Ieromonahul Teodosie Karouliotul

Așa cum se știe, în Sfântul Munte au trăit și încă mai trăiesc monahi nu numai din Grecia și Cipru, ci și din alte țări ortodoxe sau neortodoxe. Oameni proveniți din diverse pături sociale, cu sau fără studii, tineri sau bătrâni, își găsesc refugiu spiritual în «Grădina Maicii Domnului».

Între monahii de altă naționalitate care au trăit în Sfântul Munte, un loc aparte îl ocupă monahii ruși. Ieromonahul Teodosie Haritonov este unul dintre aceștia. Părintele Teodosie și-a lăsat patria, alegând să meargă să se nevoiască în Sfântul Munte, pe la începutul secolului XX. Odată ajuns aici (1901), a trăit în asceză severă în diverse locuri, locuind o vreme și în chilia Sfântului Nicolae din Kapsála. În cele din urmă, s-a stabilit într-o chilie de pe stâncile abrupte din Karoúlia, unde a trăit până la sfârșitul vieții.

După ce a trăit mult timp sub ascultarea și îndrumarea unor mari și sfinți bătrâni aghioriți, dintre care îl amintim doar pe sfântul Siluan Athonitul de la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon, părintele Teodosie a devenit și el un vas ales al Sfântului Duh, fiind cunoscut ca un mare ascet și iscusit duhovnic al Karoúliei. A ajuns la asemenea înălțimi de virtute și smerenie, încât accepta să primească sfaturi despre rugăciune de la ucenicul său.

A adormit în Domnul pe 2 octombrie 1937.

O amplă biografie a cuviosului Gheronda Teodosie, cunoscut sub numele de ascetul din Karoúlia, a fost scrisă și editată de către monahul Paisie Neoskitiótul, starețul schitului Sfântul Ioan Teologul, de la Néa Skíti (2007). În cele ce urmează, vă oferim un scurt fragment din această carte:

Adormirea Bătrânului Teodosie Karouliotul

În septembrie 1937, Gheronda a fost lovit de o boală care s-a dovedit a-i fi fatală. Iată cum descrie părintele Nicodim ultimele zile din viața Bătrânului și cuvioasa sa adormire: «După 19 septembrie, Gheronda nu a mai scris nimic în carnețelul său și a încetat să-și mai facă obișnuita pravilă. S-a îmbolnăvit și a căzut la pat. Din acea zi, nu și-a mai revenit deloc până când a adormit în pace.

Boala sa a început să se manifeste pe 7 septembrie ca o simplă răceală. Înainte de asta, Gheronda își petrecuse două ore – între masa de prânz și vecernie – scriind vieți de sfinți. În acea zi, deschisese ambele ferestre ale chiliei, pentru a se aerisi și răcori nițel. Deși nu bătea un vânt prea puternic, părintele a răcit, întrucât dintotdeauna a fost cam sensibil la aerul rece. După aceasta, a început să facă temperatură, care, în timpul nopții, era însoțită de frisoane și de febră. Acest lucru nu l-a împiedicat însă să-și îndeplinească canonul monahal, până când a căzut de tot la pat.

În afară de febră, a început să aibă și mari dureri de stomac. Din păcate, medicul trăia departe de chilia noastră și era nevoie de mult timp pentru a merge și a-l înștiința. Oricum, Gheronda nu vroia să fie consultat de nici un doctor. Și, cum nu aveam nici medicamente la dispoziția noastră, sărmanul a fost nevoit să îndure în tăcere cumplitele dureri ale bolii. Își dorea să moară fără prea multă lume în jurul său și de aceea îmi poruncise să nu spun nimănui că este grav bolnav. Fusese înștiințat în mod tainic de către Maica Domnului că urma să moară chiar de sărbătoarea Sfântului Acoperământ. Cu o săptămână mai devreme, după ce fusese săvârșită taina Sfântului Maslu pentru ucenicul său bolnav, monahul Alýpios, i-a zis acestuia: “Eu voi muri de sărbătoarea Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, iar tu vei muri a treia zi după mine”. Și chiar așa s-a întâmplat.

Pregătindu-se de adormirea sa, în fiecare din ultimele zece zile s-a împărtășit cu Preacuratele Taine, cu Trupul și Sângele Domnului. Întrucât nu mai putea merge la biserică, eu, în calitate de ipodiacon, îi aduceam Sfintele Taine la chilie și așa se împărtășea. Slujindu-l singur pe Gheronda, zi și noapte, obosisem din cauza faptului că dormeam foarte puțin. De aceea, am cerut ajutorul celorlalți frați. Și astfel, în ultimele cinci zile din viața părintelui, făceam cu rândul zi și noapte la chilia sa. La un moment dat, a început să simtă dureri mari în zona pieptului și a epigastrului, care îi provocau o tuse și un sughiț aproape continue. De asemenea, se întețiseră febra și frisoanele din timpul nopții. Inima îi ajunsese la o sută două bătăi pe minut. Îi schimbam foarte des așternuturile patului, pentru că transpira mult. Cel mai greu era faptul că nu mai putea sta în aceeași poziție mai mult de zece minute și de aceea trebuia să-l întoarcem când pe o parte, când pe cealaltă, când pe spate. Uneori îl ridicam în fund și îi sprijineam capul pe marginea mesei. Cu greu putea dormi preț de câteva minute.

Pe 28 septembrie, de la ora 1.00 până la ora 5.00 a.m. (ora aghiorită), Gheronda a stat liniștit în patul său și s-a odihnit. La ora 5, a început să aibă febră puternică și să tremure. Pe la ora 6 s-a pus să se culce și a dormit până dimineață. După ce s-a trezit, a băut trei ceșcuțe de ceai, după care s-a mai liniștit. Între timp, a venit duhovnicul său, cu care a vorbit timp de câteva minute, iar apoi i-a spus că nu mai poate continua conversația. După ce a plecat duhovnicul său, Gheronda ne-a spus că a uitat să-i spună că, într-una din zilele trecute, îl văzuse pe însuși diavolul pe când era treaz. Mi-a poruncit să-i transmit duhovnicului său următoarele: “Să-i spui că această arătare demonică, cu înfățișarea unei fiare, stătea drept în fața mea. Era ca un leu, ca un câine turbat cu ochi înfricoșători, gata-gata să se arunce asupra mea și să mă sfâșie. Însă harul lui Dumnezeu nu l-a lăsat. Toată această scenă a ținut cam un minut, un minut jumate”. Curios, l-am întrebat dacă l-a văzut pe demon cu ochii firești sau cu ochii minții. La care el mi-a răspuns că îl văzuse cu ochii firești.

Spre seară, pe la ora opt, l-a apucat sughițul, care l-a ținut până la ora unsprezece. Întorcându-se spre mine, mi-a zis: “simt că îmi pierd puterile”. Apoi, cuprins de frisoane, a început să-mi vorbească despre duhovnicul său, însă cu un fel de ură în glas. Dându-și seama de acest lucru, m-a întrebat dacă nu cumva este o ispită. Atunci i-am răspuns imediat: “Da, părinte, nu e bine. În starea în care te afli, e mai bine să nu vorbești de rău, ci numai să te rogi, ca să nu cazi în ispita vrăjmașului”. M-a ascultat și s-a calmat. Chiar și sughițul îl lăsase. În perioada cât a fost țintuit la pat, stăteam lângă el și rosteam cu voce tare rugăciunea lui Iisus, în variantă scurtă: “Doamne, Iisuse Hristose, miluiește-mă”. Accentuam fiecare cuvânt și făceam o scurtă pauză între ele, ca să-l ajut să repete după mine. Acum stătea și asculta foarte atent rugăciunea rostită de mine. Nici nu clintea, de parcă deja murise. La un moment dat, l-am întrebat dacă se concentreză la rugăciune și mi-a răspuns că da.

Karoulia

Altă dată, diavolul l-a ispitit pe Gheronda cu gândul trufiei, căutând să-l prindă în capcana mândriei de sine. Iată ce mi-a spus la un moment dat: “Atât de mult sufăr din cauza acestei boli, încât îndur ce a îndurat Hristos pe Cruce”. Dându-mi seama că era vorba despre o ispită, i-am zis: “Ce spui, părinte? Alungă asemenea gânduri din mintea ta, fiindcă unele ca acestea provin de la vrăjmaș. Cum poți să compari suferința ta cu ceea ce a pătimit Domnul pe Cruce? În primul rând, El era singur, căci toți Îl părăsiseră. Nimeni nu L-a ajutat. Eu însă te ajut pe sfinția ta și îți slujesc neîncetat”. Auzind aceste cuvinte, Gheronda s-a liniștit, apoi a plâns puțin. Asta s-a întâmplat în ajunul sărbătorii Acoperământului Maicii Domnului, care este al doilea hram al colibei noastre. După această întâmplare, Gheronda și-a pierdut vocea și vorbea numai cu mintea. Eu eram singurul care înțelegea tot ce spunea. Așa vorbea și sfântul Tihon din Zadonsk cu ucenicul său, Ioan, cu puțin timp înainte de adormirea sa.

În acea zi, toți fiii lui duhovnicești au venit să-și ia rămas bun de la el. Fiecare îl întreba ce îl preocupa mai mult, iar Gheronda le dădea răspunsuri prin intermediul meu. Îmi vorbea cu mintea atât de clar, încât eu îmi dădeam seama imediat ce vroia să spună și apoi transmiteam fiecăruia mesajul părintelui. Asta a fost o adevărată minune. Spre amurg, ceasul meu stătuse, iar cerul era prea înnourat ca să pot să-mi dau seama cam ce oră e. Atunci am întrebat: “Oare cât e ceasul?”, iar gheronda mi-a răspuns: “Fixează-l la ora 11”. Când am verificat ceasul în ziua următoare, era exact cum îmi spusese părintele.

Atunci când îi binecuvânta pe cei de față, pe mine mă lăsa tot timpul la sfârșit, astfel că începusem să mă tem ca nu cumva să moară fără să mă binecuvinteze. Însă parcă nu îndrăzneam să-i spun: “Gheronda, mă tem că vei muri și nu vei mai apuca să mă binecuvintezi”. El însă, citindu-mi temerile pe chip, mi-a răspuns din priviri: “Nu te teme, fiul meu, te voi binecuvânta și pe tine”.

În ajunul praznicului Sfântului Acoperământ, Gheronda nu mai avea febră, dar era foarte slăbit. Ne-a îndemnat să terminăm devreme privegherea și să începem Sfânta Liturghie, astfel încât să se împărtășească înainte să adoarmă. Un pic mai târziu, Gheronda m-a trimis să le spun fraților să termine privegherea cât mai repede și să înceapă Sfânta Liturghie. Din când în când mă trimitea să văd dacă a început Sfânta Liturghie. Imediat ce a început, m-a pus să citesc trei din rugăciunile de dinainte de Sfânta Împărtășanie. După ce am terminat de citit rugăciunile, mi-a spus în duh: “Hai să ne dăm îmbrățișarea păcii”. La început nu am înțeles prea bine, dar, după ce mi-a mai spus o dată, ne-am dat îmbrățișarea păcii și apoi m-a binecuvântat.

După ce s-a împărtășit, s-a întins liniștit în pat. Nu a vrut nici să mănânce, nici să bea nimic. Toții fii săi duhovnicești apropiați, precum și cei care veniseră de departe pentru a participa la sărbătoare, nu vroiau să plece. Fuseseră înștiințați dinainte de către părintele Alýpios, căruia Gheronda îi spusese că va părăsi această lume în ziua sărbătorii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Dimineață, Gheronda a cerut să i se citească pericopa evanghelică de la Ioan, referitoare la Patimile Domnului, începând de la versetul: “Acum slăvitu-S-a Fiul omului, iar Dumnezeu slăvitu-S-a întru El”. După ce a ascultat atent pericopa evanghelică, ne-a cerut să aprindem o lumânare și să citim canonul care vorbește despre despărțirea sufletului de trup. În timpul citirii canonului, Gheronda stătea cu spatele sprijinit de spătarul patului, ținând lumânarea aprinsă și având mâinile încrucișate pe piept. Frații au citit tot canonul, iar apoi au cântat “Cu sfinții odihnește…”. Însă încă nu sosise ceasul său. La un moment dat, mi-a întins lumânarea, zicându-mi: “Ia-o de aici”. Părerea mea e că Gheronda nu-și dădea duhul pentru că îl deranja lumea care se adunase în jurul său. Vroia să moară singur, fără să aibă pe nimeni în jur. Iar Dumnezeu i-a îndeplinit această ultimă dorință.

În ziua următoare, adică pe 2 octombrie, a adormit fără să aibă pe nimeni în jurul patului. Mai înainte, îmi ceruse să-i aduc Sfânta Împărtășanie, dar eu mă temeam că nu o va putea înghiți. În ultimele trei zile de viață, aproape că nu mai putea să înghită nimic, nici măcar apă. Imediat ce o înghițea, tușea. La un moment dat, mi-a zis: “Dă-mi puțină apă cu lingurița, dar să mi-o torni sub limbă”. Ferm convins de acest lucru, a înghițit apa cam după un minut, fără să tușească deloc. Apoi mi-a poruncit: “Să-i spui duhovnicului meu când mă va împărtăși, să-mi pună Sfânta Cuminecătură sub limbă. Să nu uiți acest lucru”. Și astfel a reușit să se împărtășească înainte de a părăsi această lume.

Ultima noapte a fost foarte grea, deși nu făcuse febră. Cam la fiecare zece minute îmi cerea să-i schimb poziția când cu spatele sprijinit de perete, când întins cu fața în sus. Spre dimineață s-a împărtășit. După ce a plecat duhovnicul său, am rămas numai eu cu el. La un moment dat, mi-a cerut să-l așez ca mai înainte, adică să pun o pernă pe masă și să-i sprijin capul pe ea, astfel încât să poată respira pe nas și pe gură. Apoi ținându-l de mâna stângă, am început să rostesc rugăciunea minții, încercând s-o sincronizez cu pulsul său, care era normal și stabil, ca al unui om sănătos. Ascultându-i respirația, mi-am dat seama că încerca să respire odată cu mine. Când expira, șoptea “… miluiește-mă”. Și astfel, sincronizându-și respirația cu respirația mea, rostea rugăciunea lui Iisus. Asta a durat cam zece minute, după care pulsul său a început să fie tot mai slab și mai instabil. Chiar în acea clipă, în chilie a intrat părintele Ioil. Îndată i-am zis: “Părinte, aprinde candela fiindcă tocmai s-a stins”. Îndată ce candela a fost aprinsă, Gheronda a suspinat adânc. Atunci am strigat: “Părinte Ioil, moare Gheronda!”. Bătrânul a mai răsuflat o dată adânc, apoi și-a dat duhul în pace. A adormit în mâinile mele, liniștit, fără prea multe complicații.

Chilia şi craniul ieromonahului Teodosie Karouliotul

După ce îl împărtășise pe Bătrân, duhovnicul său s-a întors la chilia lui. Abia dacă trecuseră cinci minute, când a auzit clopotul bătând, semn că părintele Teodosie murise.

La înmormântarea lui s-a adunat multă lume. La sfârșitul slujbei, toți simțeau un fel de bucurie sfântă, ca și cum era o zi de sărbătoare. Gheronda a adormit în al șaizeci și nouălea an al vieții sale (2 octombrie 1937). Veșnică să-i fie pomenirea. Domnul să odihnească sufletul său în curțile drepților Săi. Fie ca Dumnezeu, pentru rugăciunile sale, să mă miluiască și pe mine, păcătosul său ucenic».