Regimul Sfântului Munte și moștenirea monahilor

1. Mănăstirile din Sfântul Munte, spre deosebire de celelalte teritorii ale Greciei, sunt conduse în baza unui regim special, care le oferă o serie de privilegii deosebite și care este descris în mod amănunțit în Statutul Sfântului Munte (S.S.M.). Acest regim nu reprezintă opera sistemului legislativ contemporan, ci a fost creat prin cedarea treptată și progresivă a anumitor privilegii din partea împăraților bizantini și a autorităților bisericești, încă din primii ani de organizare a vieții monahale pe teritoriul Sfântului Munte [1]. Athosul era un segment auto-administrativ al statului bizantin [2], care nu se supunea autorităților politice, bisericești sau militare locale, ci se bucura de independență administrativă și economică. După alipirea definitivă a Sfântului Munte la teritoriul său (tratatul de la Lausanne – 24 iulie 1923), statul elen nu a modificat nici o iotă din regimul autoa-dministrativ privilegiat, excepțional și neschimbat din veci al Sfântului Munte [3]. Dimpotrivă, interesat fiind de păstrarea sa, statul elen s-a mișcat în două direcții: în primul rând a procedat la consolidarea acestuia pe cale constituțională [4], iar apoi la validarea S. S. M. prin legea 10/16.09.1926, statut care fusese votat de către dubla Adunare Extraordinară a celor 19 mănăstiri ale Sfântului Munte (cu excepția mănăstirii rusești) [5].

S.S.M. conține o dispoziție specială în legătură cu moștenirea monahilor din Sfântul Munte. Conform articolului 101 [6], «averea fiecărui monah revine mănăstirii de care aparține, de vreme ce respectivul monah i-a cedat în scris toată avuția sa înainte să fie tuns în monahism. De asemenea, toată averea dobândită de respectivul monah după tunderea sa revine mănăstirii, indiferent că acesta a murit în alt loc. Pentru datoriile monahilor nu este responsabilă mănăstirea de care aceștia aparțin, de vreme ce acestea au fost făcute fără permisiunea scrisă a mănăstirii. Frații de la chinovii nu pot avea avere proprie».

Dincolo de dispozițiile articolului 101, care reglementează chestiunea privitoare la moștenirea monahilor, S.S.M. conține și o prevedere referitoare la averea mirenilor care locuiesc și decedează pe teritoriul Sfântului Munte. În art. 179 din I ediție a S.S.M. [7], se menționează clar că moștenitorii averii acestora sunt cei îndreptățiți prin drept comun (Codul Civil). Însă, în cazul în care acești mireni au murit fără să lase urmași, averea lor revine Sfintei Chinotite, dacă aceștia au murit în Karyés, sau mănăstirii respective, dacă aceștia au murit pe teritoriul unei mănăstiri (art. 179, ediția a II-a a S.S.M.).

Așadar, în Sfântul Munte sunt în vigoare dispozițiile acestui articol, întrucât legea 4684/1930, care a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului, nu include și Sfântul Munte și, prin urmare, nu se aplică în acest loc. Sfântul Munte se conduce după un regim idioritmic, cuprins în Statutul său, ratificat prin Decretul Legislativ 1918/1942 (modificat prin legea 6010/1934) și consolidat prin Constituție [8].

Dispozițiile articolului 101 din S.S.M. au rămas în vigoare și după votarea proiectului de lege 99, care se referă în general la moștenirea călugărilor de pe teritoriul statului elen, și sunt valabile până astăzi [9].

Întrucât moștenirea monahilor aghioriți este reglementată de prevederile cuprinse în S.S.M., se naște în mod logic următoarea întrebare: pot fi anulate pe viitor aceste prevederi? Răspunsul la această întrebare are legătură cu problema generală a consolidării constituționale a dispozițiilor S.S.M. și a protecției sporite de care se bucură aceste dispoziții, comparativ cu legile comune. Atât în teorie, cât și în jurisprudență [10], au fost formulate două teorii diametral opuse în legătură cu chestiunea lărgirii protecției constituționale a prevederilor cuprinse în S.S.M. și în Decretul Legislativ 10/16.09.1926 și, prin extensie, (în legătură) cu posibilitatea modificării sau anulării acestor prevederi. Conform primei teorii [11], numai dispozițiile din S.S.M. și din Decretul Legislativ, care cuprind reglementări referitoare la autoadministrarea Sfântului Munte se bucură de protecția constituțională prevăzută în art. 105 § 3 S și au o autoritate sporită, fapt care înseamnă că dispozițiile care nu se referă la chestiunea autoadministrării nu constituie parte a regimului aghiorit, nu au o autoritate sporită și, prin urmare, pot fi modificate sau chiar abrogate în cadrul unui viitor proiect de lege.

Conform celei de-a doua teorii [12], care e și mai corectă, întreg conținutul S.S.M. este consolidat la nivel constituțional, indiferent că dispozițiile reglementează chestiuni privitoare la autoadministrarea Sfântului Munte sau chestiuni de altă natură. Acest lucru înseamnă că întreg S.S.M., precum și Decretul Legislativ care îl validează, reprezintă părți ale unui drept special și excepțional, care are o autoritate sporită față de legile comune și care nu poate fi modificat sau abrogat, decât dacă este aplicată procedura prevăzută în art. 105 § 3 S, adică dacă este întocmit un nou Statut de către cele douăzeci de mănăstiri athonite, statut care trebuie aprobat de Patriarhia Ecumenică și confirmat de Statul elen. Prin urmare, orice lege votată de statul elen (în cadrul unei proceduri normale – art. 73 S), care intră în contradicție cu vreo dispoziție a S.S.M., este din start invalidă.

Concluzia care decurge din această a doua teorie este următoarea: dispozițiile articolului 101 din S.S.M. referitoare la moștenirea monahilor aghioriți se bucură de o validitate sporită (în virtutea dispozițiilor articolului 105 § 3 S) față de legile comune (prevăzute în art. 73 S), pentru simplul fapt că sunt cuprinse în S.S.M. De aceea, în opinia mea, articolul 101 din S.S.M. nu poate fi modificat printr-o lege comună, decât numai dacă se aplică procedura prevăzută în art. 105 § 3 S, care prevede întocmirea unui nou Statut de către cele douăzeci de mănăstiri athonite, statut care trebuie aprobat ulterior de Patriarhia Ecumenică și confirmat de Statul elen. În plus, nu trebuie să se recurgă la art. 99 din Legea Introductivă a Codului Civil (L.I.C.C.) pentru a se argumenta păstrarea în vigoare a art. 101 din S.S.M. referitor la moștenirea monahilor. Și asta pentru că, chiar și în cazul în care nu ar fi existat art. 99 din L.I.C.C., art. 101 tot ar fi avut o validitate sporită față de Codul Civil, care nu depășește statutul de lege comună. În consecință, art. 99 din L.I.C.C. cedează în fața prevederilor art. 101 din S.S.M.

2. Așa cum subliniat anterior, dispozițiile art. 101 din S.S.M. sunt destul de neclare, fapt care a facilitat apariția a numeroase moduri de interpretare și care a generat o întreagă serie de probleme și dispute [13]. Aceste dificultăți de interpretare și dispute aprige rezultă nu numai din modul de formulare a dispozițiilor, ci și din faptul că, dincolo de cunoscutele probleme generate de chestiunea moștenirii monahale – așa cum este, de pildă, dovada tunderii în monahism sau împărțirea averii monahului în avere de dinainte și de după tundere – mai apare o problemă: «idioritmia». În esență, idioritmia presupune anularea principiului sărăciei, fapt care înseamnă că monahii pot avea avere proprie [14]. În timp ce în chinovii monahii se îmbracă din aceleași dulapuri, mănâncă împreună în aceeași Trapeză, indiferent de gradul pe care îl au, nu au avere personală și, în general, toate sunt comune, în mănăstirile idioritme monahii păstrează sau dobândesc propria avere, mănâncă separat, cu excepția marilor sărbători când mănâncă împreună [15]. Așadar monahii din acest tip de mănăstiri au propria lor avere, își pregătesc singuri de mâncare și, în general, se întrețin singuri din banii pe care îi câștigă din «lucrul manual» și din care plătesc o anumită sumă «pentru cheltuielile mănăstirii» [16].

Primele mănăstiri idoritmice au apărut în Athos în secolul XIV [17]. Însă, cu câteva secole mai devreme (sec. IX), monahii din Sfântul Munte renunțaseră deja la principiul sărăciei. Ca dovadă a acestui fapt stau statuturile Sfântului Munte din perioada bizantină și post-bizantină, prin care s-a încercat suprimarea înclinației spre iubirea de avere, însă fără succes. În «Tipicul lui Tzimiskís» (970-972 d.H.), cunoscut și sub numele de «Trágos», întâlnim o serie de măsuri de limitare a activității economice a mănăstirilor, așa cum este, de pildă, interzicerea cumpărării și revânzării unui ogor la un preț mai bun. Totuși nu întâlnim nici o aluzie la averea mănăstirilor, nici măcar la păstrarea votului sărăciei de către monahi [19]. De cealaltă parte, acest Tipic lasă liberă chestiunea vânzării și donării de proprietăți care aparțin mănăstirilor.

În orice caz, încă din secolul X, «idioritmia», ca mod de organizare a mănăstirilor, având drept caracteristică de bază iubirea de avere și anularea principiului sărăciei, începuse să câștige teren în fața chinoviilor (mănăstirilor de obște). De aceea, împăratul Manuil II Paleologul a încercat – prin editarea Tipicului IV (1406) – să reînvie unele obiceiuri mai vechi în Sfântul Munte, inclusiv să reimpună principiul sărăciei [20]. Lovitura de grație în ceea ce privește dispozițiile canonice și bisericești referitoare la principiul sărăciei în Sfântul Munte a fost dată în 1783, prin Tipicul VI al patriarhului Gavriil IV, care permitea împrumutul cu dobândă între monahi [21]. Cert este că sistemul idioritmic se impusese nu numai în micile mănăstiri aghiorite, ci și în mănăstiri mari, precum Marea Lavră, Vatopedi, Iviron, ș.a. Biserica a fost dintotdeauna împotriva regimului idioritmic al mănăstirilor, lucrând din greu pentru restabilirea vieții de obște [22], fapt pentru care, de-a lungul timpului, multe mănăstiri, din idioritmice, au devenit chinovii și viceversa [23].

În cele din urmă, în perioada post-bizantină, s-a impus idioritmia ca sistem de organizare a vieții monahale în Sfântul Munte în detrimentul organizării chinoviale. De aceea au și fost incluse în S.S.M. dispoziții referitoare la organizarea și administrarea mănăstirilor idioritmice [24].

Astăzi, în Sfântul Munte [25] există în total douăzeci de mănăstiri «împărătești, patriarhale și stavropegice», împărțite în două categorii: chinovii și idioritmice. În ceea ce privește identitatea lor juridică, predomină ideea că acestea reprezintă Persoane Juridice de Drept Civil (P.J.D.C.) [26], deși există și voci care susțin că acestea sunt de fapt persoane juridice duale [27]. Chinoviile nu pot fi transformate în mănăstiri idoritmice, în timp ce acestea din urmă pot deveni chinovii, conform dispozițiilor din S.S.M. [28]. Spre exemplu, în anul 1992, ultima din cele 9 mănăstiri idioritmice înscrise în S.S.M. (Pantokrátor) [29] a fost transformată în chinovie.

Prin urmare, în prezent în Sfântul Munte nu mai există nici o mănăstire idioritmică. De aceea, dispozițiile articolului 101 din S.S.M. care se adresează monahilor din mănăstirile idioritmice și reglementează chestiuni referitoare la moștenirea lor, sunt lipsite de interes practic.

Unii cercetători [30] susțin că, în ciuda transformării tuturor mănăstirilor idioritmice în chinovii, în Sfântul Munte continue să existe 8 schituri care funcționează conform regimului idioritmic. Din acest motiv, în cadrul interpretării dispozițiilor referitoare la dreptul aghioritic, ne vom confrunta în continuare, pe timp nelimitat, cu cazuri de monahi care se supun sistemului idioritmic de reglementare a averii lor.

Chiar și dacă admitem faptul că până în zilele noastre există schituri în Sfântul Munte care funcționează conform regimului idioritmic, nu cred că acest lucru înseamnă că moștenirea monahilor care locuiesc în ele va fi administrată în mod diferit comparativ cu moștenirea monahilor din chinovii. Și aceasta deoarece, conform articolului 126 din S.S.M. [31], toate schiturile și chiliile [32] care aparțin mănăstirilor din Sfântul Munte sunt considerate proprietăți inalienabile și de neînstrăinat ale acestora. Ele nu au o identitate juridică [33] și, de aceea, averile moștenite de la monahii care au locuit aici revin în posesia mănăstirii de care aparțin. De altfel, articolul 126 din S.S.M., care conține dispoziții referitoare la aceste schituri și chilii, nu specifică în mod special că moștenirea monahilor care viețuiesc în acestea trebuie administrată în alt mod. Prin urmare, dat fiind faptul că, conform dispozițiilor clare ale articolului 127 din S.S.M. [34], «toți monahii care locuiesc în aceste schituri și chilii sunt considerați frați ai mănăstirii de care aparțin», moștenirea acestora este administrată în baza acelorași reguli care sunt valabile și pentru monahii mănăstirii respective [35]. Cu alte cuvinte, și în cazul lor sunt valabile dispozițiile articolului 101 din S.S.M.

În concluzie, putem spune că și monahii din schituri și chilii, chiar dacă acestea sunt idioritmice, întrucât aparțin de chinovii, se supun dispozițiilor articolului 101 din S.S.M., care reglementează chestiunea privitoare la moștenirea monahilor din chinovii.

3. Deși nu există un interes practic în ceea ce privește moștenirea monahilor din mănăstirile idioritmice ale Sfântului Munte, totuși considerăm necesar să fie inclusă și aceasta în paginile acestui studiu. Așadar, în general, analiza moștenirii monahilor din Sfântul Munte urmează o împărțire în patru segmente. Mai întâi, însă, avem o împărțire în două, conform sistemului general de moștenire a averii monahilor de pe întreaga suprafață a statului elen: avem așadar averea dobândită de monah înainte de tunderea sa în monahism și averea dobândită din momentul intrării în viața monahală. Cu alte cuvinte, tunderea în monahism continuă să reprezinte un factor decisiv în procesul de reglementare a averii monahale. În continuare, împărțirea de face în funcție de apartenența monahului la chinovie sau la mănăstire idioritmică. În consecință, structurarea dispozițiilor referitoare la averea monahilor aghioriți se face după cum urmează: a) averea de dinainte de tunderea în monahism, care aparține monahului fie din chinovie, fie din mănăstire idioritmică și b) averea de după tundere, care, la fel, care aparține monahului care trăiește fie în chinovie, fie în mănăstire idioritmică.

Sursa: Athanásios Kóntis, «Η κληρονομική διαδοχή των ορθοδόξων μοναχών στην ελληνική επικράτεια κατά το ισχύον δίκαιο» (Moștenirea monahilor ortodocși de pe teritoriul Greciei, conform dreptului în vigoare), § Regimul Sfântului Munte și moștenirea monahilor: o abordare și o consolidare constituțională, în Biblioteca Dreptului Bisericesc (Director: prof. I. M. Konidáris), pp. 279-288, editura Sákkoulas, Atena-Tesalonic 2012.

Note:

[1] Vezi S. I. Papadáou, Η πολιτειακή θέσις του Αγίου Όρους (Locul Sfântului Munte în stat), Atena 1965, p. 111 ș.urm.; A. A. Kóntis, Η απαλλαγή των μοναχών του Αγίου Όρους από την υποχρέωση στρατεύσεως (Scutirea monahilor din Sfântul Munte de obligativitatea serviciului militar), Nomokanoniká 2/2009, pp. 81-116 (mai ales pp. 105-110). Pentru privilegiile și libertățile acordate Sfântului Munte, vezi expoziția Comisiei Sfintei Kinotite din 17 noiembrie 1992, cu titlul «Regimul aghiorit. O privire istorică și canonică», în Το καθεστώς του Αγίου Όρους Άθω (Αθωνική Νομοκανονική Βιβλιοθήκη) [Regimul Sfântului Munte Athos (Biblioteca Nomocanonică Athonită art. 1)], editura Sfintei Kinotite a Sfântului Munte Athos 1996, p. 18 ș.u. Așa cum zice G. P. Kasimátis [«Ο οικουμενικός χαρακτήρας του Αγίου Όρους, συνταγματική θεώρηση» (Caracterul ecumenic al Sfântului Munte), în Regimul Sfântului Munte Athos (Biblioteca Nomocanonică Athonită art. 1), editura Sfintei Kinotite a Sfântului Munte Athos 1996, p. 159], recunoașterea – de către statului elen – a dreptului de autoadministrare a Sfântului Munte reprezintă «un act juridic, de nivel mondial, de recunoaștere a unui regim care a evoluat și s-a format de-a lungul istoriei, a fost consfințit de-a lungul veacurilor prin crisobule și sigilii ale împăraților bizantini și ale patriarhilor ecumenici, a fost validat de firmane ale sultanului și a fost ratificat în cadrul tratatului de la Berlin».

[2] Mai multe despre independența administrativă a Sfântului Munte în timpul Imperiului Bizantin, vezi S. I. Papadátou, Η διοικητική ανεξαρτησία του Αγίου Όρους επί Βυζαντινών (Independența administrativă a Sfântului Munte în timpul domniei împăraților bizantini), extras din vol. XXXII al Anuarului Societății de Studii Bizantine, Atena 1963, p. 428 ș.u.

[3] Vezi Xristofilópoulos, op. cit., p. 321 ș.u.

[4] Pentru proiectul de vot prin care drepturile și privilegiile Sfântului Munte erau consolidate prin Constituție și erau stabilite drepturile statului elen asupra acestora, vezi A. Evtaxíou, Προσοχή εις το Άγιον Όρος!, Ανάγκη νομοθετικού διακανονισμού του καθεστώτος αυτού (Atenție la Sfântul Munte! Necesitatea reglementării legislative a regimului său), Atena 1926, pp. d-z și 42-43, precum și 49-50, unde poate fi găsit și textul proiectului. Acesta, după ce a fost prezentat Primei Adunări Revizioniste pentru a fi votat și a fost inclus mai apoi în art. 106-109 ale Constituției provizorii din 1925-1926, reprezintă fundamentul reglementării constituționale a regimului aghiorit, deoarece conținutul său a fost încorporat aproape în întregime în Constituțiile ulterioare. Mai multe despre evoluția și formarea în timp a dispozițiilor constituționale privitoare la Sfântul Munte, vezi N. A. Antonópoulos, Η συνταγματική προστασία του Αγιορειτικού Καθεστώτος (Protecția constituțională a Regimului Aghiorit), Atena 1958, p. 107 ș.u.; G. A. Androutsópoulou, Είσοδος και εγκαταβίωση στο Άγιον Όρος (Intrarea și șederea în Sfântul Munte), Nomokanoniká 2/2006, pp. 82-84.

[5] Mai multe despre legătura dintre S.S.M. și Decretul Legislativ, vezi N. A. Antonópoulos, op. cit., nota 4, p. 134 ș.u.; T. Tsátsou – M. Volonákis, Η απονομή της δικαιοσύνης εν Αγίω Όρει (Împărțirea dreptății în Sfântul Munte), A.E.K.D. IV 1949, p. 211 ș.u.

[6] Vezi Konidáris, Θεμελιώδεις διατάξεις (Dispozițiile de bază), p. 341.

[7] Ibidem, p. 362.

[8] Vezi A.P. 555/1961 NoB 10 (1962), pp. 211-213. Pr. Vólos 144/1958, A.E.K.D. XIII (1958), pp. 202-203. Pr. Kefallinía 27/1970, E.E.N. 37 (1970), pp. 173-175, Ef. Tesalonic 234/1975, Arm. 29 (1975), p. 219, M.Pr.Tripoli 292/1987 ED 29 (1988), p. 1249, Ef. Atena 1433/2010, Nomokanoniká 2/2010, p. 162. Cf. Mátsis, op. cit., p. 32; Theódoros A. Oikonómou, Γνωμοδότησις (Dare de seamă), NoB 8 (1960), p. 658.

[9] Dispoziția din S.S.M. continuă să fie în vigoare, în virtutea art. 99 din L.I.C.C. în Pr. Volos 144/1958, A.E.K.D. XIII (1958), p. 203, A.P. 401/1959 NoB 7 (1959), p. 1250, A.P. 170/1964, NoB 12 (1964), p. 613 […].

[10] Vezi A. Kóntis, op. cit., nota 1, p. 92 ș.u.

[11] Această teorie este susținută mai ales de jurisprudență. Vezi A.P. 340/1937 […]. Cu această poziție este de acord și o parte din oamenii de știință: N. A. Antonópoulos, idem, nota 4, pp. 134 și 197; S. N. Troianós, «Η από της στρατεύσεως απαλλαγή των μοναχών» (Scutirea monahilor de serviciul militar), în Néon Díkaion 30/1974, p. 455; D. Karagiannakídis, Οι πηγές του δικαίου της αγιορειτικής αυτοδιοίκησης και το «αρχαίο προνομιακό καθεστώς» του Αγίου Όρους (Izvoarele dreptului autoadministrației aghiorite și vechiul regim privilegiat al Sfântului Munte), art. 105 S din Constituția 22/1996, p. 677; Troianós – Poulís, op. cit., pp. 649-650. Toți aceștia susțin că, întrucât dispozițiile S.S.M. și ale Decretului Legislativ 10/16.09.1926 reprezintă reglementări ale unui drept special și excepțional, pentru anularea sau modificarea lor se cere menționarea lor expresă în următorul proiect de lege. Așadar nu e suficientă o nouă reglementare a acestei chestiuni printr-o dispoziție generală, chiar dacă în noua lege există clauza specială cum că «este anulată orice altă dispoziție generală sau specială care intră în contradicție cu conținutul ei sau reglementează aceleași chestiuni într-un mod diferit». Vezi Troianós – Poulís, op. cit., pp. 649-650.

[12] Vezi Papastáthis, op. cit., pp. 15-18. Vezi și idem, «Προϋποθέσεις εισόδου προσκυνητών και εγκαταβιώσεως ομόδοξων αλλοδαπών στο Άγιον Όρος» (Condițiile intrării pelerinilor și instalării străinilor de aceeași credință în Sfântul Munte), în Regimul Sfântului Munte Athos (Biblioteca Nomocanonică Athonită, 1), editura Sfintei Kinotite, Sfântul Munte 1996, pp. 99-100; Idem, Το καθεστώς του Αγίου Όρους, Πολιτεία, Ορθόδοξη Εκκλησία και θρησκεύματα στην Ελλάδα (Regimul Sfântului Munte. Stat, Biserică Ortodoxă și religii în Grecia), în Biblioteca Nomocanonică Athonită, 16, Katerini 2006, pp. 41-43; I.M. Konidáris, Γνωμοδότηση (18.06.2008) για την αυτοτέλεια και αυτοδιοίκηση του Αγίου Όρους (Dare de seamă în legătură cu independența și autoadministrarea Sfântului Munte), pp. 6-7; A.A. Kóntis, op. cit., p. 97. Vezi, de asemenea, și I. G. Iliákis, Οι Αγιορείτικοι θεσμοί (Instituțiile aghiorite), Atena 1938, p. 19; P.I. Panagiotákis, Η οργάνωσις του μοναχικού πολιτεύματος εν Αγίω Όρει Άθω (Organizarea vieții monahale în Sfântul Munte), A.E.K.D. IV/1949, p. 109; S.O. Papadátos, Νομοθέτησις «κατά παραπομπήν» εν τω Αγιορειτικώ Δικαίω (Legislația “prin trimitere” a Dreptului Aghiorit), A.E.K.D. XVII/1949, p. 32; Idem, Locul în stat al Sfântului Munte, nota 1, p. 96; G.P. Kasimátis, op. cit., pp. 159-160.

[13] Vezi Xristofilópoulos, op. cit., p. 645.

[14] Vezi Nikolaídis, op. cit., pp. 47-48.

[15] Mai multe despre distincția dintre chinovii și mănăstiri idioritmice, vezi Momferrátos, op. cit., pp. 220-221; Sakellarópoulos, op. cit., 298-299; Mílas, op. cit., pp. 959-961. Mai multe despre sensul mănăstirii idioritmice, vezi Panaghiotákos, op. cit., p. 321, iar despre chinovie vezi Petrakákos, Οι μοναχικοί θεσμοί (Instituțiile monahale), p. 43 ș.u.

[16] Mílas, op. cit., p. 960. Așa cum susține acesta, de obicei, monahii adormiți de la mănăstirile idioritmice își lasă averea fie fraților monahi, fie mănăstirii. Dacă însă nu lasă urmași pe nimeni dintre aceștia, atunci averea lor trece automat în posesia mănăstirii. În orice caz, această practică nu era predominantă nici în epoca bizantină, nici în cea post-bizantină, fiindcă, așa cum am mai spus, monahii obișnuiau să-și lase averea rudelor apropiate. Însă legislația lui Leon VI prevedea o reglementare diferită în ceea ce privește averea monahului răposat care nu a lăsat testament. Mai multe, vezi Petrakákos, Viețuirea monahală, pp. 24-26.

[17] Mílas, op. cit., p. 960.

[18] Pentru dispozițiile Tipicurilor care interziceau vinderea și cumpărarea proprietăților de pământ, vezi Petrakákos, Viețuirea monahală, pp. 22-23. Cf. și Konidáris, Topiká, p. 160, nota 21, care zice că Tipicurile Sfântului Munte permit sau tolerează situațiile idioritmice.

[19] Vezi ad hoc Dionysía Papachrysánthou, Ο αθωνικός μοναχισμός, αρχές και οργάνωση (Monahismul athonit. Principii și organizare), Atena 2004, pp. 266-267. Așa cum menționează scriitoarea, la sfârșitul sec. X chinoviile începuseră să predomine, iar anahoreții începuseră să dispară. Marile mănăstiri le atașau pe cele mai mici, precum și chiliile din împrejurimile lor. Fără nici o îndoială, Marea Lavră era cea mai mare și mai bogată mănăstire din Athos în acea vreme. Vezi și Petrakákos, Viețuirea monahală, p. 22; P. I. Panaghiotákos, Organizarea viețuirii monahale în Sfântul Munte Athos, nota 12, pp. 92-93.

[20] Dionysía Papachrysánthou, op. cit., nota 19, pp. 280-286; cf. P. I. Panaghiotákos, Organizarea viețuirii monahale în Sfântul Munte Athos, nota 12, p. 94; Stávros Papadátos, «Αι νομικαί βάσεις της αγιορείτικης πολιτείας» (Bazele legale ale statului aghiorit), extras din vol. VIII al revistei Ipeirótiki Estía, Ioánnina 1959, p. 7, nota 1.

[21] Petrakákos, Viețuirea monahală, pp. 24-26; Stávros Papadátos, op. cit., nota 20, p. 7.

[22] Petrakákos, Viețuirea monahală, p. 22; S. Papadátos, op. cit., nota 20, p. 7.

[23] S. Papadátos, op. cit., nota 20, p. 7. Aici Papadátos menționează că mănăstirile Marea Lavră și Vatoped fuseseră transformate de multe ori din chinovii în mănăstiri idioritmice și invers.

[24] Vezi art. 84 și 85 din S.S.M. în Konidáris, Dispozițiile de bază, pp. 336-337. Vezi, de asemenea, art. 114 din Regulamentele Generale din 1911, care stabilește că «nici o mănăstire de obște nu poat fi transformată în mănăstire idioritmică sau invers, fără un motiv întemeiat, fără a înștiința Sfânta Kinotită, fără hotărârea majorității fraților și fără aprobarea Patriarhului Ecumenic».

[25] Vezi Konidáris, Περίγραμμα του δικαίου των ορθοδόξων Μονών στην ελληνική επικράτεια (Rezumatul dreptului mănăstirilor ortodoxe de pe întinsul Greciei), NOB 40/1992, pp. 982-993, mai ales p. 990. Idem, Ζητήματα Βυζαντινού και Εκκλησιαστικού Δικαίου (Chestiuni de Drept Bizantin și Bisericesc), vol. II, Atena-Komotiní 2008, p. 65 ș.u.

[26] Vezi S. Troianós, op. cit., pp. 110-116; I. M. Konidáris, Rezumatul dreptului mănăstirilor ortodoxe de pe întinsul Greciei, nota 25, p. 1992.

[27] Vezi Troianós – Poulís, op. cit., p. 658.

[28] Vezi art. 85 din S.S.M. în Konidáris, Dispozițiile de bază, p. 337. Cf. și Stávros Papadátos, op. cit., nota 20, p. 39.

[29] Vezi art. 84 din S.S.M. în Konidáris, Dispozițiile de bază, p. 336.

[30] Troianó, Sfântul Munte, p. 646.

[31] Konidáris, Dispozițiile de bază, p. 348.

[32] Mai multe despre acestea chilii și schituri, vezi Dóris, op. cit., p. 512: «Legătura dintre cele douăzeci de mănăstiri și schiturile și chiliile dependente de ele este o legătură de dependență, în sensul că aceste schituri și chilii sunt conduse din punct de vedere administrativ de către mănăstiri».

[33] Vezi P. I. Panaghiotákos, Organizarea viețuirii monahale în Sfântul Munte Athos, nota 12, p. 119 ș.u. Hristofilópoulos, op. cit., p. 322, nota 6; I. M. Konidáris, Rezumatul dreptului mănăstirilor ortodoxe de pe întinsul Greciei, nota 25, p. 1992. Dóris, op. cit., p. 515.

[34] Konidáris, Dispozițiile de bază, p. 348.

[35] Ef. Tes. 416/1931, pp. 572-573, care a aprobat faptul că regulile idioritmiei care sunt valabile pentru mănăstiri pot fi aplicate și în cazul monahilor de la chiliile aflate sub juridicția acestora. Mai multe despre legătura dintre marile mănăstiri și schiturile și chiliile aflate sub jurisdicția lor, vezi A.P. 462/2008, Nomokanoniká 2/2008, p. 184.