Cuiul
30 November 2013
Arhimandritul Epifanie: În Bizanţ, un împărat anume avea un dregător pe care îl favoriza. Îl iubea mult, îi dăruise foarte multe bunuri, vrednicii, slavă ş.a.m.d. În pofida acestora, omul cu pricina ajunsese trist după o vreme.
Împăratul a văzut că-i mâhnit, şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă cu tine? Ai toate bunurile, nu-ţi lipseşte nimic! Ar trebui să fi bucuros şi fericit.
– Ceva îmi lipseşte, împărate.
– Există ceva care să-ţi lipsească? O să-ţi dau de îndată.
– Ce îmi lipseşte mie, nu poţi tu să-mi dăruieşti, nici nimeni altul.
– Există pentru mine, care stăpânesc lumea, ceva ce nu-ţi pot dărui?
– Da, există ceva ce nici măcar tu nu-mi poţi da.
– Spune-mi, ce poate să-ţi lipsească şi să te mâhnească într-atât?
– Îmi lipseşte un cui.
– Un cui?! Şi nu pot să-ţi dau eu un cui? Dacă vrei, va fi cu totul de aur.
– Cel pe care îl doresc nu este unul din cuiele obişnuite; este un cui deosebit.
– Despre ce cui poate fi vorba?
– Vreau să-mi dai un cui cu care să prind toate cele pe care mi le-ai dat până acum, să le întăresc, pentru a nu rămâne niciodată fără ele. Poţi să-mi dai aşa ceva?
Atunci împăratul a înţeles ce cerea omul acela.
De ce să mă bucur de aceste bunuri, când ştiu că, în orice clipă, fie ele se pot pierde într’un fel sau altul, fie eu pot fi luat din viaţa aceasta, părăsindu-le pe toate?
Nu există nimic pe acest pământ care să fie nestricăcios, nici un bun. „Deşertăciuni sânt toate cele omeneşti, câte nu rămân dupre moarte.” (Idiomelă la înmormântare) Şi spune imnograful mai departe: „Nu rămâne bogăţia, nu ne însoţeşte slava. Că, venind moartea, toate acestea pier.”
Cândva, un theolog „modern” mi-a spus: „Nu pot înţelege diferenţa dintre «deşertăciuni sânt toate cele omeneşti» şi ceea ce spune cântecul popular, fredonat prin cârciumi: «Toate sânt o minciună, o răsuflare, o adiere».”
Există o mare diferenţă; o prăpastie imensă. Dacă, desigur, ne oprim doar la «deşertăciuni sânt toate cele omeneşti», nu este nici o deosebire între tropar şi cântec. Deosebirea apare o dată cu urmarea: „câte nu rămân dupre moarte.” Deşarte şi stricăcioase sânt slava lumească, vredniciile, bogăţiile. Lipsite de zădărnicie sânt doar faptele bune. Tot ce facem bun pe acest pământ ne însoţeşte după moarte. Virtuţile ne însoţesc în cealaltă viaţă şi, de aceea, trebuie să le cultivăm mai ales pe ele.
