează acțiunile Organizației americane de îngrijire din Orientul Apropiat (American Near East Relief), care a oferit ajutor și a asigurat transportul în siguranță a zeci de mii de supraviețuitori greci și armeni înainte și după distrugerea Smyrnei, mulți dintre care ar fi murit dacă nu ar fi intervenit această organizație.

În ultima fază a genocidului grec, organizația mondială Crucea Roșie a primit poruncă de la Forțele Aliate (Antanta) să efectueze o cercetare în rapoartele Organizației americane de îngrijire din Orientul Apropiat, conform cărora un mare număr de greci au fost deportați din Pont în Orientul Mijlociu. Deși Guvernul kemalic de la Ankara nega veridicitatea acestor rapoarte, s-a ajuns la concluzia că deportările erau parte a unei politici sistematice care avea drept scop exterminarea anumitor populații, așa cum s-a întâmplat în timpul genocidului armean (1915). Ziarul Times (New York, 7 iunie 1922) a caracterizat această politică a deportărilor ca fiind «o campanie deliberată de exterminare». În articolul său, Stávros Stavrídis face referire la cercetarea făcută de Crucea Roșie, conform căreia refuzul Antantei de a se implica în această chestiune, corelat cu inerția și împiedicarea lucrării Crucii Roșii, a avut drept rezultat neîmplinirea misiunii acesteia din urmă, a cărei acțiune s-a dovedit a fi o «Misiune înspre Nicăieri».

Un articol din ziarul Times (5 ianuarie 1947), face următoarea referire: «dacă membrii Națiunilor Unite votează o legislație corespunzătoare, astfel de întâmplări precum pogromul Rusiei Țariste și masacrarea armenilor și grecilor din Turcia vor fi pedepsite ca genocide». «Legislația corespunzătoare» se referă, desigur, la Convenția Internațională pentru prevenirea și pedepsirea crimei genocidului, care a fost adoptată în 1948.

Subiectul analizei detaliate a lui Jacob Steven este Raphael Lemkin – juristul evreo-polonez, care a inventat termenul «genocid» și care este recunoscut drept părintele Convenției – și articolele sale inedite, ample și amănunțite în legătură cu genocidul grec, lucrări care reprezintă «un proces istoric remarcabil al celor vinovați pentru genocidele din Asia Mică», adică al neo-turcilor și kemaliștilor din Ankara.

Urmând tradiția lui Lemkin, Alfred de Zayas, profesor de Drept Penal Internațional la Academia Diplomatică din Geneva, analizează – din perspectivă juridică – genocidul grecilor și celorlalte minorități creștine de pe teritoriul Imperiului Otoman. Una din concluziile la care ajunge scriitorul referitor la aceste genocide este faptul că negarea atribuirii dreptății pentru victime și asumării responsabilității din partea celor vinovați poate avea consecințe dintre cele mai dureroase, întrucât trimit următorul mesaj autorilor de genocide din trecut, prezent și viitor: e posibil să săvârșești crime de genocid și nu numai să scapi nevinovat, ci să și câștigi de pe urma acestora. Alfred susține că, deși Imperiul Otoman nu mai există ca subiect al dreptului internațional, Republica Turcă, în calitate de stat succesor al acestuia, este responsabilă de crimele săvârșite de Imperiul Otoman. Convenția ONU poate fi aplicată în mod retrospectiv, iar comunitatea internațională poate și trebuie să ia măsurile necesare pentru asigurarea plății de despăgubire față de victimele și urmașii acestora și să recunoască și celelalte genocide și crime împotriva umanității. Asemenea măsuri juridice sunt considerate necesare atât pentru instalarea dreptului internațional, cât și pentru prevenirea și împiedicarea săvârșirii unor crime asemănătoare pe viitor.

Alfred arată modul și procedura prin care Guvernul grec sau oricare alt organ implicat poate pune problema validității Convenției din 1948 în cazul Turciei, a pedepsirii acesteia în calitate de succesoare a Imperiului otoman și, implicit, a despăgubirii victimelor și urmașilor lor.

Ronald Levitsky, bazându-se pe vasta sa experiență în calitate de profesor de istorie, scoate la iveală provocările lansate de subiectul genocidului grecilor din Pont, precum și foloasele morale care decurg din el. Levitsky recunoaște că nu le e ușor elevilor să înțeleagă ce a însemnat genocidul acesta. Presiunile venite din partea guvernului, negarea sau indiferența din rândul oamenilor se numără, de asemenea, printre marile provocări ale genocidului. De cealaltă parte, foloasele morale sunt și ele demne de luate în considerare: spre exemplu, predarea acestui subiect în școli se poate dovedi a fi drumul sigur spre un mod de gândire mai critic și mai etic. Mai exact, genocidul poate reprezenta un exemplu negativ, astfel încât elevii să se împotrivească unor eventuale viitoare genocide, și în nici un caz să nu fie părtași, complici, indiferenți sau simpli spectatori.

Michael Bruneau și Kyriákos Pattoulídis studiază anumite aspecte ale genocidului din perspectiva memoriei și comemorării victimelor și îndeosebi din perspectiva monumentelor ridicate în Grecia în cinstea lor. Importanța acestor monumente constă în «dreptul la memorie, dar și în datoria comemorării» pe care o au generațiile următoare.

Luând ca exemplu genocidul grecilor, armenilor și arameilor din Imperiul Otoman, Ákis Kalaitzídis și Donald Wallace adresează publicului cititor următoarea întrebare: Ce anume îndeamnă statele să-și masacreze cetățenii? Ca un răspuns la această întrebare, cei doi scriitori descriu contextul teoretic pentru o mai bună înțelegere a cauzelor și condițiilor care duc la săvârșirea genocidului. O primă cauză importantă este conflictul dintre etno-naționalismul extrem și naționalismul civic. Este vorba despre acea goană după omogenitate, puritate, siguranță, independență și control teritorial. Din momentul în care se ia decizia pentru crearea unui stat național unitar și omogenic, este foarte probabil ca aceasta să fie urmată de o amplă acțiune de exterminare și prigonire a anumitor grupuri naționale nedorite. În cunoscuta sa poezie, Vatan (Patria), renumitul ideolog neo-turc Ziya Gokalp (1876-1924) își prezintă propria viziune despre idealul creării unui stat național turc: «Țara împotriva căreia nimeni să nu conspire, țara în care toți să fie uniți pentru înfăptuirea acelorași idealuri – limba, tradiția și religia națională – țara în care Parlamentul să fie curat și în care Boso să fie redus la tăcere, țara în care tinerii să-și dea viața cu bucurie pentru apărarea granițelor, aceasta trebuie să fie patria voastră, turcilor». Acel Boso, pe care Gokalp vrea să-l reducă la tăcere, este Geórgios Mpoússios, membru al Parlamentului otoman, cel care s-a împotrivit politicii Partidului Unire și Progres. Poezia aceasta reprezintă o expresie clară și concisă a ideologiei naționaliste, care a creat și a promovat acele clișee politice naționaliste, care într-un final, au favorizat declanșarea genocidului.

În fine, Abraham D. Krikorian și Eygene Taylor oferă o analiză concisă a problemelor și provocărilor care se ascund în spatele derulării fotografiilor având drept subiect genocidul. Aceste fotografii reprezintă un important izvor nu numai în vederea argumentării, ci și a promovării și descrierii eficiente a unui eveniment. «Fotografiile creează o punte de legătură – impresionantă și uneori deranjantă – cu respectivul eveniment, ceva ce nu poate oferi cuvântul oral sau scris».

R.: Istorie, Dreptate, Memorie. Pentru un cercetător istoric care studiază genocidul grecilor din Imperiul Otoman, ce rol joacă acest triptic?

V.A.: Cred că pentru orice cetățean – nu neapărat istoric – cu intenții bune, acest triptic reprezintă baza și idealul existenței sale sociale. În special pentru istorici, ar trebui să reprezinte îndreptarul activității lor științifice. Nădăjduiesc ca pe viitor alienarea, care poate fi constatată în zilele noastre, să dispară, iar istoriografia grecească să lase în urmă obsesiile și tabuurile care o macină de atâta timp…